George Moise's Blog, page 2
June 23, 2025
Fragment din Boran, dumnezeul subteran în revista de cultură Familia
Seara, când pui capul pe pernă, știi exact cine ești. Știi exact ce-ai făcut. Câți bani faci. Că n-ai avut dreptate, că ai mințit, ai înșelat și-ai furat. Știi exact când ai fost laș, abject, lingușitor, meschin, ridicol, slab sau josnic, când ai fost exact ce ai judecat. Știi cu precizie când ai fost toate astea, dar ai tras cu dinții să demonstrezi contrariul. Problema ta e că seara, când pui capul pe pernă, nu ești nimic din ce-ai pretins că ești.
Despre „Boran, dumnezeul subteran” pe citește-mă.ro
scris de citeste-ma.roGeorge Moise locuiește în Japonia din 2008. A debutat în 2011, la Curtea Veche Publishing, cu Iertați-mă că nu sunt japonez, jurnalul adaptării (sau al inadaptării) în Japonia. A mai publicat proză scurtă în volumul colectiv Scrisori din Cipangu (Trei, 2016) și în revista iocan (Vellant, 2016, 2019). În anul 2023, a publicat Kanashibari. Povestiri japoneze pe jumătate visate (Curtea Veche).
27 februarie 2025
George Bonea, despre Boran, dumnezeul subteran
Boran, dumnezeul subteran de George Moise - Până la această carte eram convins că România n-are vreun autor de tip Saramago, unul care să ducă un scenariu absurd pe toate planurile, să arate cum X afectează totul. Răbdare, atenție la detalii, imaginație. L-am citit pe Moise cu multă invidie și oftică. Capacitatea de a scrie și amuzant, și coerent, și autentic… wow. Bravo lui, ce să zic. Am râs. Nu prea râd când citesc cărți, dar la asta am râs. Tare mult mi-ar plăcea să se facă un serial după Boran. N-ar bate cartea, dar merită încercat🐒
Articolul, aici.
De la BOR la BORAN
„Boran, dumnezeul subteran” de George Moise e o satiră acidă a lumii de aici și acum – a României contemporane, în care trăim, cu politicieni corupți, șefi/conducători analfabeți, popi șpăgari, hapsîni, curvari, securiști criminali, „profeți” incoerenți, aberanți și demenți, populație îndobitocită și foarte ușor manipulabilă. Ar fi putut fi numit distopie, dacă realitatea nu l-ar fi transformat într-un roman hiper-realist scris cu mult curaj, umor și mare talent. Nu știu cît s-a distrat scriitorul cînd l-a scris, dar cititorii vor avea o lectură deosebit de plăcută.
„Boran, dumnezeul subteran” este romanul de debut al lui George Moise, care a mai publicat, tot la Curtea Veche, „Iertați-mă că nu sunt japonez” (2011) și „Kanashibari – povestiri japoneze pe jumătate visate” (2023). George Moise este un scriitor român care locuiește în Japonia de mulți ani, cum se poate vedea și din primele sale două cărți, care au chiar și-n titluri cuvîntul „japonez” („Locuiesc în Japonia din 2008, unde am fost, pe rînd: muncitor la o fabrică de legume, profesor de limba engleză, șofer, traducător, grădinar, bucătar, fotograf. Acum cinci ani, în CV-ul meu japonez s-a strecurat temporar o ocupație despre care n-am apucat să-ți povestesc: preot”, spune George Moise în Cuvînt-ul Înainte al romanului).
Iar „Boran, dumnezeul subteran” este o carte profund românească – și ca stil, și ca ideatică, și ca mentalitate. Un roman postmodern, scris cu umor și ironie, despre cum lumea de aici și acum poate fi schimbată radical doar printr-o glumă, după un fals film documentar, făcut la mișto, o satiră despre cît de ușor se lasă manipulat poporul (politic, religios, existențial). Imediat după ce-am terminat de citit romanul am intrat pe net și am văzut un afiș pentru un festival de conferințe, intitulat „Despre lumea în care trăim”. Mi-ar fi plăcut mult dacă-l găseam printre invitați și pe George Moise, romanul său fiind exact despre lumea în care trăim.
