Dorina Stanciu's Blog: Dorina Stanciu

Jocul de-a spionii, de Dorina Stanciu

PARTEA ÎNTÂI

PROLOG

Newport Beach, California,
Februarie 2005

Iarna californiană de Pacific, umedă şi capricioasă ca o adolescentă, iar făcea pe „dura” şi, alintându-se, se încrunta cu nori grei de ploaie. Măcar de-ar fi fost o iarnă decentă, cu zăpadă şi ger, ca în New York City de exemplu, unde Ellen îşi trăise cei mai frumoşi ani, până ca părinții ei să se despartă. Dar aici, în Newport Beach, California, ai fi zis că toamna se deghizase în iarnă şi dăduse buzna cu tupeu pe scena anotimpurilor. Acum se dădea în spectacol pe timpul dedicat surorii ei glaciale şi îşi bătea joc şi ea, alături de diverse personaje detestabile din liceu, de căciulița cu blăniță roz a fetei.
Ellen ar fi vrut să arunce cu raze de soare în vremea asta mohorâtă şi s-o facă să zâmbească puțin. Destul că ea era supărată. Solitudinea persistentă, în care se înfăşura zi de zi, nu trecea drept virtute. Era frustrant, dureros chiar, să nu reuşeşti să-ți faci prieteni la 16 ani, să te tot vânturi de una singură prin parcuri şi buticuri, fără vreun scop anume, fără ceva concret de făcut şi, mai ales, fără satisfacție. Trecuse deja un an de când era aici. Anul următor, avea să termine liceul şi... nimic. Nu petreceri în pijama, nu dormit la o prietenă peste noapte, nu mers la cumpărături în grup. Nimic absolut. Făcea toate astea cu mama ei, care era cooperantă, nimic de zis, dar „expirată” ca vârstă şi deja „uzată moral” pentru preferințele juvenile ale lui Ellen într-ale prieteniei. Ar fi vrut totuşi pe cineva de-o seamă cu ea şi cu acelaşi apetit debordant pentru nebunii adolescentine. Ar fi fost cu siguranță mult mai mult fun.
Singură acum – ca de obicei! - pe plajă, pe o bancă, Ellen Fitz îşi privi intrigată telefonul care se pornise să bâzâie ca o insectă uriaşă lângă ea. Nu recunoscu numărul şi-i trecu prin minte c-ar putea fi iar vreo colegă binevoitoare. Ca Mary, de exemplu, care doar o poreclise Pinky, grație culorii ei favorite.
Mary părea să vrea să se apropie de ea, îi trimisese câteva semnale clare. Dar tipa era prea grasă şi gălăgioasă pentru gusturile rafinate ale lui Ellen, care nu era dispusă să se încurce chiar cu oricine şi să se expună la influențe negative de genul junk food şi înjurături colorate.
Ei i-ar fi plăcut să iasă cu colege ca Sarah, după care băieții întorceau capul pe stradă. Ar fi fost interesant să atragă atenția lângă un specimen educat, fin, bilingv, doldora de literatură universală, ca Sarah Tailore. Dar fata asta trebuia mereu să fie acasă când nu era la şcoală, iar în pauze, avea mereu ceva de citit, de studiat, sau de rezolvat. Părea retrasă într-un turn de fildeş. Bârfe circulau cum că tatăl lui Sarah era foarte strict cu ea. Ellen ştia mai multe despre mama lui Sarah, care era prietenă cu fratele mamei ei.
-Doar prietenă, nimic intim, ținuseră să precizeze stresați mama ei şi, mai ales, unchiul Louis.
„Yeah, right!”
De parcă Ellen n-ar fi intuit că unchiul Louis era îndrăgostit de Clara Tailore, cu toată căsătoria ei cu tot!
Unchiul Louis îi era şi profesor la şcoală. El era motivul pentru care ele două, ea şi mama ei, se mutaseră aici, pe coasta de vest. După ce tatăl ei le părăsise pentru o studentă cu doar cinci ani mai mare decât fiica lui şi cu picioarele până la gât, unchiul Louis le ajutase enorm, financiar mai ales, deşi nici el nu era o persoană avută, ci doar una remarcabil de sufletistă.
Omul ăsta avea şi el însă defectele lui... Era un taciturn. Propria lui soră îi scotea vorbele din gură cu cleştele şi, în afară de mama lui Sarah, ea era singura persoană mai apropiată din viața lui. Era chiar ciudat de tăcut pentru un profesor de engleză, care în clasă, la predare, avea un debit verbal, în stil academic fireşte, de invidiat. Te captura pur şi simplu, te făcea să-l asculți în extaz. Diseca meticulos cele mai banale banalități, până le aducea la rang de motive literare, cum afirmase într-o pauză însăşi Sarah Tailore.
Sarah era eleva lui favorită şi Ellen încă nu izbutise să afle dacă asta se datora faptului că era fiica prietenei lui, sau invers, mama ei devenise prietena lui pentru că Sarah era eleva lui favorită.
Unchiul Louis era, la ora actuală, singurul bărbat din lume față de care Ellen mai nutrea oarece sentimente de afecțiune. Ideea că el ținea poate la aceste două femei mai mult decât la ea şi la mama ei, o umplea uneori pe Ellen de indignare şi de ciudă. Şi asta cu atât mai mult cu cât era absolut convinsă că ea nu va reuşi niciodată să învețe limba franceză ca ele, la un nivel care să-i permită să converseze cu unchiul Louis în acea admirabilă, mult râvnită intimitate.
Exasperată de insistența stoică a persoanei care o suna, Ellen se hotărî să răspundă totuşi la telefon.
-Ellen... ? întrebă o voce stranie, alterată cumva, căreia fata nu reuşi să-i ghicească sexul cu acuratețe.
Părea să fie a unei femei, dar ar fi putut foarte bine să fie a unui bărbat care voia să pozeze în femeie.
„Un pervers care mi-a aflat telefonul, ştie că sunt o singuratică şi speră să mă agațe”, gândi fata, uitându-se îngrijorată în jurul ei.
-Ellen, nu te speria! Vreau să-ți fac... o propunere. Una cât se poate de serioasă. Un cadou! Unul special, pentru persoane inteligente şi neînțelese de cei din jur, ca tine. Vreau să-ți dau o misiune importantă. Vei fi şefa unei organizații secrete de elevi. Ei, ce zici? o abordă direct persoana necunoscută de la telefon.
-Poftim?! exclamă perplexă fata. Cine dracu’ mai eşti şi tu?
-N-ai să afli asta niciodată. Dar, sincer acum, mai contează? Eu zic că nu.
Fireşte că nu mai conta pentru Ellen. Propunerea - povestea asta ciudată! - suna chiar prea frumos ca să fie adevărată. Ăsta era visul ei, să conducă, să dirijeze, să îndrume, să ştie lucruri pe care alții nici nu le-ar bănui, să descopere „călcâiul lui Ahile” din configurația anatomico-psihologico-socială a fiecărei persoane pe care o cunoştea şi să stoarcă apoi ultimul avantaj posibil din asta.
-Şi ce anume trebuie să fac? se interesă ea, cu greu stăpânindu-şi emoția.
-Să-ți cauți câțiva agenți, amatori de suspans, şi să spionezi profesori şi chiar elevi. Când te sun, să-mi raportezi tot ce-ai aflat. E simplu, nu-i aşa? Şi n-o să fie un efort gratuit, în ceea ce te priveşte.
-De ce ai nevoie de toate astea de la liceul nostru?
-Te deranjează ideea?
-Oh, nu. Dimpotrivă. Doar întrebam şi eu aşa...
-Să zicem că am acolo persoane de care îmi pasă. Dar tu, de ce ai s-o faci, dacă ai s-o faci?
-De plăcere... să zicem, răspunse fata instinctiv, luată prin surprindere.
-Mă bucur să aud asta. În acest caz, las totul pe mâna ta la voi la liceu. Eşti liberă să-ți foloseşti imaginația şi să gestionezi celula asta a organizației cum îți place.
-Dar... cât de mare e organizația asta secretă?
-E... colosală, râse persoana interlocutoare. A cuprins întreaga lume.
-Oh, cool! se hlizi scurt Ellen. Şi... cum se numeşte?
Răspunsul întârzie un pic, creând o brumă de anticipare, de tensiune.
-Trandafirul roz.
-Roz?! repetă fata entuziastă. Îmi place că... e roz, se hâhâi ea. Roz e culoarea mea favorită. Altceva?... Siglă? Imn?
-Sigla? Un trandafir roz, bineînțeles.
-Proasta de mine, trebuia să-mi dau seama, se scuză Ellen, cam dură cu ea însăşi.
-Cât despre imn... Ştii melodia Another Brick In The Wall, cântată de Pink Floyd?
-Pink Floyd! Pink again! râse în delir Ellen. We don’t need no education... Hey, teacher, leave them kids alone! fredonă ea falsetto.
-Da, despre asta e vorba.
-Mi-o pot pune ca temă muzicală pe telefon. Eu şi toți cei ce vor fi în Trandafirul Roz la liceul nostru, ca o modalitate secretă de a ne recunoaşte între noi, fără întrebări, fără explicații. Când sună telefonul, să cânte asta. Cool, nu-i aşa?
-Excelentă ideea! o complimentă persoana necunoscută. Acum... tu ai întrebări?
-Ah... bănuiesc că va fi nevoie de ceva cash, măcar pentru început, tatonă fata. Doar ați zis că n-o să fie gratis. Parcă aşa ştiam că se racolează agenții. Li se oferă sume mici de bani, care vin cu regularitate şi de care devin până la urmă dependenți.
Urmă o pauză de câteva secunde, care se încheie cu un râs scurt, nu întru totul sincer, al persoanei care o sunase.
-Deci... eşti o mică business woman acum, nu-i aşa? Okay. Voi încerca să-ți trimit nişte cash. $200 pe lună e tot ce pot să cheltui cu tine.
-$300, negocie fata.
-Găsesc pe altcineva, răspunse fermă vocea. O zi bună, Ellen!
-Nu, nu, stai! Te rog, stai! se precipită eleva.
-Ştii, când mi-ai spus c-o faci de plăcere... chiar mi-a mers la suflet lucrul ăla!
-$200 e bine. E foarte bine! Mă descurc eu.
-Îi vei primi la începutul fiecărei luni la poştă, două bancnote într-o felicitare cu trandafiri roz pe ea.
-Mulțumesc.
-Nu-mi mulțumi! Doar demonstrează că-i meriți, spuse persoana şi respiră adânc. Okay, Ellen! zise apoi repede, pregătită să încheie. Atunci, felicitări! Din clipa asta, eşti şefa organizației Trandafirul Roz din liceul vostru. Te voi suna periodic, ca să-mi raportezi ce-ai mai aflat. Reține: nu vă implicați în evenimente în nici un fel, nu şantajați pe nimeni şi mai ales nu răniți pe nimeni. Doar adunați informații. În primă instanță, îți voi cere numerele de telefon ale agenților care vor lucra direct sub îndrumarea ta. Îmi asum dreptul să-i sun şi eu când am chef. Asta e tot. Ai înțeles? întrebă pe un ton rigid cealaltă persoană.
-Perfect! răspunse fata, în acelaşi stil cazon.
După ce convorbirea se închise, Ellen rămase încă vreo câteva secunde bune privind telefonul în extaz. Îi venea să sară în sus de bucurie, să țipe în gura mare, să cânte şi să danseze the winner’s dans de una singură.
„Pinky?!” repetă ea cu sarcasm porecla pe care i-o dăduse Mary. „O să vă arăt eu vouă! La toți!” promise fata. „The Brain, asta sunt! The Brain!”
Doar câteva zile mai târziu, Ellen primi la poştă un plic fără informații despre expeditor. Îl deschise nerăbdătoare, intuind de unde venea, şi găsi în el o felicitare cu trandafiraşi roz. În felicitare descoperi $600 cash şi instrucțiuni despre cum să-şi cumpere un telefon mobil destinat în exclusivitate pentru uzul în organizație. Începutul era solid, ferm, mai mult decât promițător!

CAPITOLUL 1

James urâse întotdeauna uniformele colegelor sale de liceu. Sau poate nu atât uniformele, cât mai ales regulamentul şcolar din acest liceu privat, care le impunea fetelor să nu apară în incinta aceea marcată de sobrietate cu fustele mai scurte de linia de zece centimetri deasupra genunchiului.
Cu o atitudine polițienească, directoarea efectua controale inopinate şi taxa grav, cu calificative revoltătoare, orice fată care se încumeta să iasă din rigorile turmei şi să-şi scurteze un pic mai mult fusta. Bineînțeles că acest „prea detestat” articol de îmbrăcăminte, sub care de altfel se ascundeau cele mai incitante secrete ale colegelor sale, putea fi ridicat, înlăturat, ori chiar sfâşiat sălbatic... în joacă, fireşte. Candy, excentrica sa colegă de clasă, pe care mulți o suspectau uneori de „insuficiență mentală”, avea astfel de pasiuni invazive, pe care şi le exercita asupra colegelor ei din față, Mary şi Kendra. James cunoştea în detaliu fiecare piesă a colecției de bikinis şi respectiv de hipsters din posesia celor două victimas inocentes.
Dar picioarele lor cu coapse grăsuțe, cu gropițe fine de celulită ce se întrevedeau prin dresurile negre de mătase, nu erau nici pe departe competiție pentru piciorul fin, parcă sculptat, al colegei din prima bancă de pe rândul de la fereastră, cea care trecea acum la a 4-a pagină de compunere.
Concentrată la maxim, fata continua să scrie repede, de parcă mâna ei micuță cu unghii roz-pastel nu putea ține pasul cu inspirația ei fecundă. James îi urmări profilul de păpuşică, îndulcit de năsucul mic în vânt, şi gura cu buze umede şi roşii, uşor întredeschisă, ca şi cum l-ar fi invitat să-i guste aroma. Dinții albi ai fetei se înfipseră vicioşi în buza ei inferioară şi băiatul soluționă misterul rujului ei sângeriu natural. Ochii lui flămânzi coborâră repede pe gâtul subțire al fetei, apoi pe bluza ei albă, ce se umfla ritmic acolo unde-i acoperea sânii deja complet dezvoltați. Zăbovi o vreme în zona aceea, încercând să le ghicească sfârcurile şi ce formă aveau goi, expuşi în toată splendoarea şi prospețimea lor adolescentină. Privirea îi alunecă iute pe rotunjimea suavă a şoldului ei drept, camuflată de stofa fustei, ca să ajungă brusc, inevitabil, în acelaşi loc – pe piciorul ei dezgolit pe dedesubt, până aproape de taina supremă a chiloțeilor, şi îndoit involuntar într-o poziție demențial de provocatoare. Ciorapul negru de mătase, cu margine de adeziv înflorat şi inserții decorative mov-lila, nu făcea decât să pună paie pe foc!
James se chinuia de jumătate de ora să scrie şi el ceva, dar expunerea accidentală, inconştientă, a fetei îi ruina încercările. Mai scrijelă în grabă pe foaia albă câteva fraze întortocheate. Când le reciti, le evaluă ca fiind dramatic alienate de gândurile sale încinse, care aveau primejdios de puțin în comun în clipa de față cu testul de literatură creativă.
Tocmai ca să evite o situație stresantă, ca aceasta în care înota acum fără speranță, se aşezase pe un loc cât mai în față. Îl costase două pizze „large” locul ăsta în a doua bancă de pe rândul din mijloc. Le şi vedea, cu pepperoni şi cu două feluri de brânză cu tot, augmentând poponețul şi-aşa prea dolofan al lui Mary. Iar acum – paradoxal, extrem de fericit! – conştientiza că efortul său financiar fusese în zadar.
-Scrieți naibii ceva, nu vă mai holbați în prostie la Sarah! le şopti preocupată Ellen, de pe rândul de la uşă, lui şi colegului său Mark. Dacă nu umpleți măcar o pagină, „acritura” nu vă trece.
-Păi ne pui tu o vorbă bună, că doar sunteți rude – e unchiu’, de! îi replică James în surdină.
-Pot s-o ucid pe tipa asta o noapte întreagă, de cel puțin 3 sau chiar 4 ori, mormăi lăudăros Mark, fără să-şi desprindă ochii de pe piciorul lui Sarah. Pot s-o fac să plângă de plăcere în brațele mele.
În ciuda faptului că le-ar fi dezbrăcat încetişor pe cel puțin jumătate dintre ele şi le-ar fi încercat măcar o dată, de poftă, ca-ntr-un harem virtual, James, care de altfel îşi trata colegele ca un adevărat gentleman, îşi luă colegul de bancă în derâdere. Față de sine însuşi, recunoscu însă că, atunci când era vorba de Sarah, şi el nutrea gânduri... nu doar mai aprinse decât ale lui Mark, ci de-a dreptul incendiare. Şi împreună cu ele, chiar speranțe de viitor, serioase. Visa, în secret, să se maturizeze într-o relație intimă cu frumoasa lui colegă. Asta, bineînțeles, dacă va reuşi vreodată să-şi învingă timiditatea şi teama că va fi respins şi se va duce să-i spună cât îi e de dragă.
„De 3 sau 4 ori?!” fumegă în sinea lui James. „Păi asta-i nimica toată! Eu nu m-aş mai desprinde de ea, aş rămâne adânc în ea toată noaptea. Ca în povestea aceea niponă, în care iubiții rămân sudați unul de celălalt,” îşi încheie el meditația de cea mai erotică substanță.
-Hei, dude, tu chiar eşti sigur că ştii măcar ce să faci, dacă, accidental, rămâi singur cu o tipă super-faină ca Sarah? întrebă el, ascunzându-şi adevăratele sentimente în sarcasm. Sau e nevoie să-ți reamintesc că eşti virgin. Şi mai mult ca sigur în pericol să cazi la testul ăsta, ca şi mine.
-Amigo, rânji scurt Mark, virginitatea mea e doar o chestiune fizică, medicală. Mental, am făcut-o de mai multe ori decât toți bărbații din sala asta de clasă la un loc, inclusiv acritura de prof de engleză.
-Suntem doar câțiva băieți în clasa asta, dude! Şi toți virgini, pot să pariez.
-Oare?! Vic arată ca şi cum ar fi fost violat într-o viață anterioară. Bănuiesc că asta ar putea conta pentru el ca experiență sexuală, se hlizi batjocoritor Mark.
-E ceva distractiv în testul de azi, Mark? se interesă profesorul de la catedră, primejdios de serios. Dacă da, revarsă te rog lumina cunoaşterii şi peste nişte bieți ignoranți ca noi ceilalți! Nu fi aşa de egoist, încât să savurezi singur gluma aceea subtilă, care nouă ne-a scăpat!
Dialogul ilicit al celor doi băieți încetă subit. Oricum, James nu gustase ultima glumă deşănțată a lui Mark, pentru simplul motiv că nu vedea în problema de sănătate a lui Vic un prilej de amuzament. Deveni deodată conştient de propria sa iritare. Filtrată prin gelozie, plăcerea de voyeur de mai devreme se sedimenta gradat în enervare.
Ellen continua să o strige impacientată pe Sarah, care, cuprinsă de febra creației, nu vedea şi nu auzea nimic în afară de propriile ei gânduri literare despre Shakespeare şi sacrificiul din dragoste - subiectul testului lor.
-Sarah, trage-ți fusta, fată! şopti iar Ellen revoltată, cu hotărâre maximă în glasul ei pițigăiat. Perverşi, obsedați stupizi! le aruncă ea veninoasă celor doi băieți.
Tipa asta făcea prea multă agitație, parcă o păliseră isteriile aşa, din senin, îşi zise James. Abia acum remarcă stupefiat că el şi Mark nu erau singurii spectatori absorbiți de show-ul oferit fără să vrea de Sarah Tailore. Îşi călcă pe inimă şi o strigă să o avertizeze:
-Sarah! Sarah!
* * *
Sarah îşi auzi numele şoptit pe nota urgentă, stresată, a unui glas bărbătesc, baritonal. Întoarse instinctiv capul. Înainte să-şi poată cenzura gesturile, un zâmbet fin îi țâşni imprudent pe buze, gata să o demaşte. Îl plăcea pe James. N-ar fi vrut să admită, sau să se dea cumva de gol - Doamne fereşte! - dar ăsta era purul adevăr. Băiatul nu era cel mai înalt şi mai arătos mascul din liceu, dar ei i se părea fermecătoare alura lui de puşti-pus-pe-şotii, secondată de un comportament ireproşabil. În clipa asta, ochii lui căprui străluceau bizar sub bretonul acela des de bucle castanii, iar obrajii lui, adesea palizi, ardeau momentan în nuanțe aprinse de roz.
„Inegalabilul Shakespeare, cu poveştile lui amoroase, continuă să conducă la punctul de fierbere sângele tinerilor, generație după generație”, remarcă Sarah.
-Fusta... ai fusta ridicată, Sarah! o atenționă el.
Sarah simți un puseu compleşitor de fierbințeală cum îi inundă instantaneu fața. Trase ruşinată de fustă, ca să-şi acopere piciorul, dar înregistră o uşoară rezistență. O cantitate considerabilă de gumă de mestecat mov-lila îi ținea încă tivul suspendat de tivitura de sus din spate. Degetele şi pixul i se încurcară şi ele în fâşiile elastice şi lipicioase de gumă. Câteva râsete înăbuşite alterară liniştea clasei. Ochii fetei se aburiră de lacrimi de frustrare şi mânie. Chicoteala şi distracția pe seama ei prinseră amploare. Cu excepția lui James, care pălise şi o privea cu vădită compasiune, şi a lui Ellen, care se întorsese cuminte la lucrarea ei şi părea nepăsătoare acum, toți cei de pe rândurile din mijloc şi de la uşă se hlizeau fericiți. Sarah îşi şterse mâna cât putu de bine pe fustă şi reîncepu să scrie, străduindu-se să se comporte ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Zece secunde în captivitatea forțată a noii ei fraze şi vocea profesorului de engleză, Mr. Louis Zane, răsună tăioasă.
-Puneți toți pixurile jos! Dacă cineva mai îndrăzneşte să scrie un singur cuvânt din clipa asta, are F din oficiu!
Când o linişte desăvârşită, prevestitoare de rău, puse stăpânire pe clasă, profesorul debută ancheta.
-Sarah, cine crezi că ți-a făcut asta?
-N-am idee, domnule profesor. Sincer, nu ştiu.
-Rândul 2 şi 3 aveți un minut la dispoziție ca să deconspirați făptaşul, altfel toți predați lucrările şi veți fi apreciați doar pentru cât ați scris până acum.
Un zumzet de nemulțumire cuprinse repede două treimi din clasă. Intensitatea lui sporea cu fiecare secundă.
-Eu pe James şi pe Mark i-am surprins privind-o ca doi obsedați nemernici ce sunt, aruncă Ellen venin în surdină.
-Tacă-ți gura, Ellen! Tu ai fost ultima care ai stat lângă ea în pauza de dinainte de test. Şi apoi, dacă n-ai fi strigat-o continuu, ca un papagal atins de demență, noi poate nici n-am fi observat că are fusta ridicată, o înfruntă cu tupeu Mark, care de altfel spunea adevărul.
Cel puțin în ceea ce îl privea pe el, personal.
James oftă, dar nu rosti o vorbă. Era serios ca la o înmormântare, cugetând în taină asupra dulcii realități că nimic din ceea ce o privea pe Sarah nu putea trece neobservat de el însuşi. Nimic.
-James m-a făcut atentă de... expunerea mea indecentă. Nu cred că el e vinovat, îi luă apărarea cu sfială Sarah. Nu-l văd să...
-...Să comită o idioțenie ca asta, completă scârbit profesorul. Ceea ce vezi tu la vârsta asta, Sarah, când te uiți la un băiat, şi ceea ce este el de fapt sunt două chestiuni total diferite. E perspectiva înşelătoare pe care ți-o servesc cu ironie hormonii, Miss Tailore! Okay! exclamă el brusc. Minutul a luat sfârşit. În consecință, Ellen şi James rămâneți pe locurile voastre. Restul rândurilor 2 şi 3 predați vă rog testele şi ieşiți din clasă. Puteți opta să rămâneți şi să scrieți în continuare, dar asta vă va aduce un F, în loc de D ori C, cât apreciez că ar putea fi lucrările voastre în clipa de față.
-Dar asta e F-ing sofism/nebunie, Mr. Zane! se revoltă, spiritual şi în acelaşi timp obraznic, Mark. Nici măcar nu puteți demonstra că făptaşul e de pe rândurile noastre şi nu cumva de pe rândul de la geam.
-Mark, ai F! De la... F-ing sofism/nebunie, anunță amuzat profesorul. Altcineva mai vrea să-şi exprime nemulțumirea?!
Mark merse la catredră şi trânti testul ostentativ în fața profesorului. Fu urmat imediat de alți colegi care, la îndemnul lui, îşi exprimară revolta fredonând în surdină, în timp ce părăseau sala, Another Brick In The Wall:
„We don't need no education,
We don't need no thought control.
No dark sarcasm in the classroom.
Teachers, leave them kids alone!
Hey, teacher, leave us kids alone!
All in all, you're just another brick in the wall.”

Profesorul ignoră grupul de protestatari cu pasivitatea cu care tolerezi un gândac de bucătărie, pe care ai putea foarte bine să-l striveşti - şi probabil c-ai s-o faci! - dar nu acum, când îți iei masa. Vei găsi tu, cu siguranță, momentul optim! Nu-i ca şi cum ăsta-i primul sau ultimul lui faux-pas!
-Mă duc şi eu cu ei, anunță James solidar şi veni şi el la catedră să-şi predea lucrarea de o pagină şi jumătate.
-Oh, noi proteste! izbucni profesorul. Celebrul gentleman al liceului! râse el disprețuitor, pierzându-şi pentru o clipă cumpătul şi fixându-l cu răutate pe deasupra ochelarilor lui fumurii. Mai cucereşti o inimioară, două, trei. Pentru colecție. Dacă mai era nevoie. N-ai decât, James! Îngroaşă rândurile de perdanți din clasa asta! adăugă mult mai destins, cu o indiferență care rănea adânc.
-Închei şi eu, zise fermă Sarah, urmând exemplul colegului ei favorit.
-Sarah! se răsti Mr. Zane perplex, de parcă nu-i venea să creadă. Dacă predai lucrarea în clipa asta, toți colegii din spatele tău, de pe rândul de la fereastră, vor preda şi ei lucrările, amenință el, cu ochii aceia albaştri ca oceanul, atât de asemănători la culoare cu ai ei, scânteind de furie. Dacă rămâi şi refuzi să mai scrii, vor avea fiecare câte un punct scăzut. Haide, hotărăşte-te, e alegerea ta! zise el satisfăcut şi puse un semn cu creionul pe lucrarea fetei, chiar lângă ultimul ei cuvânt scris.
Sarah rămase. Şi continuă să scrie. Doar cuvântul „Shakespeare”, de exact 223 de ori, până la sunetul clopoțelului salvator, care punea punct testului de literatură creativă şi marca începutul celei mai memorabile recreații din viața ei de elevă de liceu.
În cele 10 minute care urmară, James îi dezvălui că o plăcea. „Enorm,” ținu el să precizeze, surprinzător de temperat şi de sigur de sine, pentru cei 17 ani pe care-i avea. „Vârsta lui Romeo”, punctă el romantic.
În seara aceea, se întâlniră oficial pentru prima oară - doar o plimbare pe plajă cu picioarele goale şi un joc de volei pe nisip, aproximativ două ore împreună. Dar mințile amândurora le înregistrară ca pe cele mai frumoase 127 de minute şi jumătate din viețile lor de până atunci. Sărutul din ultimele 21 de secunde fu cireaşa de pe tort! Focuri de artificii, flori deschizându-şi petalele, explozii de lumini şi culori... şi câte alte descrieri poetice impresionante, toate menite să-ți excite imaginația, şi aşa debordantă în domeniul ăsta al existenței, mai ales când ai 17 ani! Şi totuşi... Nimic nu reuşise să-i pregătească pe cei doi adolescenți îndrăgostiți pentru minunăția pe care o trăiră împreună – magia primului sărut al fiecăruia dintre ei.

DRAGOSTE LA PRIMA NINSOARE, de DORINA STANCIU, Prolog, Capitolul 1 si Capitolul 2 (partial)

Dragoste la prima ninsoare
PROLOG

România Comunistă, 1979
Viaţa e mai întotdeauna roz când eşti tânăr! Iar o orânduire nedreaptă, impusă – aşa cum a fost comunismul în România - poate aliena conştiințe, păreri, destine chiar. Dragostea, în schimb, nimic n-o poate ucide, nimic n-o poate strivi, ori scoate afară din scenă. Creşte ca o floare miraculoasă până şi-n cele mai negre mocirle, până şi pe cele mai aride soluri. Oamenii se întâlnesc şi se îndrăgostesc unul de altul. Punct. Şi astfel iau de la capăt o nouă viață, un vis de fericire eternă – viața în doi.
La cei 28 de ani ai săi, Emil Onescu se considera un tânăr realizat pentru vârsta lui. După absolvirea Facultății de Matematică din Bucureşti, fusese repartizat ca profesor la liceul din Macul Roşu, chiar la el acasă! O medie la examenul de stat foarte aproape de 10, nota maximă, îi asigurase acest binecuvântat favor. Îşi îndeplinise apoi stagiul militar la TR-işti, doar şase luni, iar acum, după patru ani de muncă şi de distracție burlăcească pe cinste, era convins că-i sosise ceasul să se însoare. Fata şi-o alesese demult, chiar de acolo din oraş, dar o varietate de probleme insignifiante în esență îi amânau mereu clipa fericirii depline alături de ea. Nu era vina lui că arăta chiar mai bine decât Alain Delon şi Julio Iglesias la un loc şi că femeile se țineau scai de el oriunde se ducea. Dar încearcă să-i explici asta unui tată de modă veche, obtuz, care-şi creşte singur fiicele după legi draconice, de proveniență din evul mediu!
Cu răbdarea ajunsă la capăt în această zi de sfârşit de iarnă, de altfel banală, Emil se prezentă cu un buchet enorm de garoafe roşii la poarta căminului de fete de la ASE Bucureşti, unde iubita sa era studentă în ultimul an. Făcu eforturi uriaşe ca să ignore tinerele care-l strigau de la ferestre şi-i fluturau zâmbete îndrăznețe până la indecență.
-Leni, mă chinui al naibii să te curtez de vreo doi ani încoace pe-acasă, prin oraş! Dar tatăl tău a devenit un virtuoso în a-mi pune bețe-n roate când vii în vacanță, trecu el direct la subiect, de cum fata, care coborâse scările în fugă, se opri îmbujorată de surpriză şi emoție în brațele lui. N-am văzut de când sunt un tip mai plin de resurse literare, când e vorba să-mi spună de fapt că nu vrea să te lase să te-ntâlneşti cu mine. Sincer, vreau mai mult decât să ieşim la cinema de două ori pe săptămână însoțiți de sora ta Vera, să ne plimbăm prin parc cu micuța şaperon ținându-se coadă după noi şi să vin să te strig pe la poartă, când aflu că bătrânul e la pescuit. Eu cred că vreau să mă căsătoresc cu tine, Leni...
-Crezi?! se miră Elena, privindu-l de la nivelul bărbiei lui cu un surâs nostim, care-i făcea gropițe în obrajii fini ca de copil.
-Ei, da, acum cinci secunde încă mai credeam, dar începând din clipa asta, sunt absolut sigur, îi zise el, îmbrățişând-o toată în albastrul întunecat al ochilor lui hipnotizanți.
-Eu mă mărit cu tine, Emil, dar cu o condiție. Una singură!
-Oh, aşa deci... S-o auzim!
-Nu vreau nuntă tradițională cu dar şi nici cununie religioasă cu popă ortodox, echipat profesional în negru de sus şi până jos ca un cioclu, ceru ea fermă, cu o mimică bosumflată de fetiță alintată.
-Asta chiar c-o să şocheze tot oraşul, Leni iubito! Şi unii mai au tupeul să susțină că n-a prins la poporul român materialismul ştiințific al marxism-leninismului socialist!
-Nu mă judeca greşit, Emil, că faci aşa o risipă inutilă de criticism pedagogic! Eu cred în Dumnezeu, în Iisus Christos şi-n cultivarea binelui. În popi nu pot să cred. Am fobie la popi! preciză ea senină. Eu vreau o nuntă deosebită, în stil american. Vreau un preot sau pastor - sau chiar un om oarecare, dar sincer cu frica lui Dumnezeu - care să ne oficieze căsătoria îmbrăcat simplu, în haine civile. Iar daruri de nuntă ca o vază, un servici de pahare, etcetera, nu mă deranjează. Dar strânsul banilor de la nuntaşi... Nu, eu refuz categoric aşa ceva! Detest să primesc ceva de pomană şi să mă simt îndatorată. O să ne descurcăm noi. O să ne facem noi doi un rost şi fără banii ăia.
-Nicio problemă, Leni! Sunt total de acord cu tine, iubito! o asigură Emil entuziast. Numai că, reține: s-ar putea să vin la altar în cârje! Tatăl tău o să creadă că toate bazaconiile astea cu nunta americană, eu ți le-am băgat în cap!
-Tu ocupă-te de restul şi lasă-l pe tata în grija mea! oferi ea o exemplificare rapidă de diviziune a muncii, surprinzător de sigură de sine.

* * *

Trei luni mai târziu, într-o sâmbătă senină de mai, deja uniți civil şi cu toate actele în regulă, cei doi tineri frumoşi ca-n basme se căsătoreau „religios” în curtea casei părinteşti a Elenei. Câteva rânduri de scaune îmbrăcate în satin alb, cu funde mov şi galben, găzduiau cu eleganță desăvârşită nuntaşii, care-şi făceau vânt care mai de care cu ce putea. Câteva femei mai cochete se ascunseseră de soarele agresiv al după-amiezii sub pălării cu boruri largi, împodobite cu flori viu colorate.
Fermecătorul mire lansa o nouă modă nunțială, cu cămaşa sa de in albă, haiducească, descheiată pe piept şi pantalonii albi, croiți fără cusur, de-ai fi jurat că au crescut pe el! Răsucindu-şi obsedant pe deget verigheta pe care o purta deja cu mândrie de câteva zile, îşi aştepta nerăbdător mireasa. Alături de el, tăcut şi sobru, cavalerul de onoare – în persoana fratele său mai mic - etala absent aerul unui complice la crimă.
Chiar în fața lor, pus la patru ace într-un costum bleu deschis şi cu o garoafă roşie în buzunarul de la piept, primarul oraşului prezida adunarea, țeapăn ca o statuie sub arcul floral al altarului nupțial. Tot nu-i venea să creadă că fusese adus aici prin şantaj, ca să oficieze nunta celor doi tineri. Era conştient că astfel îşi făcea un duşman sigur – pe socrul mic, care şi-aşa nu-l avusese la inimă niciodată. „Dar mai bine un duşman în el, decât unul în nevastă-mea! Ce-l puțin el nu-mi găteşte mâncarea şi nu mi se culcă alături în fiecare seară! Ce-nseamnă ghinionul! La ce te poate duce un singur pupic amărât cu secretara!” reflectă acum primarul, căindu-se că se lăsase ispitit să fornicheze. Se felicită în gând pentru paharul zdravăn de palincă, tras pe nerăsuflate doar două minute mai devreme. Ca să poată trece peste piatra asta de încercare, peste care nici un preot din Macul Roşu nu se încumetase să treacă, avea nevoie de curaj nu glumă! De unde era el să ştie că mirele şi secretara lui fuseseră colegi de liceu şi prieteni? Şi nici măcar n-o putea concedia pe fufa aia tânără, că era fata prefectului! „Şantaj cu poze, ca-n filmele din vest!” ţipă revoltat în sinea lui primarul. „Că de-acolo învaţă tineretul nostru tot ce-i mai rău! Mama lor de capitalişti!”
Sub comanda competentă a disc-jockey-ului, casetofonul mirelui începu să intoneze vioi Marşul Nupţial, de Richard Wagner. Cu un foşnet general, nuntaşii se întoarseră în scaune, ca să nu piardă vreo secundă din spectacolul miresei păşind spre altar. Şi deodată îşi făcu apariţia... de parcă s-ar fi desprins dintr-un poem eminescian. Superbă, ravisantă şi graţioasă ca o zână, cu rochia albă până-n pământ presărată cu flori mici galbene, bleu şi roz şi voalul lung dus de două tinere - sora ei mai mică, Vera, şi fosta colegă de liceu a mirelui...
Primarul tuşi, intimidat de gestul insolent al secretarei sale. Fata îi făcu cu ochiul amuzată, apoi lăsă voalul miresei pe covorul verde al gazonului şi se retrase împreună cu cealaltă domnişoară de onoare pe locurile libere din faţă.
Ceremonia de cununie debută romantic, cu cele câteva fraze poetic concepute de însăşi domnişoara mireasă pentru cel care avea să le oficieze căsătoria. Se ajunse, în cele din urmă, şi la celebrul dialog final cu mirii. De la acest punct, primarul deveni chiar jovial, sub efectul încurajator al acoolului consumat mai devreme. Renunță să mai citească de pe hârtie şi se porni să vorbească liber, gesticulând şi rotunjind cuvintele cu simț artistic, ca un adevărat profesionist.
-Emil Onescu, vrei să o iei de soție pe Elena Banu, să o iubeşti şi să o cinsteşti, să-i fii alături la bine şi la greu, până când...
-Nu, nu! Citeşte exact ce scrie acolo! îi şopti în panică mirele.
-Până la..., făcu o nouă tentativă nereuşită primarul, fixându-l şocat, cu ochii cât cepele.
-Citeşte naibii afurisita de hârtie pe care ți-am dat-o! se răsti în surdină la el Emil.
-Să o iubeşti şi să o cinsteşti, să-i fii alături la bine şi la greu pentru totdeauna?! rosti mirat primarul, reproducând cu absolută fidelitate notițele.
-Pentru totdeauna?! Dar nu se zice aşa! şuşoti surprinsă mireasa la urechea mirelui.
Primarul, exasperat de tot circul la care fusese constrâns să participe, dădu ochii peste cap, făcu fețe-fețe şi îşi drese glasul de câteva ori. Asta mai lipsea acum, acest tête-à-tête bizar între miri, care crea o prăpastie periculoasă în ceremonial şi agita văzând cu ochii spiritele martore.
-Nu mi-a plăcut celebra formulă, până când moartea vă va despărți, recunoscu Emil. Suna prea... prevestitoare de rău. Nu crezi?
-Ai dreptate, îl aprobă ea pe loc. Corecția ta e perfectă. Continuă, te rog!...
-Da, sigur că o iau pe Elena de soție! îşi dădu el răspunsul cu voce tare, fermă şi reinstală astfel calmul şi liniştea printre nuntaşi. Din toată inima!
-Elena Banu, vrei să-l iei de soț pe Emil Onescu, să-l iubeşti şi să-l respecți, să-i fii alături până... ah... pentru totdeauna? sughiță intimidat oficiantul.
-Da, vreau! Fără nici cea mai mică reținere.
-Atunci, prin puterea investită în mine de partid, de popor, de clasa muncitoare din Macul Roşu şi... şi mai ales de... de voi doi, vă declar din clipa asta soț şi soție! exclamă uşurat primarul. Onescule, îți poți săruta nevasta! Să dea Dumnezeu să fiți împreună aşa cum v-ați promis, pentru totdeauna!
 