Cartea începe într-un București scufundat în întuneric și haos, la președinție, unde intră, „șobolănește, cu priviri piezișe de șuți, primul-ministru, președintele Senatului și șefii partidelor din alianța de guvernare” și cineva pe care președintele țării l-a prezentat ca pe „un om de încredere” – domnul Petrache. Apoi a apărut Preafericitul Părinte Patriarh. Domnul Petrache îi zice lui Socrate „domnul Socrate” și spune că s-ar putea să existe o altă religie decît ortodoxismul, în care cred oamenii ăia care se revoltă afară, distrugînd orașul, ceea ce-l înfurie pe patriarh, adică pe „bă, Dane”, iar politicienii nu înțeleg nimic („Nefiind obișnuiți cu procesul gîndirii și fiind învățați să primească răspunsurile dinainte, efortul săpa grimase adînci pe fețele oamenilor de partid”). Apoi se sare direct într-un bar în care chefuiesc niște studenți: Alexandru Dimca, personajul principal al cărții, Lentilă (Tudor Papadima), Dana Bauman, Cătălin Duțescu, Dana Lexa, Nora Ionescu și Sorin Cheran. „…La început a fost cu vîntul”, „Aș da azile de la mineee”, glumesc ei, fumează iarbă, beau, se distrează (și ei, și cititorii). Ies, fără tragere de inimă, afară, în Piața Victoriei, unde oamenii devastează totul, de la farmacii la mașini de poliție („După ce au dat foc mașinii de poliție, au trecut la alta. Cu spor, cu temei, în echipă, ține de aia, trage de aia, acuma, doi, trei, și!, ca la tăiatul porcului” – foarte bun G.M. la comparații).
De aici studenții au fost săltați și băgați într-o dubă și duși într-o clădire cu multe uși, iar din una a ieșit o maimuță („Dumnezeu e maimuță!”). Au venit să-i interogheze toți șefii instituțiilor de securitate, inclusiv Petrache, care se prezintă maior Petrache, Direcția Intervenții Operative – Monitorizare Informații Oficiale. DIO-MIO, care nu există oficial și nu știu despre ea niciunul din ceilalți șefi ai serviciilor secrete.
Studenții află că au fost ridicați din cauza mockumentary-ului făcut pentru facultate, pe care încă nu-l prezentaseră nicăieri, dar, cu toate astea, filmul a fost, totuși, difuzat pe Realitatea TV (pentru că nu mai e OTV), iar oamenii l-au luat de documentar, s-au revoltat și au ieșit în stradă, deși un mockumentary e un fals film documentar. Mama lui Alex are nevoie de îngrijire și așa ajunge la o femeie din comuna Borănești, iar el, distrîndu-se în stilul lor, pe seama numelui satului, se hotărăște să inventeze, la mișto, o nouă religie – boranismul, cu zeitatea supremă – de gen feminin – Boran, o maimuță. Așadar, mockumentary-ul despre existența vestigiilor arheologice boraniene pe teritoriul comunei Borănești, „Boran – Adevăratul Dumnezeu”, a ajuns la public și oamenii l-au luat de documentar, au năvălit în sat, unde se roagă la Sadu Nebunu, pe care-l cred profetul și păstrătorul acestei religii atît de vechi. Nici un cititor nu va putea neglija critica slujitorilor bisericești, de la Preafericitul Părinte Patriarh („O sută de milioane de euro venituri pe an, din Dumnezeu mai știe ce”) la popa Gorilă din Borănești, mare păcătos, și hoț, și șpăgar, și curvar. Primarul, exemplificat prin Ionuț Chișleag – exemplu de analfabetism funcțional, un Marean Vanghelie de provincie, care, totuși, a fost de acord să le răspundă ziariștilor la întrebări („Io vă-nțeleg că vreți esclusivitate, le-a zis Chișleag, vă dau esclusivitate, că oameni suntem, fiecare cu meseria lui, da’ vă rog și io să mă-nțelegeți, ca să fim eficienți, vă dau la toți odată, să facem economie de timp, să fie bine pentru toată lumea”). Petrache le spune șefilor statului să facă boranismul religie de stat, iar pe studenți îi convinge să scrie „Biblia” boranismului.