CAPITOLUL 1

România, Decembrie, 1990
O rază rătăcită de soare dezmierdă frugal, cu timiditate hibernală, obrazul obosit al soției sale, apoi dispăru subit, înghițită de norii groşi, prevestitori de viscol şi grei cu zăpadă. Emil descoperi înfiorat că Elena nu-i păruse niciodată mai frumoasă şi mai atrăgătoare. Incapabil să lupte împotriva propriei imaginații fecunde, se lăsă târât într-o fantezie erotică efemeră. Îi lăsa gura apă contemplând discret un sărut. Ar fi vrut să se poată ridica printr-o minune din blestematul acela de scaun cu rotile, în culcuşul căruia murea încet, puțin câte puțin în fiecare zi, în ultima vreme. Ar fi vrut să zăvorască uşa dormitorului şi să-şi posede femeia acolo, pe masa de lângă fereastră, unde ea îi sorta şi-i ordona acum colecția considerabilă de medicamente. Regrete, mâhnire, vinovăție – un asortiment de trăiri maladive dospea în el rapid, ca şi cum brusc ar fi fost la un pas de moarte şi instinctiv şi-ar fi evaluat viața. Viața sa de playboy, plină de petreceri, beții şi femei uşoare, viața sa de perdant, care îl condusese inevitabil spre nenorocirea de acum un an. Acel amalgam de sentimente tulburătoare era eclipsat însă de dorința acută, dureroasă de a sta cu ea, de a o şti aproape. Fizic, pentru că spiritual o simțea mai aproape decât pe sine însuşi. Frustrat, Emil gemu înfundat şi-şi muşcă buza inferioară. Elena se răsuci imediat spre el.
-Te doare ceva, dragul meu? se interesă ea grijulie.
-Doar sufletul, râse el scurt, cu amărăciune.
Asta era problema – nu doar că nu-l durea nimic, absolut nimic, Emil nu simțea nimic, absolut nimic mai jos de gât.
Un an în urmă, plecase cu „gaşca” într-un week-end de chef la Poiana Braşov. După câteva vodca shots combinate cu bere brună în cinstea căderii comunismului, i se-aprinseseră călcâiele după o brunetă focoasă, care îi strecurase cu tupeu numărul ei de telefon în buzunarul pantalonilor. Femeile întotdeauna i se-aruncau în brațe, n-avea nevoie să alerge după vreuna. Datora asta alurii sale de movie star. În noaptea aceea însă, destinul parcă şi numai el îl îndemnase să coboare pe schiuri până la Cabana Trei Brazi, ca să-şi demonstreze cu exces de zel bărbăția. Un urlet îndepărtat, sau poate doar imaginația sa încinsă de alcool până la halucinație, îl făcuse să-şi răsucească pentru o secundă capul. De-ajuns ca să se dezechilibreze. Îşi amintea perfect groaza din timpul rostogolirii pe zăpadă – frica de moarte îl trezise din beție pe loc. Cu o fracțiune de secundă înainte să se izbească de acel copac uriaş însă, îşi întrevăzuse cu absolută claritate destinul – avea să devină o legumă, cu tuburi insertate prin diverse părți ale trupului său paralizat pentru totdeauna.
-Aş fi preferat să merg cu tine şi nu cu Vera la o plimbare în parc, rosti el timid până la urmă.
Prezența Verei, sora mai mică a Elenei, îl indispunea profund. De fapt, sentimentele ei pentru el, afişate fără nicio reținere, aluziile ei jenante, când se-ntâmpla să rămână singuri, îl scoteau din sărite. Să stea pe o bancă alături de ea şi să-i asculte declarațiile de dragoste deşănțate era ultimul lucru pe care bărbatul l-ar mai fi putut suporta în clipa asta.
Ochii căprui ai Elenei străluciră visători. Emil nu-nțelegea cum de soția lui îl mai putea iubi atât de mult după câte îi făcuse.
„Dragoste necondiționată sau blestem?” se întrebă el confuz. „Sunt un blestem pe capul ei”, alese bărbatul în final.
-Uite ce-ți propun, vorbi Elena, cu un surâs copilăresc, de fetiță pusă pe şotii. Îi las un bilet scurt Verei, o rog să aibă grijă de Liviu ca de ochii din cap. Dacă împreună ornează cu lumini chioşcul din fundul grădinii şi mai au în plan să facă şi o familie de oameni de zăpadă, or să fie prinşi acolo cu treabă pentru cel puțin o oră. Până să observe că am plecat, noi vom fi deja instalați comod pe o bancă în parc. Maşina e pregătită în garaj. Am rugat-o pe Rita s-o aibă gata de azi dimineață. Te-nfăşor în câteva pături groase, îmi iau paltonul şi poşeta şi evadăm amândoi din casa asta pentru jumătate de zi. Sincer, şi mie mi-era dor de noi doi, mărturisi ea, cu un zâmbet feeric.
-Sunt la dispoziția ta în totalitate, draga mea! rosti entuziast Emil. Poți să faci ce vrei cu mine, glumi el.
-N-ai încotro, iubitule! îi replică Elena.
În scurt timp, se aflau în maşină, trăindu-şi fericiți mica aventură. O vreme discutară lista de cadouri de Crăciun, apoi reveniră la cel mai drag subiect de conversație pentru ei – fiul lor.
-À propos de Liviu! A venit acum vreo oră şi mi-a spus direct, fără nicio introducere, că mă iubeşte. Că m-a iubit de când se ştie şi c-o să mă iubească tot restul vieții lui. Nu ştiu ce-a fost cu el. Pur şi simplu mi-au dat lacrimile când l-am auzit, recunoscu mişcat Emil. De obicei e foarte reținut, discret. Doar am făcut haz de el acum vreo două zile, când l-am ajutat cu tema la engleză. I-am spus că e a man of few words.
-Am remarcat şi eu asta. Mă sperie gândul că am putea creşte un introvertit. Azi dimineață am avut o discuție serioasă cu el. I-am spus că oamenii nu ştiu ce se petrece în căpuşorul şi-n inimioara lui. Ca să evite confuziile, trebuie să comunice, să declare deschis ce simte, altfel va avea de suferit toată viața. Într-o zi, când va fi mare, un bărbat mai curajos, care nu se va teme să-şi exprime în cuvinte sentimentele, îi va fura fata iubită de sub nas şi-l va lăsa singur şi nefericit pentru totdeauna. Cred că argumentul ăsta din urmă l-a speriat cel mai tare. În câteva secunde, s-a hotărât şi mi-a făcut şi mie aceeaşi destăinuire pe care ți-a făcut-o ție.
Cei doi fugari romantici ajunseră curând în parcarea din fața parcului. Elena coborî veselă şi se grăbi să-l scoată şi pe Emil din maşină. Un set de manevre simple, înlesnite de echipamentul special cu care fusese dotată Honda SUV a familiei Onescu, şi amândoi râdeau sub ploaia de fulgi de nea ce cădea din cer ca-n basme. Era prima zi de ninsoare din iarna aceea.
Când să închidă portiera pasagerului, Elena zări un termos pe bancheta din spate şi câteva paie de plastic pentru băut, aruncate în dezordine alături.
-Draga de Rita ne-a făcut o surpriză. Pot să pariez că e cafea cu lapte, băutura ta preferată! Trebuie să fi acționat în mare grabă, pe furiş, de n-a pus paiele într-o punguță de plastic şi totul într-o sacoşă, dichisit, cum îi e obiceiul.
Elena deschise termosul şi inhală în extaz.
-Mmm... Ce deliciu! Din nefericire, nu e cafea cu lapte, ci cacao cu lapte...
-Mai bine! exclamă Emil. Cofeina nu ne face bine niciunuia dintre noi.
Intrară în parc ca şi cum ar fi păşit într-o lume de poveste. Zăpada proaspătă primenise aleile, pomii, statuile – absolut totul - în haină albă, imaculată. O vrabie guralivă, zgribulită, se aşeză pe creanga unui copac şi o scutură fără să vrea. Coborî apoi pe speteaza băncii de sub ea şi distruse cu țopăitul ei cadențat pernuța pufoasă de nea.
-Hai să ne aşezăm chiar acolo, sugeră Emil, ca să nu mai ruinăm decorul ăsta splendid şi-n altă parte!
Elena mătură cu mâna zăpada de pe bancă, lăsă termosul cu cacao pe ea şi trase scaunul lui Emil cât putu de aproape. Se aşeză pe margine, lipită de el, şi oftând adânc, îşi puse capul în poala lui.
-Leni, aici ne-am întâlnit întâia oară, îți mai aminteşti? şopti el, alintându-i numele, cum numai el o făcea.
-Cum crezi că aş putea să uit vreodată? Îmi amintesc şi ziua când ne-am sărutat întâia oară, când am făcut dragoste întâia oară...
-Ştii..., o întrerupse el. Sufăr cumplit că nu mă mai pot delecta cu cel puțin 1000 de lucruri de care un bărbat normal se bucură fără să-şi dea seama. Dar cel mai mult mă chinuie gândul că n-am să mai pot face dragoste cu tine niciodată, Leni!
-Ochii tăi fac dragoste cu mine în ultima vreme mai des decât în primul an de căsnicie, Emil!
Îşi ridică zâmbind capul de pe genunchii lui, îi trase uşor fularul de la gură şi îi puse un sărut fin pe buze. Privirile lor, încărcate de vise şi dorințe fără nicio speranță de împlinire, se îmbrățişară o vreme în tăcere, mai potente decât cele mai pătimaşe săruturi şi mângâieri pe care şi le dăruiseră ei vreodată.
O pereche de tineri gălăgioşi intrară în parc hohotind de râs, ea pe sanie, el trăgând-o în zigzag pe aleea din mijloc. Prezenţa lor stridentă trezi cuplul Onescu din reverie.
-Nu vrei să gustăm cacao făcută de Rita? propuse Emil, încă savurând în minte gustul buzelor soției sale.
-Sigur că da. E caldă încă, ies aburi din ea, zise Elena, desfăcând termosul şi turnând în pahar.
Sorbi cu precauție o gură, ca să-i verifice temperatura, apoi îi dădu şi lui să bea cu paiul.
-Mmm, acum ştiu ce are în plus – aromă de vanilie! Am simțit mirosul de cum ai deschis termosul prima oară.
Elena mai luă şi ea câteva înghițituri din pahar.
-Ai dreptate. E aşa de bună!
Deodată femeia înlemni. Surâsul de pe buze i se metamorfoză rapid într-o grimasă de durere fizică şi şoc. Ochii ei înlăcrimați îi căutară repede pe-ai lui şi-i găsiră plutind în aceeaşi mixtură de chin, mâhnire şi surpriză. Întrebări fără răspuns dansară nerostite între ei o eternitate de câteva secunde. Apoi o lumină orbitoare îi înfăşură pe amândoi şi îi uni din nou pentru totdeauna.
Elena se prăbuşi de pe bancă la picioarele soțului ei. Irişii lui albaştri rămaseră ficşi, îndreptați către golul din fața lui, pe care doar o clipă mai devreme îl înnobilase chipul drag al soției sale.
O jumătate de oră mai târziu, Poliția din Macul Roşu investiga aparenta crimă-sinucidere a tânărului cuplu Emil şi Elena Onescu.
-Cum de nu s-au gândit la copil?! îşi exprimă indignarea cu voce tare un bărbat de vârstă mijlocie, scoțându-şi căciula cu pioşenie.
Dădu din cap confuz şi se ridică pe vârfuri, ca să poată vedea mai bine peste mulțime cum cele două cadavre acoperite cu pături negre erau urcate în ambulanță.
-Ea l-a iubit nebuneşte, sărmana, vorbi o femeie de alături. Ştia că el n-o s-o mai ducă mult. Am auzit că bietul se şubrezise de tot. Nu s-a-ndurat să-l lase singur. S-a dus şi ea cu el. Mai devreme sau mai târziu, toți ne ducem acolo. Copilul creşte. Păcat de ei, să intre în pământ aşa de tineri.
-Dar chiar aşa şi-au promis la nuntă, că vor fi împreună pentru totdeauna, adăugă o alta.
În orăşelul acela de doar şase mii de locuitori, oamenii se ştiau unii pe alții ca într-o familie mai numeroasă.
Peste şoaptele grupului de curioşi adunați ca la biserică şi comenzile scurte, dar eficiente ale ofițerului Palade, şeful Poliției din Macul Roşu, se auzi deodată claxonul unui vehicul. Un Nissan gri frână brusc şi o femeie tânără şi plânsă ieşi din el. Oamenii se dădură deoparte şi îi făcură loc să treacă printre ei.
-E sora ei... E Vera, murmurară câteva glasuri.
Vera scoase un țipăt sfâşietor şi se dezlănțui în hohote sălbatice de plâns, strigându-i disperată pe cei doi morți. Ofițerul Palade, vânăt la față, cu capul descoperit şi cu uniforma descheiată, îi ieşi numaidecât în cale. O cuprinse în brațe şi îi ascunse fața sub paltonul său. Femeia se zbătu o vreme acolo, bolborosind printre suspine cuvinte greu de înțeles, apoi leşină.
Unii dintre cei prezenți ar fi declarat mai târziu în cercuri restrânse că li s-a părut că au auzit-o spunând: „Trebuia să fiu eu, nu ea”. Dar nimeni n-ar fi putut să jure acum că îi desluşeşte corect vorbele stâlcite de suferință.
Ofițerul Palade îi ordonă unuia dintre subalterni să ducă acasă Nissan-ul Verei. Pe ea o luă în maşina sa, culcată cu grijă pe scaunul din față, lăsat pe spate la maxim. Tot oraşul ştia că între ei fusese cândva o idilă. Sau poate chiar mai mult de-atât... Palade nu se sfia să admită că încă o iubea, în ciuda faptului că Vera îi refuzase cererea în căsătorie de cel puțin trei sau patru ori până acum.
De îndată ce Toyota neagră a lui Palade şi salvarea cu corpurile neînsuflețite ale soților Onescu ieşiră din parc, grupul de curioşi se dispersă, bârfind care mai de care pe gustul lui.
Câțiva ani mai târziu, scena avea să se repete într-un fel, cu un alt cuplu, mai puțin celebru decât soții Onescu, dar îndeaproape înrudit cu ei.
 
CAPITOLUL 2

Macul Roşu, Noiembrie, 2014
„Să alegi să mori cu cel pe care-l iubeşti, doar pentru că nu te-nduri să-l laşi să treacă singur dincolo – sacrificiul suprem!”, cugetă Liviu, terminând de citit articolul prietenului şi avocatului său Radu, doar publicat peste noapte în ziarul local.
Mai răscoli prin câteva pagini, încercând să gonească amintiri dureroase care-l urmăreau involuntar, apoi aruncă ziarul în coşul de gunoi, îşi luă cana cu cafea şi se retrase lângă fereastra deschisă. Prin dantela rară a perdelei, investigă instinctiv curtea şi casa vecină, sperând să-şi revadă încântătoarea chiriaşă. Doar prin simpla ei prezență în această pertinentă proximitate, tânăra îi condimenta imaginația cu inedite, extravagante fantezii erotice, de care Liviu nici nu s-ar fi crezut în stare până acum o săptămână, când se-ntorsese din Bucureşti şi o văzuse pentru întâia oară.
În clipa asta însă, îl mai rodea ceva. Bucuria de a fi fost liber, după o zi întreagă petrecută în penitenciarul oraşului, depăşise punctul culminant şi se estompa treptat în normalitate. Din toată povestea sinistră a arestului său abuziv recent, Liviu se alesese în final doar cu un sentiment obscur, de care se crezuse vindecat demult, încă din anii copilăriei probabil. Recidivase în el invidia! Era stupid, dar asta simțea. Îi invidia pe cei doi nefericiți care aleseseră să moară împreună. Cât de puternică trebuie să fi fost dragostea lor, ca să-i conducă la o astfel de decizie? Fireşte, ar fi putut să-şi aleagă şi ei un loc mai bun decât spatele atelierului său de lucru, ca să o facă! Ar fi putut lăsa şi ei câteva rânduri scrise – măcar o pseudo-notă de sinucidere, cum mâzgălise în grabă mama sa. Dar împingând asta deoparte şi ignorând faptul că din cauza lor fusese arestat pe loc ca suspect, Liviu nu putea decât să-i admire şi să-i invidieze. Se întrebă cum ar fi fost posibil să se îndrăgostească el însuşi şi să iubească o femeie atât de mult, încât să moară cu ea, să nu-l lase sufletul să-i dea drumul să păşească dincolo, în necunoscut, singură. „În fond, acesta e visul suprem al tuturor îndrăgostiților – să moară împreună”, reflectă el, cu gândul la blestemul Luceafărului pentru Cătălina şi Cătălin, din ultimele versuri ale celebrului poem al lui Eminescu. Erau momente ca acestea, care îl făceau pe Liviu să se-ndoiască de concluzia sa finală vis–à–vis de moartea părinților săi de acum 24 de ani. Oare nu cumva se pripise să conchidă atât de ferm că fuseseră ucişi? Doar pentru că prietenul său Grig dispăruse împreună cu fetița lui, după ce-i promisese că va cerceta cazul lor în arhiva poliției, nu părea în clipa asta un motiv atât de solid, pentru o concluzie atât de tranşantă. Poate că moartea părinților săi fusese într-adevăr a murder-suicide sau, mai corect, o dublă sinucidere. Poate că scenariile de complot şi crimă din propria sa minte erau alimentate numai de furie şi de refuzul său copilăresc de a accepta că oamenii pe care îi iubise cel mai mult în întreaga sa existență ar fi putut să-l părăsească într-un mod atât de brutal, de necinstit şi de neprevăzut. Uneori se temea teribil că undeva, în configurația sa genetică, ar putea să zacă ascunse gene de sinucigaş, de la unul dintre părinții săi. Sau, foarte posibil, de la amândoi...
-Deci te-ai sculat! îl smulse Rita, bătrâna lui housekeeper, din labirintul de reflecții primejdioase, care de obicei nu duceau nicăieri. Doamna Sanda, vecina din spate, avea o maşină albă, frumoasă, de la o florărie de lux din Câmpina, trasă chiar în curte. Cred că vreunul dintre foştii ei elevi i-a trimis un coş din ăla scump de flori, cum am văzut prin filme.
-Eu i l-am trimis, o informă pe un ton banal bărbatul. Am sunat la florărie încă de aseară. Femeia a făcut un gest nemaipomenit. Declarația ei m-a scos din închisoare. E o ciudățenie, biata de ea, dar una cu suflet! râse el pe înfundate. Nici nu mi-ar fi trecut vreodată prin minte că stafiduței ăsteia bătrâne, care te biciuieşte întotdeauna fără milă cu privirea ei crucişă, i s-a pus pata pe mine! She has a huge crush on me! bolborosi Liviu distrat, mai mult ca pentru sine.
-Dar n-a fost ea! îl contrazise Rita revoltată. Avocatul tău – transformat mai recent şi-n jurnalistul satului! - a fost aici dis-de-dimineață. Ca să te informeze - vezi bine Doamne! - cine ți-a fost salvatoarea. Auzi tu drăcie, Liviu mamă, că deştepți se mai cred unii! se strâmbă ea, sceptică. Bag mâna-n foc că a venit să se holbeze alături, peste gard, poate-poate o vede! Ca să-şi clătească şi el ochii nițel cu ceva mai fain, că s-a săturat de țărăncuțele băştinaşe. Le-a luat pe toate la rând pe-aici. Nu cred c-a scăpat vreuna rea de muscă negâdilată de el la tălpi! Păcat că de ieri am auzit că i s-a permis să colinde prin spital după ştiri senzaționale. Sigur o să găsească el un prilej ca s-o hărțuiască pe biata fată pe toate fețele! Dar eu azi i-am făcut-o! Ţi l-am trimis la plimbare pe golanul ăla, cu bicicleta lui pe nas cu tot, de nu s-a văzut! I-am zis că încă nu te-ai trezit şi că am dispoziție să nu primesc pe nimeni în casă.
-Rita, cum poți să faci aşa ceva? o certă amuzat Liviu. Radu mi-e amic bun.
-Ete, na! Ba bine că nu pot! răspunse femeia înțepată, cu accentul ei oltenesc.
-Atunci cine-a fost? Cine m-a salvat de la interogatoriul idiot al imbecilului de Palade?
-Ce, te faci că nu ştii acu’?! Că doar cât îi ziua de lungă vă pândiți pe la geamuri şi vă uitați unul după altul pe furiş...
-Miss Franklin?! rosti ca în transă Liviu.
-Cine alta? Am pus pariu cu doamna Geta de vizavi. Eu am zis că tu ai să cedezi primul şi-ai să te duci la Miss Franklin să-i vorbeşti omeneşte. Că nu te-am văzut de când te ştiu să te uiți aşa cu patimă după o femeie. Doamna Geta zice că americancele sunt agresive şi că-ntr-o zi o să te acosteze ea, Miss Franklin, pe undeva şi-o să ți-o tragă à la SUA. Dacă mă faci cumva să pierd pariul, te las cu patul neschimbat o lună întreagă! Tu auzi ce spun eu, măi băiatule? Dă-te la ea, nu mai pierde timpul!
Liviu mormăi un răspuns incoerent, dar de auzit cu greu mai auzi altceva în afară de propriile sale gânduri, tandre şi pline de dorințe efervescente. Şi le hrăni o vreme cu imaginea splendidă, romantică a noii sale vecine şi chiriaşe. Apoi se aplecă peste coşulețul de pluş de la capătul scării, îl luă în brațe pe micuțul Maltese Socrate - ca să-i potolească scâncetele anemice după atenție! - şi ieşi din bucătărie cu un zâmbet larg pe buze. Sufletul său extaziat intona o adevărată simfonie a bucuriei.

* * *

Soneria uşii de la intrare zbârnâi cu năduf de câteva ori. Natalie se sculă de pe „covoraşul suspinelor”, pe care tocmai îşi terminase cele 50 de ridicări de trunchi pentru abdomen, reduse la pianissimo sonorul calculatorului şi alergă sprintenă să vadă cine o căuta. Nu era prea sociabilă din fire, dar i-ar fi plăcut să aibă unul sau doi prieteni de nădejde în locul ăsta uitat de lume. Spera însă din tot sufletul să nu fie iar cineva de la poliție. În special fața ofițerului Palade îi ridica sloiuri de gheață pe şira spinării, o arunca pe tărâmuri de groază, pe care nu voia să le viziteze nici măcar pentru o secundă.
Când privirea i se lovi de el, aşa cum bătea acum de zor în uşa ei, un fior de teamă şi plăcere îi înmuie tinerei femei chiar şi ultimii muşchi neafectați de antrenamentul de dimineață. Deschise cele două rânduri de zăvoare, ştergându-şi cu patos fruntea şi fața de transpirație cu un prosop umezit. „Ţi-ai găsit când să vii până la urmă!”, îl certă ea în gând . „Fir-ar să fie de treabă! Nici măcar nu sunt machiată!” se lamentă acum, incapabilă să mai schimbe ceva. Crăpă un pic uşa şi ieşi în prag. Obrajii îi ardeau de efort şi de emoție.
-Da. Cu ce vă pot ajuta? întrebă ea, cu o atitudine detaşată, într-o notă specifică mai degrabă relațiilor de afaceri.
Se miră de fapt că putea să articuleze cuvinte inteligibile, stând atât de aproape de el pentru întâia oară.
Evită să-l privească în ochi - risca să uite să mai şi respire! De la distanța asta hazardată, bărbatul părea chiar şi mai atrăgător decât îşi imaginase. Tânăra îşi fixă privirea pe cățeluşul alb şi drăgălaş din brațele lui bronzate, musculoase, dezgolite până la cot din cămaşa bleumarin din bumbac, răsucită neglijent şi lăsată pe deasupra blugilor uzați. Îşi făcu involuntar o notă mintală instigatoare: nimic nu putea fi mai sexi pe lume decât un bărbat de statură atletică, puternic, radiind de sănătate şi virilitate, ținând cu grijă în brațe un puişor de Maltese. „Oare mi l-a adus cadou?” se minună ea.
-Sunt vecinul tău din stânga - stânga mea, dreapta ta - şi… proprietarul acestei case, se prezentă el, cu o voce degajată, baritonală, gesticulând scurt cu capul către noua ei locuință.
Vorbind, o studie cu îndrăzneală din creştetul cocului ei răvăşit de exercițiile fizice şi până la unghiile roz-pastel de la picioare, doar curățite şi lăcuite cu o seară mai înainte.
„Yeah, right!” îşi zise Natalie. „Chiar îți imaginezi că n-am aflat până acum cine eşti dumneata?!”
Liviu Onescu era cel mai iubit VIP în micul orăsel în care Natalie doar sosise douăsprezece zile mai devreme. Tânăra îşi adusese mama grav bolnavă la sanatoriul SanTerra, înființat aici de mătuşa pe linie maternă a lui Liviu. Doctorii din Carolina de Nord îi mai prognozaseră bietei sale mame doar cel mult două luni de trăit. După un accident vascular masiv la creier suferit un an în urmă la doar 47 de ani, Anda Franklin îşi pierduse capacitatea de a comunica verbal, mobilitatea şi pofta de mâncare. Mai recent, ficatul începuse să-i cedeze, iar inima îi lucra din ce în ce mai greu. Femeia se stingea încet dar sigur, iar Natalie era hotărâtă să-i îndeplinească dorința arzătoare, exprimată adesea în anii de dinaintea accidentului vascular cerebral, în momente de profundă nostalgie după locurile natale.
-Tare aş vrea să fiu îngropată în micul meu oraş unde-am crescut, să pot privi poiana de maci din cimitir în fiecare primăvară şi vară, rostise de-atâtea ori Anda, oftând cu lacrimi în ochi.
Natalie îşi internase mama la SanTerra de cum sosiseră în România. Ea îşi luase o cameră la hotel în Câmpina, la doar 15 Kilometri mai la nord de Macul Roşu. Închiriase un Nissan micuț şi cochet şi venea la sanatoriu, stătea cu mama ei toată ziua, iar noaptea se întorcea la hotel. După doar câteva zile de făcut naveta, o asistentă amabilă îi dăduse un număr de telefon la care putea găsi o casă de închiriat chiar acolo în oraş. Sătulă deja de condus şi făcut slalom printre gropile de pe şoselele româneşti, Natalie sunase, vorbise cu doamna Rita şi aşa ajunsese să locuiască pe una dintre proprietățile celebrului sculptor Liviu Onescu. Uneori se întreba dacă nu cumva era destinul care o adusese acolo, atât de aproape de el. Dacă era un lucru bun sau rău pentru ea, asta n-ar fi putut să stabilească deocamdată. Bârfele care-i implicau pe alde Onescu erau de toate felurile şi-i ajungeau la urechi cu sau fără voia ei. Cert era că nu avusese tăria să refuze oferta de a se muta aici, în casa lui mai veche, recondiționată şi decorată de curând într-un stil modern, deosebit de plăcut. Iar de o săptămână încoace, de când bărbatul venise acasă din capitală, unde se zvonea că deține un cabinet oftalmologic particular, Natalie n-avusese tăria să-şi țină privirea departe de el. Mai ales seara, când Liviu se afla în atelierul lui de lucru din spatele grădinii, sculptând adevărată poezie... Era imposibil să nu uiți de lume şi să stai să-i asculți cu inima poveştile de dragoste cioplite în lemn. Femeie fiind, era imposibil să nu cazi pradă fascinației de a-i privi mâinile lucrând. ...Imposibil să nu ți le imaginezi mângâindu-ți trupul cu aceeaşi pasiune şi dedicație cu care alinta o bucată banală de lemn, ca s-o transforme în artă pură.
„Oare în ce s-ar fi putut transforma o femeie obişnuită, aflată deodată sub magia dragostei lui?” se întreba ea, ori de câte ori îl vedea lucrând. Bineînțeles că fizicul lui avea o contribuție masivă la atracția fatală pe care tânăra o simțea față de el. Înalt şi vânjos, cu trăsături dure, care deşi curtau asprimea pe alocuri, erau sabotate des de un zâmbet cald ce evoca rezolut contrariul, o claie de păr şaten-închis mereu ciufulit şi o pereche de ochi albaştri misterioşi, pentru care l-ar fi invidiat chiar şi Frank Sinatra, Liviu Onescu era, fără discuție, întruchiparea frapantă a masculinității, în opinia secretă a tinerei americance.
Dar cel mai mult o încuraja să viseze la el... chiar el! Îl surprinsese în câteva dimineți când pleca spre spital, privind-o de la o fereastră de la etaj cu-atâta intensitate, încât îi crease probleme de concentrare în a-şi scoate maşina în stradă. De vreo două ori, chiar schițase un zâmbet fin, amuzat fără doar şi poate de manevrele ei nereuşite. Îl descoperise cu metode proprii, camuflate, căutând-o cu privirea, pândind-o să iasă din casă, urmărind-o. Un al şaselea simț îi confirma că e şi el atras de ea şi-l aştepta să vină, să se prezinte şi să-i spună... Pentru numele lui Dumnezeu, să-i spună ceva, să n-o mai lase să fiarbă de una singură în suc propriu! Era ca şi cum ar fi jucat amândoi un joc de-a răbdarea şi nici unul dintre ei nu voia să cedeze primul. Apoi se întâmplase nenorocirea cu soții Vasilescu şi Liviu fusese arestat pe nedrept, iar Natalie se simțise obligată moral să-şi ignore slăbiciunea pentru competiție şi să piardă într-un fel jocul acela tacit cu el. Astfel îl invitase pur şi simplu la uşa ei ca să-i mulțumească.
Acum, pentru o clipă, tânăra avu senzația ciudată că echipamentul ei sumar de sport se evaporă în atmosferă şi o abandonează goală în fața lui.
-Domnule doctor Onescu, se bâlbâi ea, încurcată de surâsul lui fermecător, încântată de cunoştință! Sunt Natalie, Natalie Franklin.
Îi întinse mâna. El i-o strânse tăcut câteva secunde, apoi i-o ridică la gură şi îşi odihni câteva clipe buzele fierbinți şi pline pe ea.
Era un gest pe care bărbații din România, mai ales cei din generația mai veche, îl făceau frecvent şi pe care Natalie îl detestase până în momentul ăsta. Practicat însă de Liviu Onescu pe ea in slow motion, i se păru deodată divin, încărcat de un erotism criant, dezarmant de plăcut.
-Pisica ta îmi necăjeşte teribil cățelul, începu el brusc, pe un ton beligerant, chiar obraznic, care nu se asorta deloc cu felul în care o mângâia peste tot cu ochii aceia albaştri superbi. Îşi vântură blana ostentativ pe la geamurile noastre şi bietul Socrate se sufocă de nervi, explică el, netezind de zor blănița albă a cățeluşului şi sărutându-l pe cap.
Socrate toarse ca o pisicuță răsfățată şi se porni să-i lingă fața nerasă cu un apetit feroce.
Natalie îşi pierdu graiul complet. Şi ea care crezuse că bărbatul venise să-şi exprime gratitudinea! Şi ea care-şi imaginase că şi lui i se scurg ochii după ea! „Ce prostie!” gândi acum decepționată, furioasă pe ea însăşi.
-Chestia asta trebuie să-nceteze imediat, presă el problema, serios.
-Altfel...? Mă dai în judecată? Anulezi contractul de închiriere? întrebă ea calmă, prea calmă.
De câte ori ceva o şoca, se comporta cu calm exagerat – era mecanismul ei de autoapărare bine antrenat în ani şi care n-o dezamăgi în aceste clipe dificile.
-Nicidecum, Miss Franklin! Te pun să plăteşti taxă. Tribut! Pe meleagurile astea milenare, tributul are istorie lungă şi fascinantă, o informă el, cu un aer didactic.
„Ah! Asta era! Regretă că mi-a cerut o chirie aşa de mică – practic stau aici pe nasturi, îşi zice el - şi vrea să colecteze acum şi taxa pe pisică!” se indignă Natalie. „Si eu care!... Ce măgar!”
-Pisica nu e a mea, anunță ea rece şi reținută. Îi las apă şi hrană pe terasa din spate pentru că mi-e milă de ea. De fapt, ar fi mai civilizat să-mi spui direct că vrei să-mi măreşti deja chiria. Chestia cu pisica... e doar un pretext, nu-i aşa?
-Iar greşeşti! Natalie, ce mă fac eu cu tine! exclamă el distrat şi-i dezmierdă auzul cu felul în care îi rosti numele, cu familiaritate, ca şi cum ar fi fost deja prieteni intimi. Pentru intruziuni de pisici – în special motani! - pe proprietatea mea, plata se face în natură. Strict... în natură...
-Oh! Acum înțeleg... Mă-ntreb - sincer acum! - dacă n-ar trebui să te invit frumos să-ți iei zâmbetul indecent de pe buze şi să pleci cu codița-ntre picioare de unde ai venit. De fapt, fața ta relatează o poveste blamabilă despre tine, domnule Onescu! Te trădează că deja mă dezbraci în mintea dumitale murdară!
-Fața mea... minte cu neruşinare! Fac mult mai mult de-atât, îți jur! Şi nu de ieri, de azi! De-o săptămână-ncoace! se repezi el să-i răspundă, mucalit.
Natalie ridică fără să vrea o sprânceană. Suprimă cu greu un surâs insistent în colțul gurii.
Liviu îşi alintă cățeluşul şi prelungi la maxim suspansul.
-Ia cina cu mine în seara asta, Natalie! zise el până la urmă, dezinvolt, sigur obişnuit să nu i se refuze nimic niciodată, când era vorba de femei. Suntem vecini, ce naiba! Hai să depăşim stadiul ăsta de atracție latentă, exercitată pe furiş pe la ferestre şi printre gard. E timpul să creştem mari, să ne cunoaştem mai bine. Concret, a venit vremea să ne maturizăm relația şi să ne permitem o întâlnire. Una reală. Normală.
-Oh! Okay, oftă Natalie, încercând să-şi ascundă bucuria şi să pară cât mai greu de cucerit. Să înțeleg oare că asta-i o metodă proprie, extrem de sofisticată, de a agăța femei? Pisica e probabil a ta. Ai dresat-o să vină pe-aici, să cerşească atenție, mâncare, apă, etcetera. Nu trece mult şi te prezinți şi tu cu cățeluşul stresat şi acuzațiile de rigoare şi... inevitabil, îți ceri... ah... tributul. În natură! Nici mai mult, nici mai puțin!
-Parțial, ai dreptate. Am moştenit casa şi pisica de la bunicul, care a murit anul trecut. À propos! Pisica e... motan. Necastrat! preciză el cu franchețe. Pe proprietățile mele, sexul este un drept elementar, respectat chiar şi la pisici! Îl cheamă Isoscel.
-Enchantée, mustăci distrată Natalie, cercetându-l de sus pe Isoscel, care miorlăia gelos, frecându-se cu pasiune de picioarele lui Liviu.
-Iar victima, vreau să zic Socrate, e cățeluşul Ritei, îşi încheie el scurt prezentările de rigoare. Eu sunt naşul lui, eu l-am botezat. Dumnealui ne vizitează foarte rar şi contrar tuturor ipotezelor fondate şi nefondate, e prieten la cataramă cu Isoscel. Pe care de altfel tot eu l-am botezat.
-Oh, de-a dreptul impresionant! observă ea, luptând cu sine însăşi să-şi înăbuşe valul imprevizibil de râs care-i clocotea în piept.
-Dar hai să nu ne pierdem în detalii! conchise el pe un ton intransigent. Uite ce-i, Natalie dragă! Să ne spionăm unul pe altul e deosebit de plăcut, de incitant – s-a dovedit chiar extrem de util pentru mine. Fără declarația ta, mizerabilul de ofițer Palade m-ar fi ținut şi acum după gratii, deşi ştia prea bine că nu sunt vinovat de moartea Vasileştilor, Ilieştilor, sau cum Sfântul Petru îi chema pe fosta lui secretară şi pe soțul ei! Îți mulțumesc din toată inima! N-am cuvinte ca să-mi exprim îndeajuns recunoştința. Îmi dau seama ce umilință cumplită ai înfruntat, ca să admiți că m-ai privit aproape două ore fără încetare, folosindu-te de camera ta video. Şi ce noroc pe capul meu, că ai apăsat din când în când - din greşeală, fireşte! – butonul de capture şi ai putut prezenta şi un film, cu care să-ți susții declarația.
-Voiam săăă... să fac un studiu... ăăă... elaborat despre... felul în care sculptezi, bâigui ea o justificare lamentabilă.
-Mda, aşa e! De-asta mi-ai apropiat brațele, fața şi mai ales ochii la maxim mai tot filmul. Natalie, pe cine crezi tu că păcăleşti?
Natalie înghiți în sec, incapabilă să mai rostească o silabă de ruşine. Îşi simțea fața în flăcări. El continuă, stăpânind de minune discuția.
-Sinceritatea şi curajul tău mă îndeamnă şi pe mine să mărturisesc că sufăr de voyerism de când te-am descoperit - te urmăresc cu asiduitate. Şi nu doar dimineața, când pleci spre spital - aşa cum de altfel ai realizat, n-am niciun dubiu! Te urmăresc cu binoclul de când am venit acasă, în fiecare seară, până stingi lumina, recunoscu el fără cea mai vagă umbră de jenă.
-Oh, Doamne! mormăi ea perplexă.
....

Romanele mele la LIBRIS in ROMANIA

Dragi cititori din Romania,
De astazi puteti comanda cartile mele in Romania, la libraria LIBRIS. Transport gratuit prin curier, la orice comanda, oriunde in tara. Comenzi telefonice intre orele 09:00 - 19:00 la 0371.781.781
Mai jos aveti link-urile cartilor mele pe LIBRIS.
http://www.libris.ro/serenada-intreru...
http://www.libris.ro/fata-lui-dracula...
http://www.libris.ro/dragoste-la-prim...
http://www.libris.ro/mireasa-din-rena...

MIREASA DIN RENASTERE, de Dorina Stanciu - CAPITOLUL 2

CAPITOLUL 2

Paradise Valley, Arizona, 29 Februarie 2004
Soarele la apus picta cerul şi lacul cu cele mai ȋncȃntătoare culori şi Adam simţi o strȃngere de inimă. „Oare-ar putea fi ultimul apus aici, ȋn secolul XXI pentru mine?” se ȋntrebă el, oftȃnd adȃnc.
Cu un sentiment dramatic de dejà vu, era din nou personajul principal ȋn acel scenariu pe care-l retrăia cu regularitate la fiecare patru ani. Pe malul acestui lac, şaisprezece ani mai devreme, sosise ȋmpreună cu tatăl său pentru ȋntȃia oară ȋn aceste timpuri moderne. Şaisprezece ani ȋn urmă, evadaseră amȃndoi cu succes din secolul al XVI-lea al epocii Renaşterii, lăsȃnd ȋn urmă o viaţă trăită pe muchie de cuţit. Acum Adam era pe punctul de a plonja ȋn intrigile şi misterele acelor vremuri tulburi din nou. Ciudat, dar ani de zile aşteptase clipa asta, calcule peste calcule, nopţi nedormite petrecute scufundat ȋn lectura ȋnsemnărilor tatălui său, ale altor sute de oameni de ştiinţă şi ale sale, iar acum... Acum nu mai era sigur dacă mai voia să o facă.
Tatăl său, Philip Federson, era în prezent profesor de istorie la o universitate americană din Milano, Italia şi refuzase să-l ajute să meargă pentru cȃteva zile acasă.
-Acasă, pentru mine, e aici, Adam. Ar trebui să fie şi pentru tine. Dacă vrei, ne ȋntoarcem ȋn America, ȋi sugerase el ȋntr-o seară. Cere-mi orice, numai asta nu! Pentru că asta-i o greşeală colosală, fiule. E pură prostie.
-Ţi-e frică, ȋl ȋnfruntase Adam.
-Da, mi-e frică, recunoscuse Philip. Mă ȋnspăimȃntă prostia, bigotismul, mizeria, bolile şi lipsa de civilizaţie. Nici nu vreau să mă mai gȃndesc la călătoriile ȋn timp. Dacă ȋncercăm să le demonstrăm că e posibil, pȃnă şi oamenii din vremurile astea ne iau drept nebuni, Adam! Nu ne-ar smulge unghiile şi nu ne-ar schingiui ȋn hrube infestate cu şobolani. Nu ne-ar ameninţa cu moartea prin spȃnzurătoare sau ardere pe rug. Şi totuşi, dacă facem publică descoperirea asta, cu siguranţă vor avea ȋndoieli ȋn privinţa sănătăţii noastre mintale – ca să folosesc un eufemism. Te rog, uită chestia asta, fiule! Dirijează-ţi energia şi efortul ȋn altă direcţie, concentrează-te pe ceva mai aproape de normalitate.
-Dar e doar o simplă călătorie, tată! Un voiaj de probă, de plăcere, dacă vrei!
-Un voiaj de plăcere?! Şi unde-i plăcerea? rȃsese Philip. Cȃnd nu poţi pleca de-aici, pentru că ai greşit calculele sau ți-a scăpat ceva. Nu glumesc, Adam, aia-i singura plăcere de care te poți bucura în toată povestea asta!
-Nu intenţionez să rămȃn acolo. Vreau doar să văd cum percepe mintea mea de acum acea societate. Iar tu m-ai putea ajuta ȋn cȃteva chestiuni importante... Nu te-nţeleg! Nu eşti curios? Pe mine curiozitatea mă frămȃntă cel mai tare.
-Te rog, Adam, nu insista! Sincer, eu personal m-am vindecat de curiozitate ȋn acei opt ani ȋn Italia din era Renaşterii. Te-ai gȃndit vreodată că s-ar putea să ai aceeaşi experienţă dezastruoasă pe care am avut-o şi eu? Acum crezi că itinerariul tău a fost verificat şi că totul se va desfăşura aşa cum ai plănuit! Pȃnă la ultimul detaliu insignifiant! Cunosc sentimentul.Teoretic, vrei să faci o excursie scurtă de o zi sau două. Vrei să-ţi vezi mama eventual, dacă n-au otrăvit-o ȋncă rudele ca să-i moştenească averea sau dacă n-a răpus-o ciuma. Şi aminteşte-ţi, fiule, cȃnd ai plecat, erai nobil de rang ȋnalt. Oamenii se-nclinau ȋn faţa ta, deşi erai doar un copil. Acum ai să soseşti acolo un... mojic oarecare, a nobody!
-N-am să fiu niciodată un mojic sau a nobody! se răzvrătise Adam. M-am născut nobil, bogat şi aşa vreau să trăiesc pȃnă la moarte. Ȋmi place ceea ce fac, mă pasionează istoria şi călătoriile ȋn timp – cu siguranţă mult mai mult decȃt pe tine! Nu mi-e de-ajuns să citesc doar despre cum au trăit oamenii cȃndva ȋn trecut. Vreau să experimentez asta eu ȋnsumi. Ȋmi place să cred că sunt un adevărat om de ştiinţă. Dar noţiunea mea de om de ştiinţă nu implică neapărat o viaţă modestă, trăită dintr-un salariu de profesor eventual. Vreau mult mai mult de-atȃt, tată! Vreau ce-i al meu. Vreau să mă ȋntorc şi să iau ȋnapoi de acolo ce-mi aparţine. Iar dacă găsesc soluţia unei călătorii sigure ȋn timp, vreau să ȋnfiinţez o companie de time-travel specializată ȋn voiaje ȋn trecut.
-O companie de time-travel specializată ȋn voiaje ȋn trecut?! Eşti nu doar din ce ȋn ce mai inventiv, fiule. Eşti şi din ce ȋn ce mai delirant!
-Nici n-ai idee cȃţi oameni şi-ar dori să vadă pe viu cum se trăia ȋn trecut, ȋi replică Adam pe un ton defensiv.
-Adam, nu-i rău să ai principii ȋn viaţă, nu-i rău să ȋţi doreşti să ai mai mult, să traieşti mai bine. Dar ceea ce vrei tu... Tu vrei imposibilul, fiule! Să presupunem c-ai să ajungi acolo, ȋnapoi la castelul ȋn care te-ai născut. N-ai să mai găseşti pe nimeni dintre cei cunoscuţi. Iar dacă vei mai da de ei, printr-un miracol, fie că nu te vor recunoaşte – şi ăsta ar fi scenariul cel mai fericit! – fie că te vor acuza de erezie şi vor ȋncerca să te ucidă, aşa cum au făcut şi cu mine. Mama ta n-a vrut să vină cu noi pentru că o parte din ea credea ȋn ce-i spuneau preoţii – că sunt... că suntem amȃndoi, tu şi eu, slujitorii diavolului. S-a retras la mănăstire cu o seară ȋnainte de plecarea noastră, de-asta n-a venit să-şi ia rămas bun de la noi. Nici n-a vrut să ȋmi dezvăluie măcar numele mănăstirii. Şansa ta de a o găsi este aproape egală cu zero! Şi altceva... Ce anume vrei să faci? Concret. Să te strecori ȋn visteria castelului şi să te-ntorci cu un sac de galbeni, dimante şi rubine?
-Exact! răspunsese cu un zȃmbet sfidător Adam.
-Tu eşti om de ştiinţă sau tȃlhar?
-Amȃdouă, atȃta vreme cȃt ȋmi servesc interesele.
-Fiule, de ce nu te orientezi către politică? Sincer, cu atitudinea asta ai face o carieră strălucită. Negreşit!
-Ar putea fi o opţiune, glumise Adam. Dar nu-mi place să mint, tată. Spun deschis ce vreau. Nu-mi-e teamă s-o fac.
-Şi chiar crezi că asta e ceea ce vrei? Tu nici n-ai trăit cu-adevărat ȋncă, Adam. Ȋţi petreci prea mult timp singur, cufundat ȋn calcule şi studiu, visȃnd... La vȃrsta ta, ar trebui să ieşi din casă, să te distrezi, să ai prieteni, o fată pe care să o iubeşti şi care să te iubească. Sunt lucruri ȋn viaţa asta mult mai importante decȃt banii, faima, cariera profesională şi... călătoriile ȋn trecut. Dragostea, fiule, e cel mai important lucru ȋn viaţa asta. Nu-i sentiment care să-ţi dea mai multă plăcere şi care să te-apropie mai tare de Dumnezeu. Eu nu mi-aş risca viaţa dacă aş fi ȋn locul tău. Din păcate, nu te pot opri, e dreptul tău să ȋncerci. Nu te-am putut opri cȃnd erai copil, adolescent, acum nici nu ştiu de ce m-aş mai strădui – eşti matur! Dar mă voi ruga pentru tine. Mă voi ruga să poţi vedea lucrurile măcar pentru o clipă aşa cum le văd eu acum, după ani de experienţă. O singură clipă de luciditate ar fi de-ajuns ca să te răzgȃndeşti şi să anulezi călătoria asta.
Deodată cuvintele tatălui său sunară atȃt de pline de ȋnţelepciune şi Adam privi adȃnc ȋn inima lacului. „Chiar merită sacrificiul?” se-ntrebă el. Aproximă că mai avea ȋncă zece pȃnă la douăzeci de minute la dispoziţie ca să se hotărască. Ȋi reveniră ȋn minte celelalte trei ȋncercări – toate nereuşite pȃnă la urmă. „Eram aşa de tȃnăr, mai ales prima oară, un biet puşti speriat”, gȃndi el. Ceva ȋl trăsese ȋnapoi ȋntotdeauna. Avusese ȋndoieli, dar reuşise să-şi ȋnfrȃngă temerile şi să o facă, pentru că simţise mereu că-şi datorează asta sieşi ȋnsuşi şi mamei sale. Rememoră ȋnsă perfect bucuria ascunsă pe care o trăise de fiecare dată pentru că nu reuşise! Era absurd ceea ce făcea, era absurdă toată munca asta a lui de ani!
Acum o forţă mai presus decât voinţa lui îl ţinea departe de apele lacului. Intui că de data asta nu va avea puterea nici să încerce măcar. Simţea asta până în măduva oaselor! Un zid invizibil începea să se ridice între el şi acest lac. Cum nimic mai bun nu-i veni în minte, se aşeză în genunchi şi începu să se roage. Închise ochii şi deveni din ce în ce mai aprofundat în acea rugăciune, până când răspunsul pulsă clar în inima sa. Tatăl său avea dreptate: aici era acasă. Aici putea găsi tot ce-şi dorea, aici era în siguranţă. Mama sa le repetase de mai multe ori – prefera să nu-i mai vadă niciodată, dar să-i ştie în viaţă, decât să trăiască oroarea de a-i vedea murind, arşi pe rug în faţa ei. Pentru prima oară în viaţă, Adam realiză cât de corect şi plin de înţelepciune era sfatul părinţilor săi şi îi mulţumi lui Dumnezeu pentru această clipă de supremă claritate.
* * *