De aici încolo avem un roman de aventuri care se desfășoară și-n Borănești, și-n București. Alex e personajul principal care pînă la urmă ratează totul în viață („Asta fusese și viața mea, un șir lung de decizii greșite, o sumă de dezechilibre, un marș fără busolă prin deșert”). Se ceartă cu gașca, colegii cu care face filmul boranismului. Mamă-sa nu-l mai recunoaște. Cu Petrache, șeful securist, nu se mai înțelege. Cu Nora nu-i iese lipeala. El însuși se urăște („Cînd ești la pămînt cu toate fisurile la vedere, ai surpriza că și cei mai buni prieteni o să-ți îndese mucuri de țigară în ele. Jos, acolo, dacă dai singur în tine crezînd că ceilalți te vor lăsa în pace, te înșeli”). Dar filmul nu le aduce doar necazuri. Pe Alex îl face mîndru („Da, fără pic de modestie, nu știu ceilalți, dar eu așa mă simțeam. În rarele momente cînd mă mai slăbea groaza c-o s-o sfîrșesc în chinuri prin cine știe ce beci, îmi venea să mă pup pe creștet pentru ce făcusem. Pe lîngă noi, frații Lumière erau mici copii, la ei se ridicaseră cîțiva rătăciți la vederea unei proiecții alb-negru și fără sunet cu un tren care intră într-o gară și o luaseră la fugă prin cafenea. Orson Welles mai agitase puțin apele pe la radio cu Războiul lumilor. Amatori. Noi făcuserăm o țară întreagă să alerge ca bezmeticii și să se încaiere. Să primești aplauze în sala de cinema e minunat. Nu-i rău să citești cronici elogioase, să te gîdile cîte vreun profesor cu o laudă, nu zic, dar orice premiu din industrie, fie el pentru scenariu, regie, imagine, sunet sau montaj, nu slăvește altceva decît convenția, nu povestea în sine. Reacțiile la mockumentary-ul nostru se ridicau deasupra tuturor tocmai pentru că nu vorbea nimeni despre el ca despre un film, nici măcar ca despre o poveste. Ei erau în poveste. „A fost odată ca niciodată“ devenise „e acum, ca niciodată“. „Ni se întîmplă acum.“ Granițele dintre ficțiune și realitate se dizolvaseră atît de bine, încît nu doar personajele trecuseră din ecran în lumea reală, ci și monștrii din iadul cotidian bîntuiau acum nestingheriți lumea din poveste”). Și a schimbat și țara, în bine, observă Petrache: „În urmă cu șase luni, România era în plin culoar ortodox-naționalist și anti occidental pe linia București–Moscova. Era un cazacioc mare în care erau prinși toți dacopații, ninja ăștia de la BOR care fremătau cînd auzeau de „viziunea rusă suverană asupra lumii“, retardații cu pămîntul plat, bot în bot cu alcoolicii de la Kremlin. Cocktail de ortodoxism nuclear. Cînd BOR s-a făcut BORAN și s-a pișat pe Kiril, s-a întors cam toată România spre axa ailaltă, spre Europa, America. Nu e nevoie să vă desenez, valorile și interesele spațiului european și euroatlantic sunt diferite de principiile comunității ortodoxe din Europa de Est și de Sud-Est, a zis maiorul strîmbîndu-se. În nici juma de an, din noiembrie încoace, au intrat investiții în România cît n-a văzut Parisul. Se fac autostrăzi în draci, infrastructură, știți bine de unde vin banii ăia. Vai, vai, nu ne vindem, săriți, vor străinii să ne fută țara! Bă! Să fii țară mică e ca și cum ai fi femeie, toți vor să te fută. Doar că unii îți dau bani de parfumuri și farduri că ești urîtă și puți, și de rochii, ca să aibă ce să dezbrace. Bă, ziceți-mi voi mie o investiție rusească pe bune în România, una singură, și eu o mănînc. Și nu-mi ziceți de țeparii ăia de la Lukoil și Gazprom!”…
„Boran, dumnezeul subteran” de George Moise e o satiră acidă a lumii de aici și acum – a României contemporane, în care trăim, cu politicieni corupți, șefi/conducători analfabeți, popi șpăgari, hapsîni, curvari, securiști criminali, „profeți” incoerenți, aberanți și demenți, populație îndobitocită și foarte ușor manipulabilă. Ar fi putut fi numit distopie, dacă realitatea nu l-ar fi transformat într-un roman hiper-realist scris cu mult curaj, umor și mare talent. Nu știu cît s-a distrat scriitorul cînd l-a scris, dar cititorii vor avea o lectură deosebit de plăcută.