Cu un zâmbet satisfăcut, Eveline încheie ultimele retuşuri la rochia aceea în stil renascentist. Îşi admiră opera, trăgând cu ochiul la poza de pe pat. Trebuia să admită că Mr. Bullock, profesorul ei de teatru, avusese dreptate. Acea nuanţă de albastru-verde se potrivea perfect cu ochii ei, iar între ea şi fata din fotografia aceea exista o remarcabilă asemănare. Cineva ar fi putut crede cu uşurinţă că sunt surori gemene. De fapt, avea poze aproape identice cu aceasta – doar rochia ei era diferită. Dacă n-ar fi fost fotocopia unui tablou vechi de câteva secole din Italia, Eveline ar fi încercat cu siguranţă să o găsească pe fata aceea. Ar fi folosit Internet-ul, Google, toate mijloacele moderne de informaţie şi investigaţie. I-ar fi surâs ideea de a avea o soră.
Era încă un mister pentru ea cum şi unde găsise Mr. Bullock acea fotografie. Pe de altă parte, profesorul se bucura de reputaţia de a fi o adevărată enciclopedie ambulantă, un tip cultivat, citit. Adesea îşi îmbogăţea replicile cu expresii şi cuvinte din limbile italiană şi franceză şi cunoştea istoria Europei mai bine decât orice altă persoană întâlnită de Eveline vreodată.
În seara asta - spre surprinderea ei şi invidia colegelor sale – el se oferise să vină să o ia cu maşina la repetiţia finală a piesei Romeo şi Julieta. Eveline o juca pe Julieta! Totuşi, ca să-i alunge orice gând ciudat pe care fata oricum nu l-ar fi întreţinut pentru că nici vorbă să-l placă în felul ăla, Mr. Bullock menţionase că voia să schimbe câteva cuvinte cu tatăl ei. Cei doi bărbaţi fuseseră colegi de liceu şi chiar prieteni în trecut. De ceva vreme însă, relaţia lor se răcise considerabil.
Eveline îşi scoase blugii şi tricoul şi îmbrăcă rochia cu mişcări prudente. Dantela aurie, pe care doar o cususe, înviora mătasea albastră şi dădea rochiei un aer regal. Fata îşi desfăcu părul blond-şaten, numai inele, şi-l lăsă să-i cadă liber pe spate şi pe umerii goi. Zâmbi încântată de propria imagine din oglindă.
-Romeo, bietul de el, va roşi până în vârful urechilor lui de elefant în seara asta, la repetiţia finală. Nu-i aşa, Biskit? îşi întrebă ea căţeluşul şi chicoti veselă, făcând piruete prin cameră.
Micuţul Yorkshire Terrier îşi ridică pentru o clipă căpuşorul drăgălaş de pe covorul maro pufos de la intrare, apoi îşi continuă meditaţia adâncă, începută de după-amiază.
O reflecţie trecătoare în geamul deschis o smulse subit din faţa oglinzii. Alergă la fereastră, dar tot ce mai prinse fu zbaterea domoală a unei crengi de portocal înflorit. Trase în grabă de sertarul noptierei ca să-şi scoată binoclul şi vaza cu trandafirul galben, doar cules în dimineaţa aceea, îi căzu la picioare şi îi udă şosetele. Le scoase bolborosind nemulţumită şi, ca să-i treacă nervii iscaţi din senin, îşi puse pantofii vintage din satin şi perle, pregătiţi lângă pat pentru ultima repetiţie cu costume din seara aceea. Luă apoi trandafirul superb care parcă o privea ca un odoraş nemulţumit, îl sărută distrată şi îl vârî în decolteu. „Îţi place noul culcuş, nu-i aşa? Pervers mic!” certă ea floarea în glumă, în gând.
Se întoarse repede la fereastră şi îşi reluă spionarea. Astăzi grădinarii nu aveau zi de lucru pe proprietatea lor şi se întrebă cine oare ar fi putut cutreiera pe-afară. „Poate-i doar o pasăre”, îşi spuse Eveline. Ajustă binoclul şi în scurt timp îl depistă pe intrus departe, admirându-le lacul. „Glumeşti, nu-i aşa?” râse fata, cercetându-l pe tânărul ciudat, îmbrăcat în haine scumpe, pompoase, foarte în vogă... pe la sfârşitul secolului al şaisprezecelea probabil! Când realiză că bărbatul era în genunchi şi că se ruga, inima îi încetă să mai bată pentru o clipă. „Acest nebun vrea să se sinucidă! Oh, nu, sonatule,” i se adresă ea în imaginaţie, cu o atitudine intransigentă. „N-am să te las să-ţi curmi viaţa aici şi să-mi distrugi locul favorit! Trebuie să mai ai în posesie măcar o brumă de minte uitată, un reziduu de creier cu care să pledez în favorea vieţii tale,” îşi zise ea, ieşind valvârtej afară din casă şi sprintând înnebunită către lac. Biskit o urmă lătrând o vreme, apoi încercarea de a coborî două rânduri de scări în timp record îi tăie glasul.
Apropiindu-se deja considerabil, Eveline îl putea vedea destul de bine acum. Bărbatul se ridicase, avea spatele întors spre ea şi privea în zare, tăcut. Un trandafir galben îi căzu din mână la picioare şi Eveline tresări şi se opri brusc, doar câţiva metri mai departe de el. Îşi duse instinctiv mâna la piept. Trandafirul ei era încă acolo. „Se pregăteşte să sară în apă”, concluzionă ea înspăimântată.
-Stai! ţipă fata, străduindu-se să-şi tragă sufletul. N-o face! Nimic nu poate fi atât de grav, încât să trebuiască să renunţi la viaţa asta.
Tânărul se răsuci şi o privi drept în faţă. Chipul lui cu trăsături senine şi blânde îi opri respiraţia şi-aşa întretăiată de efort. „Asta nu-i faţă de sinucigaş,” îşi spuse ea, vrăjită de zâmbetul lui instantaneu.
Bărbatul era foarte tânăr, aproape de vârsta ei - poate cu un an sau doi mai mare decât ea - şi părea în transă. Căzu imediat într-un genunchi acolo unde se afla şi se înclină către ea cu reverenţă. Apoi începu să-i vorbească într-un dialect arhaic, cu un accent străin, ciudat, care suna în urechile ei atât de romantic, ca muzica veche.
-Signorina, sunt sclavul tău...

* * *

Adam nu-şi putea crede ochilor. Toate calculele acelea întortocheate pentru care-şi pierduse atâtea nopţi nu se dovediseră de vreun extraordinar folos până la urmă. Ca de altfel nici afurisitul de trandafir galben în care oricum nu crezuse niciodată. Nu înțelegea cum de naiba se întâmplase! Nici măcar nu atinsese apa lacului şi totuşi aterizase - fără să mai aibă nici cea mai neînsemnată umbră de intenţie - câteva secole în urmă. Nu că nu s-ar fi socotit super-norocos în clipa de faţă! Fata din faţa lui era atât de frumoasă, încât dacă i-ar fi spus că e o zână din basme, nu i-ar fi chestionat credibilitatea poveştii nici măcar o secundă. Aparent venise să-l salveze, să-l oprească de la a se sinucide! O examină prudent, începând de la picioruşele mici şi drăgălaşe care ieşeau de sub rochia albastră, splendidă, ca nişte şoricei primeniţi în satin şi perle. Când ajunse la decolteul amplu şi zări trandafirul galben cuibărit acolo, pe cele mai frumoase jumătăţi de sâni expuşi pe care le văzuse vreodată pe viu, un zâmbet poznaş îi înflori pe buze. Orice scamă neînsemnată de inhibiţie pe care o încercase până acum vis-à-vis de femei se evaporă subit şi-i îngădui să converseze cu această fată liber, fără a se simţi încorsetat de vreo teamă sau ruşine.
-Signorina, sunt sclavul tău, repetă el.
Nu-şi desprinse ochii flămânzi de pe ea şi nu clipi.
Fata îl privea nedumerită.
-Te-ai lovit cumva la cap? îl întrebă ea nervoasă. M-ai speriat de moarte, you twit! Am crezut că vrei să te sinucizi.
-Eu să-mi curm viaţa? Niciodată! Mintea mi-e limpede ca lacrima, ai cuvântul meu de onoare, signorina!
-Dar încetează odată cu acest signorina thing! îl repezi ea. Şi mai ales cu voluntariatul de sclavie! Dacă te pasionează asta totuşi, ia primul avion spre Africa sau Orientul Mijlociu. Cine ştie? Poate că acolo mai găseşti ceva rămăşiţe de sclavaj pe care istoria le-a târât cu încăpăţânare până în secolul XXI, ca să „amuze” masochişti ca tine.
Adam lăsă să-i scape un râs nervos.
-Ah! Da... minunatul nostru... secol XXI, repetă el, trezit brusc la realitate.
Răsuflă uşurat.
-Ştiu foarte bine de ce port eu veşminte ca-n perioada Renaşterii. Dar care e problema... vreau să zic... motivul tău? În afară de faptul că rochia asta te face să arăţi absolut încântătoare. Ai evadat cumva dintr-un basm? continuă el, înotând visător în splendoarea apelor albastru-verzui ale ochilor ei. Dacă da, n-am să mă-mpotrivesc. Mă poţi lua cu tine. Merg oriunde cu tine, jur!
Fata roşi superb - doar atât cât să devină aproape ireal de frumoasă în concepţia lui Adam.
-Ah, asta, chicoti ea ruşinată şi-şi trecu mâinile peste corsetul strâns al rochiei aceleia splendide. E costumaţia mea de teatru. O voi juca pe Julieta mâine seară la colegiu.
Brusc se încruntă speriată.
-Biskit, nu! strigă ea, descoperindu-l dintr-odată pe căţeluşul ei chiar în spatele tânărului, aplecat periculos de tare peste platforma de scânduri care înainta câţiva metri deasupra lacului.
Fără să piardă o secundă de gândire, fata se repezi să-şi salveze odoraşul. Făcu doar câţiva paşi în fugă şi, foarte aproape de ei, se împiedică. Acţionând mai mult din instinct, Adam încercă să o prindă în braţe, dar luat prin surprindere, se dezechilibră. Într-o clipă, bizarul trio lovi cu un zgomot grozav apa rece a lacului, sfâşiind liniştea din jur cu ţipete disperate şi lătrături ascuţite.
-Nu ştiu să-not, recunoscu îngrozită Eveline, agăţându-se cu frenezie de Adam, albă ca o fantomă de teamă.
-Dar puţin mai devreme alergai să mă salvezi, o necăji el pe un ton distrat. Ce-ai fi făcut dacă m-aruncam în apă? M-ai fi rugat frumos să nu mă sinucid, nu-i aşa...? Cum te cheamă?
-Numele meu e Eveline. Eveline Stevens. Şi veneam doar să te conving să n-o faci, să discut cu tine, you looney!
-Oh, my God! Eşti fiica Tinei, nu-i aşa?
-Da, sunt. O cunoşti pe mama?
-Nu chiar. Dar tu eşti prima fată de care m-am îndrăgostit vreodată. Aveam şapte ani, iar tu erai o mică puicuţă trăsnet pe-atunci. Am ştiut că ai să creşti mare şi-ai să te faci o femeie frumoasă, dar nici chiar eu nu mi-am imaginat c-ai să fii aşa de superbă, drăgălaşă, sofisticată...
-Nu ştiu despre ce vorbeşti. Please, scoate-mă de-aici, se rugă ea, în panică acum. Te implor! Mi-e frică de apă adâncă.
Înduioşat de vulnerabilitatea ei, Adam îşi schimbă atitudinea.
-Nu te teme, îi spuse el cu toată seriozitatea, prinzând-o de mijloc şi lipind-o de trupul lui. Mai bine mor alături de tine, decât să te las să te-neci.
Eroismul exagerat din declaraţia lui nu sună câtuşi de puţin pompos, ci mai degrabă inconştient de sincer. Fata reuşi să zâmbească, deşi ochii ei verzi-albaştri înotau în lacrimi. Se simţea ridicol punându-şi viaţa în mâinile acestui tânăr pe care abia îl întâlnise. I se păru ciudată siguranţa totală pe care o simţi în braţele lui, când de fapt un curent adânc părea să-i depărteze din ce în ce mai mult de platforma de lemn şi de mal. Eveline se întrebă dacă tânărul observase asta. Vru să-l atenţioneze, dar chiar în momentul acela îl zări pe Biskit, înotând disperat către ei. Întinse o mână şi-l prinse de lăbuţă.
-Gata, dragule, eşti cu noi acum, încercă ea să-şi calmeze căţeluşul, care părea extrem de agitat şi scâncea încet ca un copilaş.
Din senin, braţul puternic al bărbatului o smuci tare de mijloc, ameninţând să o sufoce. Speriată până în măduva oaselor, răsuci capul spre el. Tânărul o privea acum încruntat şi vânăt la faţă.
-Eveline, murmură el cu ochii în decolteul ei excentric, tu nu care cumva ai sărutat acest blestemat de trandafir galben astăzi? Spune-mi că n-ai făcut-o!
-Cum de ştii tu aşa ceva? se revoltă ea. Ori eşti vreun lunatic? Mă spionezi?
Un vuiet înspăimântător se porni pe neaşteptate şi-i îngheţă cuvintele pe buze.
-Iartă-mă, Eva, o rugă tânărul insistent. Iartă-mă, te rog, deşi nu-i vina mea, crede-mă!
-Ce se-ntâmplă? Vom muri? întrebă ea şi izbucni în plâns.
-Nu, Eva! E mai rău, îi strigă în ureche bărbatul. Vom călători câteva secole în trecut.
-Eşti nebun!
-Nu. Din nefericire, nu-s.
Vru să-i ceară mai multe explicaţii, dar zgomotul apei o asurzi. Incapabili să lupte împotriva acelui curent ciclonic, plonjară amândoi în pâlnia imensă care li se căscă sub picioare, ţinându-se strâns unul de altul, cu Biskit agăţat de ei şi tremurând ca o păpuşă stricată.
* * *

Undeva în tufişurile de hibiscus de pe malul lacului, Leo, un elev timid şi singuratic care chiulise de la ultimele ore în ziua aceea, privea fascinat cum un cuplu ciudat de tineri şi un căţeluş drăgălaş dispăreau fără nicio urmă în apa aceea limpede. O linişte nenaturală, grea ca de plumb plutea în aer.
„Asta-mi mai lipsea acum!” gândi demoralizat băiatul. „Am început să am vedenii. E gripa asta păcătoasă de deşert probabil. Dar dacă-i spun mamei, mă duce la doctorul Cucu, ca să mă îmbuibe cu Zoloft! Am să-mi ţin gura-nchisă. Zilch! Nici o vorbă despre asta!” adăugă el şi trase un fermoar imaginar peste buzele crăpate, arse de febră.
 

MIREASA DIN RENASTERE, Prolog si Capitolul 1

PROLOG
Neapole, Regatul Neapolelui,
2 martie 1584
Gâfâind extenuată, signora Lorenzo îşi şterse sudoarea de sub boneta albă, apretată, cu un scutec pe care-l aruncă apoi în coşul cu rufe murdare.
-Creşti repede, signor Armando, dojeni ea în glumă copilul.
Binedispusă în seara asta, femeia chicoti încet, privindu-şi cu coada ochiului propriul abdomen rotund ca o pernă, cum sălta ritmic cu fiecare hohot înfundat.
-În curând n-am să te mai pot căra adormit în patul tău, îşi continuă ea monologul, în timp ce învelea cu grijă băieţelul.
Se retrase apoi către şemineu şi se aplecă să ia bebeluşul din braţele mamei sale. Era târziu, dar tânăra ducesă tot nu se-ndura să părăsească odaia copiilor. În cei 12 de ani de când lucra ca dădacă pentru bogătaşi, signora Lorenzo nu-şi amintea să mai fi văzut o mamă aşa de dedicată odraslelor sale ca Maria Vitelli. Cele mai multe femei nobile îşi abandonau progeniturile în grija doicilor şi doar veneau din când în când, fie să-i privească jucându-se câteva minute, fie să-i prezinte cu exagerată mândrie părintească oaspeţilor curioşi.
Cum amândoi pruncii adormiseră deja sătui de joacă şi de poveşti, signora Lorenzo ar fi preferat acum să o pună în leagăn şi pe fetiţa micuţă de doar 3 luni şi să-şi încheie ziua de lucru. Îi lăsa gura apă când se gândea la plăcinta de mere cu scorţişoară pe care o pusese deoparte în camera alăturată, sub masă. Noul ei amant secret i-o adusese în seara aceea pe ascuns. „Ce drăguț!” reflectă ea, încântată de el.
Signora Lorenzo nu crezuse că va mai fi în stare vreodată să atragă vreun bărbat. „Şi încă unul atât de tânăr!” se minuna ea adesea. Mijlocul i se-ngroşase puţin câte puţin în fiecare an, până când acum atinsese de trei ori dimensiunile unei talii normale. „Unora le plac femeile adevărate, cu forme pline, să aibă pe ce pune mâna,” zâmbi în sinea ei signora Lorenzo, sigură din nou pe farmecul ei, aşa cum nu fusese în ani. „Femeile astea mici şi slabe, cu mijloc de viespi, se pierd printre cearceafuri.”
-Încă puţin, signora Lorenzo, se rugă tânăra ducesă Vitelli, fluturând un surâs fericit pe faţa aceea de zână bună. Nu mă pot despărţi de îngeraşul ăsta mic aşa de uşor. Fernando a promis că va veni să spună noapte bună micuţilor. Când va pleca el, îl voi însoţi şi uite-aşa ai să scapi de amândoi dintr-o dată!
-Vorbiţi de mine? întrebă în joacă ducele, păşind înăuntru.
-Fernando, ai întârziat, iubitule, îl certă cu duioşie ducesa. Micuţii au adormit amândoi deja, iar noi îi ruinăm signorei Lorenzo timpul liber pe care-l merită din plin.
-Cum ţi-ar place să-ţi angajăm o fată care să te mai ajute puțin, signora Lorenzo? o întrebă binevoitor ducele Vitelli. Ţi-ai mai putea permite câteva clipe de răgaz în cursul zilei şi chiar şi noaptea, când se mai trezesc copiii.
-Signor Vitelli, sunteţi prea bun, vostra Altezza, se înclină plină de recunoştinţă dădaca.
-Vom anunţa asta mâine şi vom face alegerea cu toţii împreună, declară signor Vitelli, mângâindu-şi fiul cu tandreţe.
Fredonând un cântec de leagăn pe cel mai silențios ton pe care-l putea atinge, Fernando luă fetiţa din braţele soţiei sale, o sărută uşor pe frunte şi o duse el însuşi în leagăn.
-E aşa de mică şi de frumoasă, şopti el în urechea soţiei sale. Exact ca tine!
Ducesa îşi lăsă capul pe umărul lui. Câteva secunde mai târziu, signora Lorenzo le răspundea la urările de noapte bună. Îi privi încântată cum se retrăgeau la petrecerea pe care o organizaseră la castel, strâns lipiţi unul de altul, legănându-se în ritmul muzicii ce răzbătea până aici din holul cel mare.
„Ah, dragostea!” oftă femeia. „Ce desfătare pentru suflet să fii îndrăgostit!” îşi zise ea şi gândul îi zbură iar către iubitul ei secret. „În lipsa lui, în seara asta mă voi delecta cu plăcinta de mere pe care chiar el mi-a adus-o!” hotărî ea pe loc. „Mai rar un bărbat care să se gândească şi la stomacul femeii lui, nu numai la fundul şi sânii ei!” cugetă signora Lorenzo, plină de recunoştinţă şi apreciere faţă de noul bărbat din viața ei.
Închise uşa şi traversă cu pas întins odaia de la intrare. Se îndreptă nerăbdătoare spre camera alăturată, unde dosise cadoul dulce şi savuros. Îl pusese pe un scaun şi împinsese scaunul sub masă. Ştia ea foarte bine cum să ascundă ceva aşa de bun!
Podeaua de lemn trosnea ritmic sub greutatea paşilor ei. Dădu să intre grăbită, salivând deja şi înghiţind în sec, când doar o minune o opri să calce din greşeală peste bătrânul câine de vânătoare care se împrietenise de curând cu Armando. Pierdut în vise delicioase, Fortza dormea revărsat chiar în prag, sforăind calm şi lingându-şi botul din când în când. O presimţire sumbră întunecă mintea femeii şi-i spulberă cât ai clipi din ochi buna dispoziţie.
-Hoţ mizerabil! înjură ea printre dinţi. Nu cumva mi-ai mâncat plăcinta, fiară nerecunoscătoare ce eşti?! Ai înfulecat-o, nu-i aşa? Ei, am să-ţi îndoi eu blana, banditule!
Se repezi şi ridică faţa de masă cu franjuri aurii care măturau podeaua. Privi înfuriată la farfuria nemişcată din loc şi nu-i veni să creadă ochilor. Era şocant de goală, linsă de ultima firimitură, ca şi cum plăcinta aia s-ar fi evaporat or şi mai rău – nu existase! Nici nu mai avea nevoie să fie spălată, afurisita de farfurie!
-Ce tâlhar nemernic! Ai să plăteşti tu pentru asta, îl ameninţă ea încet, pe un ton de răzbunare. Ai să dormi mata afară de-acum înainte! Haide, mişcă! Ieşi afară de-aici! împinse ea câinele cu piciorul.
Fortza mormăi un pic, dar nu făcu nici cel mai mic gest să se ridice.
-Ei, drăcie! Stai dacă nu, cedă femeia, resemnată în faţa acestui fapt ireversibil. Poate că mi-ai făcut un serviciu. Şi-aşa sunt prea grasă. Am să-mi fac un ceai de miere mai târziu, vorbi ea de una singură.
Signora Lorenzo mai verifică o dată copiii, apoi îşi pregăti patul de culcare. Puse o lingură zdravănă de miere în ibricul cu apă care clocotea pe plită. Îl luă apoi cu o cârpă, ca să nu se ardă, şi îl aşeză binişor pe cărămida fierbinte de pe măsuţa de la capul patului. Făcea asta adesea cu ceaiul ei, ca să nu se răcească până se va vârî ea sub pături.
Îngenunchie lângă pat şi începu să-şi recite rugăciunile de seară încet, cu ochii închişi, când un zgomot ciudat la uşă o făcu să tresară. Instinctiv, dădu să se ridice, dar până la urmă se răzgândi. Hotărî să-şi termine mai întâi rugăciunea. Dacă cineva îi căuta compania la o oră aşa de târzie, atunci va trebui să mai aştepte puţin.
În timp ce-şi făcea semnul crucii pentru ultima oară, deodată îngheță. Simți în spatele ei prezența amenințătoare a cuiva. O voce groasă, mustind de răutate, îi şopti în ureche:
-Ce-ai făcut cu plăcinta de la mine? Ţi-am dat o şansă, muiere proastă ce eşti!
Signora Lorenzo se răsuci şi sări în picioare uimitor de repede pentru greutatea ei. Când îl văzu pe aşa-zisul ei iubit proptindu-i sabia în piept, un gând amar îi fulgeră prin minte, ca un pumnal de oţel înfipt fără veste în inimă. Era acelaşi gând care-o măcinase şi-i distrusese toată tinereţea, acelaşi care-o încurajase să rămână fată bătrână: „Bărbații nu mă plac. Nu există dragoste de felul ăla pentru mine în lumea asta. Doar urzelile mârşave ale intereselor lor meschine prin care mă mai încurc şi eu din când în când.” În momentul de față, dezamăgirea ei fu însoţită de o nouă realizare, pe cât de cumplită, pe atât de fortifiantă: „Probabil c-am să mor în seara asta, dar n-am să mă las ucisă aşa de uşor. Am să-mi închei socotelile cu acest şarpe cu chip de om aşa de frumos, c-o să mă ţină minte tot restul vieţii lui de nimic”, îşi făgădui ea.
-Ce-ai făcut cu ea, femeie? insistă bărbatul. Am amestecat în ea laudanum ca să adoarmă un cal.
-A mâncat-o câinele, răspunse signora Lorenzo.
-Un câine deştept. Oricum, mult mai deştept decât tine.
-Cum de-ai intrat aici fără să-ţi dau eu drumul? îl repezi ea cu asprime.
Tânărul rânji obraznic şi-i arătă o cheie asemănătoare cu a ei. Dădaca îşi pipăi buzunarul cămăşii de noapte. Cheia ei era acolo, în siguranță. Exista o singură dublură a acesteia, care se găsea în posesia părinţilor copiilor.
-Te-au trimis cumva signor sau signora Vitelli? întrebă ea ca să câştige timp, pentru că ştia prea bine regula – ducii nu dădeau cheia de la camera copiilor lor absolut nimănui, atâta vreme cât cel puțin unul dintre ei era încă în viață.
-Ştii răspunsul al dracului de bine, lătră el şi-şi vârî cheia în buzunarul de la haină.
Fixând-o cu ochii lui mici ca două mărgele, ochi de reptilă, îşi răsuci între degete colţul din stânga al mustăţii stufoase, apoi şi-l îndesă în gură şi începu să-l mestece. Signora Lorenzo îl văzuse de nenumărate ori făcând asta. Găsise ticul lui femecător până acum. În seara asta însă i se păru scârbos, grotesc, animalic chiar.
-Ţi-am copiat cheia pe o bucată de ceară, recunoscu el. Nimic mai simplu. Restul e adevărată artă în fierărie, iar eu sunt artist, ştii că am o pasiune pentru lucruri fine. N-ar fi trebuit să fie aşa, n-ar fi trebuit să moară nimeni, zise el nervos, pe un ton scăzut. N-am nevoie decât de fetiţă.
-Eşti un diavol! îl înfruntă femeia. N-ai să atingi copilul ăla cât încă mai e viaţă în mine.
-Trebuie să te avertizez că dacă ţipi şi trezeşti băiatul, va trebui să-l omor şi pe el.
-Eu pot să mor cu demnitate, dar tu ai să trăieşti ca un vierme, rosti printre dinți femeia şi-i azvârli ibricul cu apă fierbinte peste pantaloni, chiar în zona sexului.
Luat prin surprindere, bărbatul dădu înapoi, forțându-se disperat să-şi înăbuşe gemetele de durere. Signora Lorenzo se repezi înnebunită de grijă către camera copiilor. Păşind peste prag, vru să ţipe după ajutor, dar o durere bruscă, atroce îi sfâşie plămânii şi-i tăie respiraţia. Întoarse capul şi-l văzu sprijinindu-se în sabie, tot lângă pat, cu faţa roşie ca focul. Aruncase cu pumnalul în ea, o lovise pe la spate.
-Laşule! şopti cu ultima suflare signora Lorenzo.
Se prăbuşi în genunchi şi simţi gust de sânge în gură. Incapabilă să mai lupte, se lăsă să alunece în braţele morţii, în timp ce înălţa la cer o ultimă rugăciune aprinsă: „Sfântă Fecioară Maria, Născătoare de Dumnezeu, te rog veghează asupra copilaşilor!”
 
CAPITOLUL 1

Paradise Valley, Arizona,
29 Februarie 1988
Vârtejul în care fuseseră prinşi şi agitați ca nişte rufe într-o maşină de spălat începu să scadă în intensitate încet, încet. Bărbatul îşi privi fiul şi înţelese uşurat că băiatul suportase fără probleme voiajul. Împinse apa cu mâinile şi picioarele cu toată forţa de care fu în stare. Cele trei sau patru secunde scurse până se ridicară deasupra părură o veşnicie. Amândoi traseră aer în piept cu nesaţ şi cu o oarecare disperare ce se disipă repede, pe măsură ce plămânii li se saturară de mult doritul oxigen.
Cu inima la gât de teamă că o eroare în calculele sale i-ar fi putut arunca într-un timp greşit, Philip Federson scrută numaidecât împrejurimile din jurul lacului. Decorul nu se schimbase prea mult în ultimii opt ani. Departe în zare, desluşi încântat conturul alb al casei Tinei. O bucurie imensă îi invadă sufletul, un sentiment de libertate pe care nu-l mai trăise în ani. Îşi îmbrăţişă fiul entuziasmat, râzând fericit.
-Hei, Adam! Am reuşit, fiule! Bine-ai venit în secolul XX! Cum te simţi? Eşti bine?
-Si, padre! Boy, chiar mi-a plăcut călătoria asta! Dar trebuie să te întreb ceva. Deci Signor Camillio a avut dreptate până la urmă? Chiar ţi-ai vândut sufletul Iadului ca să poti face vrăji?
-Nu, copile dragă! Şi încetează odată cu prostiile astea! Signor Camillio e un bigot şi-un ignoramus cu pretenţii de învăţător.
-Ce-i aia bigot? Sau ignoramus.
-E... un om cu mintea îngustă, care îşi urmează religia fără să gândească - fără să-şi folosească propriul creier - şi care e intolerant faţă de alte credinţe.
-Aha! Am priceput acum. What about you? Tu ce eşti?
-What about me? Eu nu mă compar cu el. Ţi-am spus de nenumărate ori. Eu sunt un om de ştiinţă, fizician, matematician, istoric şi explorator. Secretul cu privire la această călătorie ciudată stă în cunoaştere şi-n calcule aprofundate. Te sfătuiesc să uiţi poveştile mincinoase şi pline de răutate ale lui signor Camillio. De-acum înainte mă voi ocupa eu însumi de educaţia ta. Eu îţi voi fi învăţător.
-Bene, rosti vesel Adam. Oricum nu mi-a plăcut signor Camillio niciodată. Acum, rosti el frecându-şi mânuțele cu nerăbdare şi cu o mimică de problem solver, unde găsim nişte ţărani harnici care să ne slujească?
-Nu găsim pentru că nici nu căutăm, îi replică Philip, zâmbind distrat.
-Dar avem hainele ude şi, în plus, mi s-a făcut foame. Am putea să vânăm, dar la curte se zvonea că eşti cel mai neîndemânatic vânător din toate timpurile.
-Bârfe, fiule! Bârfe complet nefondante! Adevărul e că nu mă lasă inima să ucid o fiinţă nevinovată, doar pentru poftele mele culinare. Mai bine devin vegetarian.
-Ce mai e şi aia?
-Vegetarian e un om care se hrăneşte numai cu legume, fructe, nuci, seminţe, etcetera. El sau ea nu mănâncă niciodată carne.
- Oh, mio Dio, o să murim de foame! concluzionă copilul îngrozit.
-Adam, nu te mai lamenta. Aici suntem într-o altă lume, fiule. De fapt, până ni se usucă îmbrăcămintea, noi doi va trebui să avem o discuţie serioasă.
-Despre ce?
-Despre aceste timpuri, despre această lume nouă pentru tine, despre oamenii de aici şi regulile după care trăiesc...
-Aha! Okay.
Două ore mai târziu, pe punctul de a-şi pierde cunoştința la fiecare pas, se îndreptau lihniţi către cel mai apropiat restaurant McDonalds.
-Adam, vezi acel M mare şi galben? Acolo vom mânca. În cinci minute ajungem. Adam?!...
Philip Federson descoperi îngrozit că fiul său nu mai mergea alături de el.
-Adam! strigă speriat.
-Aici, padre! îl chemă băiatul de lângă un camion roşu, nou-nouț. Doamne, ce căruţe şi caleşti minunate au ţăranii ăştia! Şi nici n-au nevoie de cai! Trebuie să venim cu armată şi să-i cucerim cât mai repede.
-Adam, chiar nu s-a lipit nimic de tine din tot ce ţi-am spus mai devreme? Cel puțin m-ai ascultat?
-Dar, tată, eu sunt Principe Cialdini şi acestea sunt pământurile mele. Toţi aceşti ţărani care se uită la noi ca la urs şi toate avuţiile lor îmi aparţin. Sunt ale mele de drept!
-Oh, e greşeala mea, fiule, îmi cer scuze. Am omis să-ţi spun că, de fapt, nu doar că nu mai suntem în anul 1588 ci în 1988, dar nici nu mai suntem în Napoli, Italia. În momentul de faţă ne aflăm în Paradise Valley, Arizona, SUA. Aici eşti un cetăţean ca oricare altul, fără titlu de nobil, fără castele şi slujitori şi... destul de modest din punct de vedere financiar, aş spune.
-Cât de modest? întrebă încruntat băieţelul de şapte ani.
-Well... Acum opt ani aveam o casă. Era tot ce-a mai rămas din zestrea mamei. Tata n-a reuşit s-o toace şi pe asta pe băutură. Apoi aveam o... second hand „caleaşcă fără cai”, o Corvette! Maşina aia era într-o stare excelentă, crede-mă! Şi în plus, îmi permiteam să plătesc o femeie o dată pe săptămână să-mi scoată gunoiul, să schimbe patul, să cureţe bucătăria şi baia şi să facă puţină ordine pe ici pe colo.
-Nu cai, nu pământuri, nu armată, nu bucătari şi slujitori?!
-No, signore! Nulla di questo genere... Nimic de genul ăsta.
-Oh, mio Dio! Mio padre è un vero perdente, şopti copilul, dând din cap abătut.
-Ce tot bolboroseşti acolo?! Hei, amico, n-am fost, nu sunt şi n-am să fiu niciodată un perdant, okay? protestă bărbatul. Oamenii de ştiinţă nu sunt avuţi şi celebri nici în timpurile astea. Dar nici nu-s aruncaţi fără milă în negrele închisori ale inchiziţiei, schingiuiţi sau arşi pe rug, ca în vremurile tale de glorie! Dacă vrei bani, faimă şi să fii pupat în fund continuu, fă-te actor, fotbalist, baschetbalist sau politician.
-Nici măcar nu-nţeleg despre ce vorbeşti. Eu vreau sa mă-ntorc acasă, declară băiatul cu hotărâre. Mai bine prinţ mort decât ţăran sărac!
-Îmi pare rău, Adam dragă, dar am veşti proaste pentru tine: nu poţi! îl anunţă încântat Philip. Următoarea călătorie posibilă e peste patru ani, când e iar an bisect şi februarie are 29 de zile. Eşti blocat aici cu mine, fiule. Acum, te rog, nu-ncerca trucul ăla ieftin cu leşinul – ştiu că te prefaci ca să obţii ce vrei. Poate că ar trebui să mai menționez că sărurile tale sunt rămase la signor Camillio. Nici măcar nu m-am obosit să le iau.
-Mi-ai promis marea cu sarea, dar de fapt e mai rău decât aş fi putut să-mi imaginez, se văită puştiul.
-Nimic nu-i mai rău decât moartea, Adam. Mai ales când ai doar şapte ani. Mulţumeşte-i lui Dumnezeu că suntem amândoi vii şi nevătămați şi înfruntă greutăţile ca un bărbat ce eşti. Viaţa ar fi atât de plictisitoare fără ele. Cât despre tot ce ţi-am promis... ai răbdare! Toate la vremea lor.
-Poţi cel puţin să-ţi hrăneşti familia?
-Familia?
-Familia! Adică pe mine, specifică îmbufnat copilul, strângându-se singur în brațe, cu o expresie dezolată pe fața micuță şi drăgălaşă.
-Yeah! Mare familie! Sigur că pot! Dacă banii de acum opt ani sunt încă în circulație, atunci avem hrană sigură pe câteva săptămâni, anunţă destul de optimist Philip, evaluându-şi teancul de bancnote ude de dolari din mână. Iar dacă băncile încă mai lucrează – şi nu văd de ce n-ar lucra! – am pus ceva deoparte pentru zile dificile ca astea. Doar până-mi găsesc ceva de lucru şi pe urmă totul intră în normal, nu trebuie să-ţi faci tu griji în privinţa asta.
-Şi unde dormim? Nici grajduri n-am văzut pe-aici.
-Mai e ceva timp până deseară. Vedem noi. Mă-ndoiesc că mi-a luat cineva casa.
Ajunseră în sfârşit la McDonalds şi Philip comandă o cutie de chicken nuggets şi o pereche de hamburgeri enormi.
-E prin preajmă vreun bal mascat de care n-am auzit noi încă sau sunteţi actori? îi întrebă amuzată vânzătoarea tânără cu tatuaj pe gât şi cercel în buza inferioară.
-Daţi-mi voie să mă prezint, signora, ȋncepu să vorbească Adam cu mândrie. Sunt Signor Adam Federson Cialdini, viitor viceroy al Regatului Neapolelui a cărui vicereine e mama ȋn prezent. De asemenea, mama e prinţesă aragoneză, ceea ce mă face şi pe mine prinţ de Aragon.
Tȃnăra femeie se fȃstȃci toată şi roşi uşor.
-Actorii ăştia! bombăni ȋncruntat un cowboy pe care, evident, foamea ȋl făcea foarte irascibil - părea nervos ca un taur hărţuit. Nu-şi mai ȋncap ȋn piele de ȋnfumuraţi ce sunt! Cum prind un rol de doi bani, cum se cred ȋmpăraţi şi prinţi! Cu nimic mai deştepţi decȃt vacile mele de altfel!
Adam ȋl privi cu dispreţ.
-Tată, provoacă-l la duel pe acest mojic şi salvează-ţi onoarea familiei! rosti băiatul cu autoritate, pe un ton condimentat un pic cu beligeranţă.
Philip ȋl măsură pe cowboy-ul din spatele lor atent, de sus şi pȃnă jos. Tipul era o adevărată gorilă. La cei peste doi metri ȋnălţime, cȃntărea cu siguranță cel puţin 150 de Kilograme. Asta fără pălărie, fără cureaua groasă cu cataramă lată de argint şi fără cizmele ascuţite, din piele de crocodil! Mustaţa stufoasă, ȋngălbenită de tutun, ȋi tremura a ameninţare. Aşa flămȃnd şi nervos, părea de-a dreptul fioros!
Philip zȃmbi ȋncurcat:
-Figuranţi! Suntem doar figuranţi, second hand actori! Glumim, sir, sincer! Ne iertaţi, vă rog... O zi bună vă dorim!
Luat prin surprindere de o atitudine aşa de plăcută şi umilă, cowboy-ul salută mai ȋmpăciuitor:
-Howdy there, gents!
Philip răspunse la salut cu un rȃs scurt şi nervos. Ȋşi luă repede pachetul cu mȃncare, apoi ȋl ȋnşfăcă pe Adam de umăr şi ȋl ȋmpinse afară din restaurant.
Băiatul continuă să protesteze şi să se agite nemulţumit, făcȃndu-l pe Philip să se simtă de-a dreptul ruşinat de comportamentul fiului său.
-Dar, tată, cum rămȃne cu onoarea?
-Ţine-ţi gura, Adam! Ce onoare? N-am chef de ȋncăierări cu monştri ca ăla! N-ai observat că era o dată şi jumătate cȃt mine?
-O sabie, daţi-mi o sabie să-l ȋnvăţ eu minte! ţipă disperat Adam, căutȃnd ȋn jurul lui aprobare fără pic de succes. Ţăranul ăla trebuie să plătească pentru obrăznicia lui!
-Man, ar trebui să-l ȋnveţi pe băiatul ăla ceva respect! ȋi strigă lui Philip un alt client de la McDonalds.
Bărbatul ȋşi tȃrȋ fiul cu forţa ȋn spatele clădirii.
-Ascultă, Adam! De cȃte ori trebuie să-ţi repet că aici viaţa e total diferită de cea pe care o ştii tu? Alte reguli, alte legi! Din fericire pentru mine şi pentru omenire ȋn general! Dacă vrei să mănȃnci, faci ce-ţi spun eu! Ne-am ȋnţeles?
Puştiul privi dezarmat către punga cu bunătăţi din care ieşea o mireasmă ȋmbietoare de mȃncare proaspăt gătită. Ȋnghiţi ȋn sec. Philip continuă să-l certe:
-Linişteşte-te, pentru numele lui Dumnezeu, şi acceptă realitatea! Sunt convins că nu-ţi va lua mult şi te vei adapta. Dacă eu am supravieţuit opt ani ȋn secolul al XVI-lea, vei supravieţui şi tu cȃțiva ani ȋn secolul XX. Şi vrei să ştii ȋncă ceva? Eu cred că pȃnă la urmă o să-ţi placă mai mult aici decȃt acolo. Aşteaptă vreun an şi-ai să vezi că o să-ţi placă aşa de mult aici, ȋncȃt dorinţa de a te ȋntoarce ȋn vremurile alea se va stinge ȋn întregime. Ţine minte ce-ţi spun acum!
-Mama are dreptate: te-mbeţi cu apă rece! Sunt moştenitorul de drept al acelui ducat. Ȋntr-o zi mă voi ȋntoarce şi-mi voi cere drepturile.
-Dar pentru asta ai nevoie de mine, ȋl ȋntrerupse Philip. Ştiu că sună a şantaj, dar nu uita un lucru foarte important: eu sunt singurul care te poate ajuta, vostra Altezza!
-Am să ȋnvăţ, am să devin om de ştiinţă ca tine şi am să descopăr singur drumul ȋnapoi acasă, declară Adam ferm, cu pumnii strȃnşi, privindu-şi tatăl cu hotărare şi curaj demne de un bărbat matur.
Philip izbucni ȋn rȃs. Era mândru de fiul său. Băiatul avea temeritatea şi voinţa lui de fier – doar scopurile erau de cele mai multe ori diferite, graţie influenţelor nefaste ale educaţiei primite de copil la castel. Philip era sigur că va schimba asta ȋn timp şi-şi va creşte fiul să devină un adevărat bărbat.
-Bravo! E primul lucru bun pe care l-ai spus pe ziua de azi! Acum... te poftesc la masă, signore, spuse Philip cu o plecăciune exagerată, teatrală, invitȃndu-şi progenitura nobilă şi arogantă să se aşeze la una din mesele de afară de la McDonalds.
-Mio Dio, padre! E cea mai gustoasă mȃncare pe care am mȃncat-o vreodată, recunoscu Adam ȋncȃntat cȃteva minute mai tȃrziu. Ăsta-i un lucru pentru care chiar merită să trăieşti aici, adăugă el, lingȃndu-şi degetele de ketchup, sătul şi calm ȋn cele din urmă. Ţăranii ăştia chiar ştiu să gătească. Mă simt obligat să le recunosc meritele.
-Mă bucur că ţi-a plăcut. Acela a fost un hamburger, iar... oamenii de aici, oameni ca mine, nu sunt ţărani, Adam. E un cuvȃnt jignitor şi ȋţi interzic să-l mai foloseşti ȋn public. Cȃnd eşti doar ȋn prezenţa mea, poţi să te exteriorizezi, să vorbeşti cum vrei, să-mi spui tot ce-ţi trece prin cap, să mă-ntrebi despre tot ce nu-nţelegi. Dar de-acum ȋncolo, femeilor li te adresezi cu ma’am iar bărbaţilor cu sir. Ai priceput?
-Yes, signore!
-Yes, sir! ȋl corectă imediat Philip.
-Cum? Şi tu eşti tot sir? Doar ai spus că am voie să vorbesc cum vreau cȃnd sunt doar cu tine.
Philip dădu ochii peste cap. Realiză instantaneu ce responsabilitate apăsa din clipa asta pe umerii săi – trebuia să-şi crească şi să-şi educe copilul. Singur! „I’m a single parent,” gȃndi el abătut. Ura acest termen. Ȋntotdeauna ȋl urȃse. Ȋl auzise prea des ieşind din gura duhnind de alcool a tatălui său. Philip ȋşi jură sieşi ȋnsuşi că va fi un tătic exemplar pentru Adam, că va face tot ce-i va sta ȋn putinţă ca să-i dea cea mai bună educaţie şi, mai ales, că-i va oferi toată dragostea de care era el ȋn stare. Dragoste părintească, necondiţionată, pe care el ȋnsuşi n-o cunoscuse.
-Acum, că mi-am hrănit familia, zise el repede ca să alunge acel gȃnd pesimist, ȋmi pot permite să mă ocup de o problemă strict personală. Trebuie să facem o vizită cuiva.
Găsiră un grădinar mexican foarte amabil, care-i luă ȋn camionul lui cu unelte agricole vreo cinci Kilometri. Adam era ȋn al nouălea cer. Trăsura modernă, deşi murdară şi duhnind a gunoi de grajd, mergea cu aşa viteză mare, cum el nu văzuse niciodată ceva mişcȃndu-se.
Se ȋntoarseră ȋn zona lacului. Mexicanul ȋi lăsă doar la cȃteva sute de metri de o proprietate micuță dar superbă, cu grădini frumos ȋntreţinute şi o mulţime de portocali şi lămȃi ȋnfloriţi. O casă albă, elegantă, cu o arhitectură veche, domnea liniştită ȋn mijlocul proprietăţii.
-Astea-s pămȃnturile tale? ȋntrebă Adam impresionat. Aici e ca la noi la castel. Cred că şi mama s-ar putea obişnui aici.
-Nu, Adam. Nu-s pămȃnturile mele. Aici stă fosta mea logodnică, Tina.
-Oh! Deci ea e cea pe care o iubeşti? Că mama zice că pe ea n-ai iubit-o niciodată, doar ea te-a iubit pe tine.
Philip nu răspunse la ȋntrebarea aceea. Dragostea era un subiect prea complicat pentru mintea unui copil de şapte ani. Ȋi aranjă fiului său ȋmbrăcămintea, apoi ȋşi netezi părul cu mȃna şi oftă adȃnc.
-Adam, eu şi Tina... vom avea de discutat ceva... foarte important. Te rog, te implor să nu scoţi o vorbă. Doar stai cuminte lȃngă mine pȃnă ȋi spun ce am de spus şi apoi plecăm, okay?
-Ai de gȃnd să-i spui că o iubeşti? Ai de gȃnd să-i torni o mulţime de minciuni ȋn faţă ca să ne lase să dormim la ea?
Philip inspiră lung, exasperat deja. Evită iarăşi răspunsul la ȋntrebarea copilului.
-Adam, fiule, eşti foarte egoist. Numai la tine te gȃndeşti: cine te slujeşte, cine-ţi găteşte, unde dormi... Promite-mi că ȋn următoarele zece minute ai să stai tăcut şi cuminte lȃngă mine. Atȃt.
-Bene, sir! consimţi fără chef Adam, strȃmbȃndu-se.
Cu fiecare pas, distanţa pȃnă la uşa aceea albă cu geamuri ȋnflorate, la care sunase de atȃtea ori, se micşora şi Philip ȋşi simţea inima bătȃndu-i din ce ȋn ce mai tare. Scoase din buzunarul hainei lungi de mătase albastră o batistă brodată, ȋncă umedă şi ȋşi şterse fruntea.
„Tot ce vreau e să aflu că e ȋn viaţă, că e bine,” gȃndi emoţionat bărbatul.
Ajunseră ȋn prag. Philip găsi ȋn el curajul de a apăsa pe sonerie. Ȋi auzi vocea şi un fior de plăcere şi panică ȋi fulgeră prin trup. Uşa se deschise şi Tina apăru ȋn prag, ȋmbrăcată ȋntr-o pereche de pantaloni scurţi albi şi un tricou galben mulat pe sȃni ȋn cel mai minunat fel posibil. Arăta atȃt de tȃnără, de frumoasă şi de strălucitoare, de parcă anii aceia fuseseră doar un vis. Faţa ei de zȃnă, ȋngheţată de şocul revederii, ȋi aminti lui Philip de trandafirii ȋncă ȋnfloriţi, surprinşi de primul suflu al iernii nemiloase.
-Hello, Tina!
-Phi... murmură femeia, rezemȃndu-se de tocul uşii. De ce ai mai venit? rosti ea cu greu după cȃteva secunde. E prea târziu...
O fetiţă micuţă, de vreo patru anişori, apăru din casă alergȃnd şi ȋşi ȋncolăci braţele ȋn jurul piciorului Tinei.
-Mami, şopti ea timidă. Avem musafiri?
Femeia ȋi puse mȃna pe umărul mititel cu un gest mai mult posesiv decȃt protectiv.
-Eu sunt Eveline, se prezentă fetiţa. Tu eşti cumva prinţul din poveşti? ȋl ȋntrebă ea pe Adam.
-Da, signorina. Şi tu eşti cea mai frumoasă fată pe care am văzut-o vreodată, declară Adam vrăjit, atingȃnd cu delicateţe buclele blond-şatene ale fetiţei. Mio Dio, arăţi ca un ȋnger din icoanele ce împodobesc pereții castelului meu!
Eveline chicoti ȋncurcată. Scoase o bomboană din buzunarul rochiţei turquoise care se asorta perfect cu ochii ei albastru-verzui şi i-o ȋntinse zȃmbind fericită.
-Ȋţi place ciocolata? Uite, asta am păstrat-o pentru tine, ȋn caz că vii să mă vezi.
-Evie, iar ai furat bomboane! Am să te pedepsesc, spuse femeia, parcă doar voind să umple tăcerea dintre ea şi fostul ei logodnic.
Ameninţarea lipsită de consistenţă a mamei sale n-o afectă cȃtuşi de puţin pe Eveline. Fetița îşi continuă în tihnă conversaţia cu noul ei prieten şi admirator.
-El cine e? ȋl descusu ea pe Adam.
-El e tatăl meu. Dar nu ştie să vȃneze sau să mȃnuiască sabia. Eu ştiu! El e doar un... om de ştiinţă.
-Ce-nseamnă asta? se interesă Eveline curioasă.
-Nici eu nu ştiu prea bine, dădu din umeri Adam. Face tot felul de calcule şi se pricepe la vrăji şi călătorii pe sub apă. Acasă ȋi spuneau eretic.
-Cȃţi ani ai, tinere? ȋl ȋntrebă Tina cu răceală.
-Şapte ani, ma’am. I-am ȋmplinit ȋn noiembrie. A fost petrecere mare la castel!
Femeia ȋi aruncă lui Philip o privire de gheaţă.
-Cred că e timpul să plecaţi, dragi nobili. Mathew poate să apară ȋn orice clipă de-acum...
Fără pic de premeditare, Philip scăpă un rȃs scurt, batjocoritor. Atitudinea ei glacială ȋl scotea din minţi.
-Mathew?! Mathew Stevens?! Te-ai măritat cu grasul ăla cu faţă de pizza?! Pariez că o faceţi cu Biblia sub cap – dacă o faceţi!! izbucni el.
-Ai tupeul să vii după atâția ani şi să-mi critici alegerea soțului? Tu şi cu mine trebuia să ne căsătorim, Philip, ȋn numai două luni, cȃnd brusc ai plecat ȋn blestemata aia de excursie de o săptămȃnă ȋn Italia! se dezlănţui deodată Tina.
Ȋntr-o voce răguşită, bărbatul făcu o nouă tentativă de dialog decent.
-Tina, ȋmi pare rău. Crede-mă, am fost... pierdut ȋn timp...
-Tu ȋntotdeauna ai fost pierdut ȋn timp şi spaţiu, Philip.
-Dă-mi o şansă, te rog! Pot să explic...
-Poţi să explici? şopti mocnind de furie Tina. Poţi să explici cei opt ani de absenţă? Hainele astea de clown? Poţi să-l explici pe el? zise ea, arătând spre Adam. Hei, nu-mi atinge fata, tinere! se repezi ea la băiat. Nici să nu-ţi treacă prin cap să te-apropii de ea vreodată, că te omor! Sigur ai să creşti mare să fii la fel de măgar ca taică-tău! Aşchia nu sare departe de trunchi!
Femeia ȋşi smuci fiica ȋnăuntru şi le trȃnti celor doi uşa-n nas. Din casă se auziră o vreme protestele şi scȃncetele fetiței.
-Ai eşuat! Am avut o şansă şi tu ai ratat-o! vorbi ȋn cele din urmă Adam. Şi acum din cauza ta nu pot să mă mai ȋntȃlnesc cu Eveline. Sunt ȋndrăgostit de fata asta, zise el, privind visător la bomboana de ciocolată din mȃna sa. O iubesc ca un nebun! E un ȋnger, o rază de soare. E cea mai minunată fiinţă pe care am pus ochii vreodată...
-Oh, taci din gură, Adam! se răsti Philip la el. Sper să avem mai mult succes la următorul stop. Sincer, acolo trebuie să avem neapărat succes, altfel dormim pe-afară cu iepuraşii, coioţii şi şerpii cu clopoţei. Creaturile astea fojgăiesc pe-aici prin toate tufişurile.
Adam păşi taciturn alături de tatăl său o vreme. Apoi ȋl ȋntrebă aşa, dintr-odată:
-Fetele, cȃnd cresc mari, arată ca mamele lor?
-De cele mai multe ori, ȋi răspunse binevoitor Philip. De ce ȋntrebi?
-Mă gȃndeam la picioarele Tinei...
„Şi eu,” recunoscu ȋn sinea lui Philip.
-Well, ca să-ţi spun adevărul, mă gȃndeam la Eveline şi mă rugam să aibă picioare la fel de frumoase ca ale mamei sale cȃnd va fi mare, se confesă băiatul.
Apoi adăugă repede, cu un aer de connaisseur:
-Faţa aceea plus picioarele alea egal to die for, sir! Aritmetica perfecţiunii! Fata perfectă pentru mine, vreau să zic.
-Adam, eşti un mic măscărici, zise Philip cu voce tare, dar fără pic de autoritate.
De fapt, aprecia spiritul de observaţie şi simţul estetic al fiului său ȋn materie de femei. Tina avea ȋntr-adevăr picioare superbe, greu să-ţi iei gȃndul de la ele după ce le-ai văzut.
-A-nceput să-mi placă aici... din ce ȋn ce mai mult, recunoscu Adam cu un zâmbet drăgălaş pe faţa lui micuţă şi gȃnditoare.
 