Fotografii de Mihail Vakulovski.
Utopii, distopii
Savu Popa, Cosmin Perța, Eugen Cadaru și George Cornilă sînt cîțiva dintre cei care au abordat, cu mai multă sau mai puțină fantezie, utopia/distopia ca proiecție imaginară a prozei lor. George Moise, autor încă puțin cunoscut la noi (cu prezențe publice destul de discrete, dat fiind că trăiește în Japonia), se înscrie și el pe această linie și cred că nu exagerez dacă numesc Boran, dumnezeul subteran drept romanul care-i va face de-acum un loc onorabil în literatura autohtonă de dată recentă.
Apropiat ca tematică mai degrabă de Liviu Surugiu, cel din Sevraj (combinație între thriller „cu servicii”, proză minimalist-existențialistă și parabolă metafizic-ortodoxistă), romanul lui George Moise e o halima cu puternice implicații sociale, religioase și politice, o insolită satiră contemporană (se recunosc ușor situații și nume din actualitatea națională) gîlgîind de umor și de surprize narative, plină de personaje memorabile, de replici argotice tușante și de scene cu mare potențial dramatizabil.
Cinci studenți la UNATC, la regie, montaj și scenaristică, împreună cu un prieten priceput la toate, hotărăsc să-și provoace unul dintre profesori printr-o glumă: să realizeze un așa-zis documentar (un „mockumentary”) despre o foarte veche religie care ar fi existat pe teritoriul României mult înainte de epoca fierului și pe care creștinismul ar fi făcut-o dinadins uitată, înfricoșat fiind de puterea și răspîndirea ei. Vestigiile acestei religii ar fi fost descoperite întîmplător în Borănești, un sat nu departe de București, și ar fi constat în cioburi de „borane” (tuburi ceramice asemănătoare olanelor) și-n cîteva texte misterioase care vorbesc despre o divinitate matriarhală, Boran, o Mamă ancestrală a tuturor elementelor și ființelor din univers. Desigur, vestigiile au fost produse pe loc din ce s-a găsit la îndemînă (vaze, țigle de acoperiș, oale de lut), au fost îngropate dinainte și „dezgropate” de pretinși arheologi filmați la fața locului, surprinși live de camerele studenților cu tot cu declarațiile aferente.
Inteligentă, originală și nevinovată în intenție, gluma scapă din folderele autorilor pe ecranele televiziunilor populare și declanșează o apocalipsă națională: ortodocșii rigoriști se revoltă, BOR ripostează public, cetățenii se împart în tabere și protestează violent în stradă, talk-show-urile fierb, serviciile secrete, poliția și armata sînt nevoite să intervină pe toate căile pentru a potoli haosul. Eminențele cenușii ale celor mai secrete dintre instituțiile din România, responsabile din umbră de tot ce s-a petrecut și s-a manipulat înainte și după 1989 (doi ofițeri, maiorul Petrache și creierul tuturor, Boierul, un bătrîn spion însoțit de o maimuță ca indispensabil – și simbolic – animal de companie), trebuie să rezolve urgent situația, degenerată într-o nedorită chestiune de securitate națională.
Cei șase tineri pasionați (de filmele lui Lucian Pintilie, de francize fantasy, de literatură, de religie și de istorie) sînt ridicați de pe stradă și arestați fără prea multe explicații, apoi șantajați cu cele mai ascunse dintre tainele lor personale, sînt închiși într-un buncăr superdigitalizat și hiperconectat și obligați să dea realitate ficțiunii pe care o improvizaseră. Rămas din motive misterioase în cinci și presat puternic de claustrarea nu tocmai prietenoasă, grupul trebuie, practic, să inventeze o nouă religie, boranismul, cu dogme, obiecte și cărți sfinte, și să susțină că documentarul lor a revelat, de fapt, ceva cît se poate de veridic.