THE RENAISSANCE BRIDE, prologue and chapter 1

PROLOGUE
Naples, The Kingdom of Naples, March 2nd, 1584
Panting exhausted, signora Lorenzo wiped the perspiration from under her starched white bonnet with a swaddling cloth, which she threw in the dirty clothes hamper afterwards.
“You grow fast, signor Armando,” she jokingly scolded the child. Particularly in good spirits tonight, she chuckled quietly, watching her own nicely rounded belly out of the corner of her eye as it bounced rhythmically with every ripple of muffled laughter.
“Pretty soon, I won’t be able to carry you asleep to your bed,” she continued her monologue while she mindfully tucked the little boy in.
She retired to the fireplace and bent slightly to take the baby girl from her mother’s arms. It was getting late, but the young duchess didn’t have the heart to leave the nursery just yet. In her twelve years of working as a nanny for the rich, signora Lorenzo had never met a mother as devoted to her kids as Maria Vitelli. Most noblewomen would abandon their children into the care of their babysitters. They would come to their quarters only to watch them play for a little while, or to introduce them with exaggerated parental pride to curious guests.
As both children had fallen asleep already tired of too much playing and listening to bedtime stories, signora Lorenzo would have liked to put the three-month-old baby girl in her crib and call it a day. Her mouth watered as she thought of that cinnamon apple pie with crumb topping. She had hidden it under the table in the next room. Her secret lover had brought it to her that evening on the quiet. What a sweetheart! she reflected, filled with joy.
Signora Lorenzo had long quit dreaming that she would still be able to attract a man again. And one so young for that matter, she often marveled. Her waistline had become larger and larger with every passing year, until it had reached third times the dimensions of a normal size. Some men like real women with full forms, so they can have something to get their hands on, signora Lorenzo smiled inwardly. She was confident about her charm once again as she had never been in years. Those small and skinny women with their wasp waist get lost in the bed sheets.
“Just a bit longer, signora Lorenzo,” the young duchess Vitelli pleaded with her, harboring a gorgeous smile on that goddess face. “I find it hard to part with this little angel so easily. Fernando promised he would come to say goodnight to the little ones. When he’ll leave, I’ll go with him, and so you’ll get rid of both of us.”
“Are you talking about me?” the duke inquired playfully as he stepped inside.
“Fernando, my love, you’re late,” the duchess reprimanded him gently. “The kids are sleeping already, and we’re ruining signora Lorenzo’s well-deserved time for herself.”
“How would you like it if we hire a girl to help you, signora Lorenzo?” Duke Vitelly asked her warm-heartedly. “You could allow yourself a few moments of leisure during the day and even at night when the children wake up.”
“Signor Vitelli, you are too kind, vostra Altezza,” the babysitter bowed thankfully.
“We will announce it tomorrow, and we will make the choice all of us, together,” signor Vitelli declared, tenderly touching his son’s face.
Humming a lullaby on the lowest tone he could possibly reach, Fernando took the baby girl from his wife’s arms, gave her a soft kiss on the forehead, and put her into her crib himself.
“She’s so small and beautiful,” he whispered into his wife’s ear. “Just like you!”
The duchess laid her head on his shoulder. A few seconds later, signora Lorenzo answered their goodnight greetings. Delighted, she watched them as they headed back to the party organized at the castle. They walked locked in a passionate embrace, swaying in the rhythm of the music that reverberated this far from the great hall.
Ah, love! the woman heaved a deep sigh. What a blessing it is for a soul to be in love! she told herself, and her thoughts flew again to her secret lover. Tonight, in his absence, I’m going to take great pleasure in devouring that apple pie he brought me, she decided on the spot. Men who think about a woman’s stomach and not only about her ass and tits are few and far between, signora Lorenzo reflected, full of appreciation toward the new man in her life.
After she locked the door, she crossed the entrance chamber with long and rapid steps. She headed eagerly for the next room where she had stashed away that sweet and delightful treat. She had put it on a chair, and then she had pushed the chair under the table – she knew how to hide something good!
The wooden floors were creaking rhythmically under the pressure of her strides. She dashed into the room, salivating already, when only a miracle stopped her from inadvertently stepping on Fortza, the old hunting dog. Armando had recently befriended him. Sprawled out right in the doorway, lost in delicious dreams, Fortza was sleeping and snoring calmly, licking his chops from time to time. A gloomy premonition darkened the woman’s mind and swept away her good mood in a blink of an eye.
“You miserable thief!” she burst out in anger. “You ate my apple pie. You did, didn’t you? You ungrateful beast! I’m going to fold your fur! I’m going to have you running bent double, you bandit!”
She rushed and lifted the oversized tablecloth. Its gold fringe border brushed the floor. Infuriated, she looked at the plate and she could not believe her eyes. It hadn’t been moved one tenth of an inch from where she had put it. But somehow, it was unnervingly empty now - not a single crumb left - as if that pie had vanished into thin air, or better yet, it had never existed! There wasn’t even need to clean the damn plate anymore.
“What a wretched rascal! You’ll pay for this,” she threatened the old thief in a vindictive tone. “From now on, you’re going to sleep outside. Come on, move it! Get out of here!”
She pushed the dog with her foot. Fortza muffled something, but didn’t make the slightest effort to get up.
“Damn it! You can stay here then,” the woman gave up, resigned before this irreversible certainty. “Maybe you did me good. I’m too fat already. I’ll make myself a honey tea later,” she spoke aloud all by herself.
Signora Lorenzo checked on the children again. After she made her bed for the night, she mixed a full spoon of honey into the boiling water on the stove. She grabbed a cloth, so she wouldn’t burn herself, and she took the uncovered mug-size teapot and put it on the hot brick on her nightstand. She did that often with her tea to keep it nice and hot until she would be ready to get under the covers.
She knelt down by her bed, closed her eyes, and softly began to recite her nightly prayers, when a strange noise at the door startled her. Instinctively she started to get up, but on second thought, she changed her mind. She decided to finish her prayers firstly. If someone wanted to enjoy her company at this late hour, then they could wait a minute now, she reckoned.
While making the sign of the cross for the last time, she suddenly froze. She felt his ominous presence behind her just as his deep voice whispered menacingly into her ear.
“What did you do with that pie that I brought you? I gave you a chance, you stupid woman!”
Signora Lorenzo turned around and jumped on her feet amazingly fast for her weight. When she saw her so-called lover pointing his sword to her chest, a bitter thought flashed through her mind, like a steel-dagger pushed unexpectedly into her heart. It was the same thought that had consumed her and had ruined her youth, the same one that had encouraged her to remain a spinster: Men don’t like me. There is no love of that kind for me in this world. Only petty interests on their part. Tonight her disappointment accompanied a new realization that was as terrifying as it was invigorating: I will most likely die tonight, but I’m not gonna go so easily. I’m not gonna go without a fight. I’ll square my accounts with this snake-with-a-human-face so nicely, that he’ll remember me for the rest of his pitiful life, she promised herself.
“What did you do with it, woman?” the man insisted. “I mixed laudanum in it enough to put a horse to sleep.”
“The dog ate it,” signora Lorenzo told him.
“That’s a smart dog! Anyway, a lot smarter than you.”
“How did you get in here without me letting you in?” she asked him sharply.
The nasty young man gave a harsh laugh and showed her a key similar with hers. Signora Lorenzo checked the pocket of her nightgown. Her key was safely there. There was only one copy of it, and that was in the possession of the children’s parents.
“Did signor or signora Vitelly send you?” the woman inquired, only to buy more time. She knew the rule too well – the dukes would never give the nursery key to absolutely anyone as long as at least one of them was still alive.
“You know the answer damn well,” he snapped and thrust the key into the pocket of his coat.
Fixing her with his small, beady, reptile eyes, he rolled between his fingers a strand from the left side of his bushy moustache, and then he pushed it inside his mouth and started to chew it. Signora Lorenzo had seen him doing that so many times. Until now, she had used to find his habit quite charming. Tonight however, it seemed disgusting, grotesque, and even animalistic.
“I copied your key on a piece of wax,” he confessed. “Nothing easier than that. The rest of it is pure smithery art, and I’m an artist. You know I have a passion for fine things. It shouldn’t be like this you know. No one should’ve died,” he whispered in an angry tone. “I only need the little girl.”
“You’re a devil!” the woman defied him. “You won’t touch that child as long as there is life left in me.”
“I’m warning you: If you yell and wake up the boy, I’m gonna have to kill him too.”
“I can die with dignity, but you’ll live like a worm,” the woman hissed and threw the teapot with hot water on his pants, right over his private parts’ area.
Taken by surprise, the man backed up, trying desperately to muffle his anguished cries. Maddened with worry, signora Lorenzo rushed to the children’s room. As she stepped over the threshold, she wanted to cry for help, but she felt an agonizing pain tearing at her lungs. It stopped her breathing. She turned her head and saw him leaning on his sword, still beside her bed, his face red like fire. He had thrown his dagger at her; he had stabbed her in the back.
“You’re such a coward,” signora Lorenzo murmured with her last breath.
She fell on her knees and tasted blood inside her mouth. Incapable of fighting anymore, she let herself slip into death’s arms while raising her last ardent prayer to the sky: Sweet Mary, Mother of God, please watch over the kids!  