Implicațiile continuă „afară”: președintele, premierul, miniștrii, partidele, Patriarhul, episcopii opozanți, reprezentanții celorlalte culte, primarul, preotul și micii oligarhi din Borănești se agită și-și dispută noile aranjamente, în timp ce nebunul satului devine noul sfînt profet, patronînd un fel de spațiu sacru creat ad-hoc, cu templu, discipoli și adepți. Printre toate se inserează discret și micile drame din viețile protagoniștilor, care se ramifică și se intersectează neașteptat, dezvăluind adevăruri dureroase care schimbă configurația trecutului și a prezentului.
Dincolo de comicul gros și demitizant, de dinamica bufă a epicului și de șarja caricaturală evidentă, romanul lui George Moise vorbește despre vulnerabilitățile noastre de totdeauna. Aderența oarbă la ideologii viciate, dorința de putere și de control, violența socială, fascinația morbidă pentru comploturi și scenarii pot fi subsumate credinței iraționale în iluzii și mai ales în iluziile pe care le inventăm noi înșine. Realitatea unei iluzii e direct proproțională cu credința investită în ea, o spune, la un moment dat, Alex Dimca, unul dintre protagoniști: „Zeii adevărați sînt ăia în care oamenii cred. Ceea ce îi face adevărați, reali, nu e existența lor, ci credința în ei. Ce vreau să zic e că dacă le dai niște povești bune, oamenii nu doar că o să creadă în Boran, o s-o și iubească, că e femeie pe deasupra!”.
Cu Boran, dumnezeul subteran, George Moise chiar „a dat” o „poveste bună”, o anti-epopee eroică și comică. Nu e de crezut, dar e de apreciat estetic, o merită pe deplin.
Bunicu-meu a mușcat odată o oaie de nas
Dacă sunteți dintre aceia care se gândesc că i-o fi făcut oaia ceva, eu vă zic, dar povestea tot despre bunicul rămâne. N-a stat, aia a făcut. Degeaba a prins-o bunicu-meu între picioare, chircit pe scăunel, aia s-a tot foit, s-a răscrăcărat aiurea și i-a mai și împușcat două-trei căcăreze în găletușă. Pe bunică-meu l-au luat dracii ăia mari, a apucat-o zdravăn de lână, a întors-o pe mițoasă, i-a luat nasul în gură, l-a mușcat cu sete așa, plin de muci cum era, și pentru că nu se răcorise de tot, a dat și cu oaia de pământ. Săraca a icnit și a început să-și dea ochii peste cap și bunicu-meu a strigat în jur să-i aducă cuțitul s-o taie, că mult nu mai avea.
De câte ori îmi zicea maică-mea povestea asta cu oaia, râdea doar pe jumătate, că trebuie să fi arătat tare caraghios ditamai bărbatul mușcând o oaie mucioasă la nervi, dar îi părea rău și de bietul animal și deși mama era acum om în toată firea și-și snopea și ea copilul după cum apucase, parcă încă îi era frică de bunicu-meu să nu apară de pe lumea cealaltă să-i ardă vreo două.Aprig om bunicul, se-aprindea repede, că viața-i scurtă, nu-i timp de chibzuit. Într-o noapte, când s-a trezit să se ușureze pe după casă, așa adormit cum era, l-a dibuit pe unul că i se furișase înainte. Bă, zice, care dracu´ești? Ăla, nimic, dar vedeți voi, pesemne își pusese în minte să-și bată joc de el, că îi copia fiecare mișcare. Cât să-i fi luat sângelui să-i ajungă la cap, nici o secundă. Bunicul nu s-a uitat că ăla era mare și negru, de două ori cât el, a ridicat mâna să-i ardă una, să-l facă una cu pământul, mama lui de nemernic căruia-i arde de glume în crucea nopții. Și la el în curte! Ăla la fel, mâna sus.Nu-ți e rușine, mă, ridici mâna la mine, a zis bunicul și a vânturat pumnii și mai tare prin aer. Nemernicul, și el, ca-n oglindă. Bunicul s-a tras înapoi. Necunoscutul la fel. Aaa, ți-e frică, a zis bunicul și a făcut un pas înainte. Ăla după el. Și s-a tot luptat așa bunicul cu necunoscutul fără să se atingă, până când, obosit și transpirat, a ridicat ochii și a rămas așa, cu ei în sus. Era o noapte senină, din cer atârnau ciorchini de stele și deasupra lor luna plină, care-i făcuse bunicului un frate geamăn cu care să se ciondăne. Bunicul s-a dus la culcare, zicându-și că bine-i că nu-s doi ca el pe lume, că uite ce scandal ar fi ieșit și abia așteptat să se facă dimineață, să le spună copiilor cum s-a bătut el azi-noapte cu propria umbră.Dacă vă mai zic că bunicul a făcut amândouă războaiele mondiale și între ele zece copii, mă credeți pe cuvânt că era un om care nu prea avea timp de pierdut. Acum, că v-ați făcut cât de cât o idee cam despre ce fel om era, zic că vă e ușor să vi-l închipuiți întrând în cancelarie, la unul dintre unchii mei la școală, cel mai mic parcă, să-l întrebe pe diriginte cum merge fiu-său cu învățătura. Foarte bine, zice profesorul, ia uitați, are numai patru și cinci, desfășurând foile catalogului ca un negustor de pânzeturi fine. Uitați, patru la limba română, cinci la matematică, numai note bune. Mai are și un trei, aici la istorie, un doi la biologie, dar în rest, numai patru și cinci. Bunicul s-a albit, a tușit scurt și a ieșit din cancelarie fără să salute. S-a dus glonț acasă. Până s-apuce unchiu-meu să deschidă gura, l-a și luat la poceală. Patru și cinci, mă? De-aia te-am trimis la școală, să-mi vii cu patru și cinci? Ia și pentru doi la biologie. Na și pentru trei la istorie! Și m-a luat și profesorul la bășcălie, cică note bune! Astea-s note, bune, mă?! Anul trecut îmi veneai cu nouă și zece, cu cine te-ai înhăitat, mă?Unchiu-meu, cum am zis, ar fi vrut să îngaime ceva, dar n-a apucat, că bunicul n-avea urechi de auzit. Când i-a mai obosit mâna, parcă a început să audă printre Stai, tatică și Nu da, că s-a făcut nușce reformă și că așa-s notele acum.Era 1952 și așa cum îl imita umbra pe bunicu-meu, așa se luase și România după Uniunea Sovietică și trecuserăm și noi la sistemul de notare de la 1 la 5. Nu mult, vreo cinci ani până în ´57, când am revenit la cel vechi, până la 10. M-am lungit. Dac-ar fi citit bunicu-meu textul ăsta ar fi dat cu el de pământ de la primul paragraf. Zi, dom´le odată, ce-ai de zis! Ce treabă are oaia, cu umbra, cu câți copii am făcut și cu notele? Zi-le la oameni ce-ai de zis.E text de promovare, tataie, i-aș fi răspuns, nu poți să întinzi mâna așa la lume fără o poveste, două. E un site pe nume goodreads, unde oamenii dau note la cărți. Mă rog, nu note, stele și nu-s toți profesori, dar dau. Și foarte bine că dau, să fie totul la vedere. Le zic la oameni că le las aici și aici linkul cu catalogul, că e 2024 , pardon 2025 deja, lasă lumea impresii, comentarii, review-uri și ratinguri la hoteluri, produse și servicii, de ce n-ar face la fel și la cărți? Dacă le-a plăcut, dar mai ales dacă nu le-a plăcut, să dea și acolo câte stele zic ei că merită cartea și dacă vor, pot să lase și câteva cuvinte.Iar matale, tataie, dacă ai internet pe lumea cealaltă și intri pe goodreads, să nu mă iei la cafteală când ne-om întâlni că mi-au dat puține stele, că e sistem de notare ca la sovietici, de la 1 la 5.