CHAPTER 1

Paradise Valley, Arizona, February 29th 1988
The whirlpool that had caught them in and had agitated them like laundry in a washing machine started to lose its intensity little by little. The man looked at his son and understood relieved that the boy had tolerated this voyage quite well. He pushed the water with his arms and legs using all the force he could muster. The three or four seconds until they reached the surface seemed an eternity. They both took a deep breath greedily and with a certain desperation that dissipated fast as their lungs got enough of the so-much-needed oxygen.
With his heart in his throat, afraid that an error in his calculations might have thrown them in a wrong time, Philip Federson scrutinized the surroundings of the lake. The decorum had not changed that much since he had last seen it. Delighted, he distinguished the white contour of Tina’s house somewhere in the distance. An overwhelming joy invaded his soul, a feeling of freedom he had not experienced in a very long time. He hugged his son enthusiastically, laughing happily.
“Hey, Adam, we’ve done it, son! Welcome to the Twentieth Century! How do you feel? Are you okay?”
“Si, padre! Boy, I sure liked this trip! But I’ve got to ask you something. Was signor Camillio right after all? You sold your soul to hell, so you can do magic?”
“No, dear child! And do stop mentioning that stupidity once and for all! Signor Camillio is a bigot and an ignoramus who very pretentiously claims to be a teacher.”
“What is a bigot? Or an ignoramus for that matter?”
“That’s a man who’s not… open-minded, one who follows his religion without thinking, without using his own brain, and he’s intolerant of other beliefs.”
“Aha! I get it now. What about you?”
“What about me? I’m nothing like that. I told you so many times before. I’m a scientist, a physician, a mathematician, a historian, and an explorer. The secret regarding this strange voyage is in knowledge and elaborate calculations. I advise you to forget signor Camillio’s mean and untrue stories. From now on, I will be responsible for your education. I will be your teacher.”
“Bene,” Adam said cheerfully. “I never liked signor Camillio anyway. Now… where do we find some hardworking peasants to serve us?” he asked impatiently.
“We don’t find any because we are not looking,” Philip replied, smiling amused.
“But our clothes are wet, and on top of all, I’m hungry. We could hunt, but it was rumored at the court that you were the most inexperienced hunter of all times.”
“Just gossip, son! Totally groundless gossip! The truth is… I don’t have the heart to kill an innocent being only for my culinary desires. I’d rather become a vegetarian.”
“What is that?”
“A vegetarian is a person who eats only vegetables, fruits, nuts, seeds, and etcetera. He or she never eats meat.”
“Oh, mio Dio, we’re going to starve to death!” the child concluded terrified.
“Adam, stop lamenting! We’re in another world here, son. In fact, while our clothes dry out, we two are going to have a serious discussion.”
“About what?”
“About this era, about this new world for you, about its people and the rules they live by…”
“Aha! Okay.”
Two hours later, starved to the point of fainting, they were heading to the nearest McDonalds restaurant.
“Adam, do you see that big yellow M? That’s where we’re going to eat. We’ll be there in five minutes. Adam…”
Philip Federson discovered horrified that his son was not walking along his side anymore.
“Adam!” he yelled, worried sick.
“Here, padre!” the boy called him from behind a brand-new red truck. “These peasants have wonderful carriages. They don’t even need horses. We’ve got to come with the army and conquer them as soon as possible.”
“Adam, did you learn anything from what I told you earlier? Did you listen?”
“But, father, I’m Principe Cialdini, and this is my land. All these peasants, who are staring at us as if we were men from the moon, and all their wealth belong to me. They are mine by rights!”
“Oh, it’s my mistake, son. I’m sorry. I omitted to tell you that not only we’re not in the year 1588, but in 1988, but also we’re not in Napoli, Italia anymore. At this moment, we are in Paradise Valley, Arizona, USA. You’re a common citizen here, without nobility titles, without any castles or servants, and… pretty modest financially speaking.”
“How modest?” the seven-year-old boy asked frowning.
“Well… Eight years ago, I used to have a house. It was all that was left from my mother’s dowry. My father didn’t get to spend that too on his drinking habit. And then I had a… secondhand carriage without horses, a Corvette. That car was in excellent condition, believe me! In addition, I was able to afford to pay a woman to come once a week and take the garbage out of my house, change my bed, clean my kitchen and bathroom, and put things in order a bit.”
“No horses, no land, no army, no chefs or other servants?”
“No, signore! Nulla di questo genere... Nothing of this kind.”
“Oh, mio Dio! Mio padre è un vero perdente,” the child whispered, shaking his head disheartened.
“What are you mumbling there? Hey, amico, I’m not a loser! I’ve never been and I’ll never be one, okay?” the man protested. “Scientists are not wealthy and famous in these times either. Still, they’re not locked up into the infamous Inquisition prisons without any pity at all; they’re not tortured or burned at the stake as they are in your glorious times. If you want money, fame, and to have your ass kissed incessantly, you should become an actor, a football or a basketball player, or a politician.”
“I don’t even understand what you’re talking about. I want to go back. I want to go home. I’d rather be a dead prince than a poor peasant!”
“I’m sorry, Adam dear, but I’ve got bad news for you: You cannot!” Philip informed him, gloating inwardly. “Next possible trip is in four years from now, on February 29th. You’re trapped here with me, son. Now please don’t resort to that cheap fainting trick. I know you’re faking it, so you can have it your way all the time. Maybe I should also mention that your smelling salts are still with signor Camillio. I didn’t even bother to think of taking them with me.”
“You promised me wonders, but it’s worse than I’ve ever imagined,” the kid wailed.
“Nothing is worse than death, Adam. Especially when you’re seven years old. You better thank God that we’re both alive, and face all the troubles like a man. Life would be so boring without them. As for the wonders I promised you… be patient! Everything in its own time.”
“Can you at least feed your family?”
“My family?”
“Your family! Me,” the child specified sulkily, hugging himself while his cute little face took on a desolated expression.
“Yeah! What a big family! Of course I can! If the money from eight years ago is still current, then we certainly have food for a few weeks,” Philip announced pretty optimistically, evaluating the pile of wet dollar bills in his hand. “And if the banks are still working – I don’t see any reason why not – I saved something for difficult days like these. Just until I find a job, and then everything gets back to normal, you don’t have to worry about that.”
“And where are we going to sleep? I haven’t even seen stables around here.”
“There is still time until tonight. We’ll see. I doubt that anybody has taken my house away.”
They finally arrived at McDonalds, and Philip ordered a box of chicken nuggets and a couple of enormous hamburgers.
“Is there a masquerade around here that we haven’t heard about yet, or are you guys actors?” the young employee with a tattoo on her neck and a ring in her lower lip asked amused.
“Allow me to introduce myself, signora,” a very proud Adam started to speak. “I am Signor Adam Federson Cialdini, future viceroy of the Naples Kingdom of which vicereine is my mother presently. Also, my mother is an Aragonese princess, and that makes me a prince of Aragon.”
The young woman got all confused and she blushed lightly.
“These actors!” a cowboy grumbled, and his eyebrows drew into a frown.
Apparently hunger had a bad effect on him – he seemed angry like a harassed bull.
“They are so cocky that they’re getting too big for their britches. The minute they get a tiny part in some sixpenny movie, they think they’re kings and princes! Not smarter than my cows if you care for my opinion.”
Adam treated him with a disdainful glance.
“Father, you should demand satisfaction from this churl and restore your family’s honor!” he asked authoritatively with a touch of belligerence in the tone of his voice.
Philip carefully estimated his possible opponent. The guy was a gorilla! Over six feet tall, he weighed at least three hundred pounds. And that without his cowboy hat, without his leather belt with large silver buckle, and without his crocodile cowboy boots. His bushy, nicotine stained moustache vibrated threateningly. Hungry and nervous, he seemed downright ferocious!
Philip smiled embarrassed.
“Figurants. We’re only figurants, secondhand actors. We’re just having fun, sir, really. Please excuse us. You have a very nice day now!”
Philip’s humble attitude took the cowboy by surprise, and he greeted in a more conciliatory manner.
“Howdy there, gents!”
Philip answered the salute with a short, nervous laughter. He quickly took his bag with food, and then he grabbed Adam by his shoulder and pushed him out of the restaurant.
The boy continued to protest and act embarrassingly agitated and unhappy.
“But, father, what about the honor?”
“Shut up, Adam! What about it? I’m not in the mood to fight with a monster like that one! Did you happen to notice that he was twice my size?”
“A sword! Somebody hand me a sword! I’ll teach him a lesson!” Adam yelled desperately, looking for approval around him without any success. “That peasant must pay for his insolence!”
“Man, you should teach that boy some respect,” another McDonald’s client told Philip.
The man pulled his son forcefully behind the building.
“Listen, Adam! How many times should I repeat to you that life here is totally different from what you’ve lived before? There are other rules and laws, happily for me and for all mankind. If you want to eat, then you do what I tell you to do. Do you understand?”
The boy looked defeated toward the bag with goodies. It emanated a tantalizing smell of freshly cooked homemade food. He swallowed hard. Philip kept on scolding him.
“Just calm down, for God’s sake, and accept the reality! I’m pretty sure that it’s not gonna be long, and you’ll start to adapt. If I survived eight years in the sixteenth century, then you’ll survive a few years too in the twentieth century. Do you want to know something else? I believe that, in the end, you’re going to like it here better than there. In a year or so, you’ll like it so much that your desire to go back to those times will fade away entirely. You’ll see. Mark my words!”
“Mother is right; you’re getting drunk on cold water. I’m the true heir of that dukedom. One day I’ll go back and I’ll ask for my rights.”
“Yeah, but for that you need me,” Philip interrupted him. “I know that sounds like blackmail, but you shouldn’t forget a very important thing: I’m the only one who can help you, vostra Altezza!”
“I’m going to study, I’m going to become a scientist like you, and I’m going to discover the way back home all by myself,” Adam stated in a decisive tone, tightening his fists by his side and looking at his father with determination and bravery that were worthy of a mature man.
Philip burst into laughter. He was proud of his son. The boy had his courage and his iron will – only the purposes were different most of the time, thanks to the bad influences of the education he had received at the castle. Philip was confident that he would be able to change that in time and turn his son into a fine man.
“Bravo! This is the first good thing you’ve said today. Now, I would be delighted if you would accept to have supper with me, signore,” Philip said, performing an exaggerated, theatrical bow, and inviting his noble and arrogant progeny to take a seat at one of the outside tables at McDonalds.
“Mio Dio, padre! This is the most delicious food I’ve ever eaten,” Adam admitted gladly a few minutes later. “This is one thing worth staying here for.” He licked his fingers, full and calm at long last. “These peasants surely know how to cook a meal. I feel forced to recognize their skills.”
“I’m glad you liked it. That was a hamburger. And… the people here are folks like me. They’re not peasants, Adam. That’s an offensive word, and I forbid you to use it in public. When you’re just with me, you can exteriorize yourself. You can talk as you please, you can tell me anything that crosses your mind, and you can ask me if there is anything you don’t understand. But from now on, you’ll use ma’am when addressing a woman and sir when addressing a man. Did I make myself clear?”
“Yes, signore!
“Yes, sir! Philip corrected him on the spot.
“What now? You’re a sir too? You just said that when I’m only with you I can speak as I want to.”
Philip rolled his eyes. He realized instantly what a huge responsibility weighed on his shoulders now – he needed to raise and educate his child. All by himself! I’m a single parent, he thought sadly. He hated this term. He had always hated it. He had heard it way too often popping out of his father’s alcohol stinking mouth. Philip promised himself that he would be an exemplary dad for Adam, that he would do anything in his power to give him the best education, and – especially - that he would offer him all the love he was able to give. That parental, unconditional love that Philip had never known.
“Now, that I’ve fed my family,” he said fast, to drive away that pessimistic thought, “I can afford to take care of a strictly personal problem. We’ve got to pay a visit to someone.”
They found a kind Mexican gardener, who gave them a three-mile ride in his truck full of agricultural tools. Adam was in seventh heaven. The modern carriage, although dirty and stinking of manure, was running faster than the kid had ever seen anything moving before.
They went back to the lake’s area. The Mexican guy dropped them off just a few hundred yards from a charming property with beautifully manicured gardens and lots of orange and lemon trees in blossom. A white, elegant house built in old architectural style reigned peacefully in the middle of that land.
“Are these your estates?” Adam asked impressed. “They remind me of our home and castle. I think mom would like to live here.”
“No, Adam, they’re not. Tina lives here. She’s my ex fiancée.”
“Oh! So she’s the one you love, isn’t she? ‘Cause mom says that you’ve never loved her, only she loved you.”
Philip didn’t answer that question. Love was a topic too complicated for a seven-year-old child’s mind. He straightened his son’s clothes, smoothed down his own hair, and heaved a deep sigh.
“Adam, Tina and I… we’re going to have something to discuss. It’s something very important. I beg you to keep quiet. Just stay obediently by my side until I tell her what I have to tell her, and then we leave, okay?”
“Are you gonna tell her that you love her? Are you gonna throw a bunch of lies in her face, so she’ll let us sleep at her house?”
Exasperated, Philip took a deep breath. He avoided the answer again.
“Adam, son, you’re very selfish. You think about yourself only: who serves you, who cooks for you, where are you gonna sleep… Please promise me that in the next ten minutes, you’re going to behave yourself and stay still and silent beside me. Just that!”
Adam made a face and consented unenthusiastically.
“Bene, sir!”
With every step that he took, the distance between that white door with flowery glass, where he had rung the bell so many times before, diminished, and Philip felt his heart beating faster. He took an embroidered handkerchief out of the pocket of his long, blue silk coat. It was still wet. He wiped his forehead with it. All I want is to find out that she’s alive, that she’s okay, he thought, getting emotional.
They arrived at the doorstep. Philip found in him the courage to ring the bell. He heard her voice, and a thrill of pleasure and panic flashed through his body. The door opened, and Tina stood right there, wearing white shorts and a yellow t-shirt that hugged her breasts in the most wonderful way. She looked so young, so beautiful and radiant, as if all those years had been just a dream. Her goddess face, frozen by the shock of seeing him unexpectedly, reminded Philip of the still blossomed roses surprised by the first breath of a cruel winter.
“Hello, Tina!”
“Phi...” the woman murmured, leaning on the doorframe. “Why did you come?” she hardly spoke after a few seconds. “It’s too late…”
A little girl came running from inside the house and threw her arms around Tina’s leg. She couldn’t have been more than four years old.
“Mommy,” she whispered timidly. “Do we have guests?”
The woman put a hand on her small shoulder – a gesture that seemed more possessive than protective.
“I’m Eveline,” the little girl introduced herself. “Are you, by any chance, the prince from the fairy tales?” she asked Adam.
“Yes, signorina. And you’re the most beautiful girl I’ve ever seen,” Adam claimed charmingly, and he gingerly touched the girl’s dark blond curls. “Mio Dio, you look like an angel from those religious icons that hang on the walls of my castle.”
Eveline giggled embarrassed. She took a bonbon out of the pocket of her turquoise dress that matched her blue-green eyes perfectly. She handed it to him smiling happily.
“Do you like chocolates? Look, I saved this one for you, in case you’d come to see me.”
“Evie, you’ve been stealing bonbons again. I’m going to punish you,” the woman said, as if she wanted only to fill up the silence between her and her ex-fiancé.
Her mother’s threat, lacking every consistency, did not affect Eveline at all. She continued the conversation with her newly found friend and admirer.
“Who is he?” she wormed the secrets out of Adam with the most adorable smile.
“He’s my father. But he doesn’t know how to hunt or how to use a sword. I do! He’s just a scientist.”
“What is that?” Eveline inquired curiously.
“I’m not really sure either,” Adam shrugged his shoulders. “He makes all kinds of calculations, and he’s good with magic and underwater trips. Back home, they called him heretic.”
“How old are you, young man?” Tina asked him coldly.
“I just turned seven last November, ma’am. There was a big party at the castle.”
The woman flashed an icy glance at Philip.
“I think it’s time for you, ‘noblemen’, to leave. Mathew could be here any minute now.”
Without any trace of premeditation, Philip broke into a short, quizzical laughter. He just lost it, driven out of his mind by her glacial attitude.
“Mathew? Mathew Stevens? Did you marry that fat ass with pizza face? I bet that you do it with the Bible under your pillows – if you do it!”
“You have the nerve to show up at my door after eight years of absence and criticize my choice of a husband? When you left for that damned one-week trip to Italy, you and me were to get married, Philip, in only two months!” Tina burst forth all of a sudden.
In a hoarse voice, the man made another attempt to have a decent dialogue.
“Tina, I’m sorry. Believe me, I was… lost in time.”
“You were always lost in time and space, Philip.”
“Please, Tina, give me another chance! I can explain.”
“You can explain?” Tina whispered, fury smoldering inside her eyes. “Can you explain eight years of absence? Those clown-like clothes? Can you explain him?” she said pointing at Adam. “Hey, young man, don’t touch my baby!” she flew at the boy. “Don’t even think about getting close to her ever because I’m gonna kill you! I’m sure you’ll grow up to be a jackass, just like your father! A chip off the old block!”
The woman pulled her daughter inside and slammed the door in their faces. For a while, Eveline’s protests and whimpers reverberated from the house.
“You failed! We had a chance, and you blew it!” Adam spoke finally. “And now because of you, I can’t see Eveline again. I’m in love with this girl,” he confessed dreamily, looking at the chocolate bonbon in his hand. “I’m crazy about her! She’s an angel, a ray of sunshine. She’s the best thing I’ve ever laid my eyes on…”
“Shut up, Adam!” Philip snapped at him. “I hope we’ll be more successful at our next stop. Honestly, at that one we need to be, or we’ll sleep outside in the open. We’ll join the rabbits, the coyotes, and the rattlesnakes. This place is crawling with these creatures. They’re hidden in every bush.”
Adam walked taciturn beside his father for some time. Then out of the blue, he asked preoccupied:
“Girls, when they grow up, do they look like their mothers?”
“Most of the time,” Philip answered, sweet-tempered. “Why are you asking?”
“I was thinking about Tina’s legs.”
Me too, Philip made the confession only to himself.
“Well, to tell you the truth, I was thinking about Eveline and praying she’ll have her mother’s legs when she grows up,” the boy admitted. Then he added quickly with the air of a connoisseur: “That face plus those legs equals to die for, sir! The arithmetic of perfection. The perfect girl for me, I mean.”
“Adam, you are a little buffoon,” Philip said aloud, but with no authority.
Actually, he liked the fact that his son was a keen observer, and that he had good taste when it came to women. Indeed, Tina’s legs were superb, hard to divert your thoughts from them after you’ve seen them.
“I started to like it here… more and more,” Adam acknowledged with a lovely smile on his pensive little face.

BROKEN SERENADE - Prologue and Chapter1

PROLOGUE

London, 1989
Each and every one of his patients had something different, malignantly interesting, something that incited his curiosity and induced him to wait for the next appointment almost anxiously. What made them extremely fascinating for his purely medical interest was the fact that none of them was entirely out of touch with reality. They were human beings only partially lost into inexistent territories artificially created by their captivatingly alienated minds. And psychiatrist Doctor Andrew Evans was struggling to show them a way back to the normal world - a world that appeared mentally healthy, considering the rules by itself established. He was a bachelor with no intention of ever marrying and he had no other passion or hobby. He did his job with patience and complete dedication, always pushing himself to his limits and beyond, fighting desperately to escape his own inner monsters. Those little devils inside his head ravished his being every once in a while with unhealthy and scandalous cravings.
Still, the most important thing for Doctor Andrew Evans was the fact that he felt in control in the presence of each one of his patients.
However, this teenage girl made him increasingly uneasy. She was naturally blonde, with ash highlights in her hair combed obediently in a ponytail. She looked as if by some miracle she had climbed out of a Christian icon! Most certainly she has blue eyes like the clear sky of a beautiful summer day, the doctor guessed, in a poetic mood, and probably she is still a virgin.
He opened the file of his future patient and realized in only a few seconds that appearances can be deceiving sometimes, as in this particular case. He read fast, between the lines, the story of this girl, rejoicing for every wrong step she had taken until that moment. Down, down in the human mud, Mr. Evans thought. The lower you are now, the more you’ll have to climb with my help. Your recovery will be spectacular, he reflected in an instant of sudden and unexpected confidence in his own practice.
Miss Lauren had become a mother at the young age of sixteen. With the assistance of an international agency, she had given up her child for adoption. Her baby girl had brought joy and happiness to a wealthy family in California.
Miss Lauren had managed to keep herself away from serious troubles for an entire year. It had been a period almost sterile from the criminal point of view - only one act of petty theft from a cosmetics boutique, and an attempt to pose as an adult in an alcoholic beverages store. Just until a few months ago, when life had sent her a message, as concrete as it had been horrifying: You can’t play with fire and not get burned. Maybe fortune would smile upon you once, or twice, but not every time you take a wrong step.
One late night, she was returning home from a party that she had attended without the consent and awareness of her parents. She had taken three girlfriends with her in the car. Eager to add a little bit of excitement into their lives of obedient, bored high school girls, they had unnecessarily entered the freeway. Unfortunately, Miss Lauren had gotten her driver’s license only a month back, and she had drunk a considerable amount of beer at the party. The wrong way sign had not rung any bells with her as she had commenced her wild freeway ride. The accident had been inevitable. Her Toyota SUV had hit the small Ford car frontally. The two men in the Ford and her three friends had died instantly. Miss Lauren had been the only one wearing a seatbelt and, thanks to that vital detail, the sole survivor of that grisly accident. However, she had lost her left breast and, along with it, a consistent part of her mental faculties. In the months following the accident, Miss Lauren had already tried to end her life twice. Now, she had been put under suicide watch.
At the moment of her scheduled medical appointment with Doctor Evans, her musical talent was the only good thing about her. Many connoisseurs in the matter considered her a real piano virtuoso.
Brimming with professional anticipation, the psychiatrist decided that it was time to face the little beast and start to tame her.
“Miss Johns, would you, please, be so kind as to invite Miss Lauren into my office,” Doctor Evans addressed his assistant.
The girl entered, as formal and haughty as a queen, and she came to a stop in front of his desk.
As it was his custom with all his new patients, he stood up and reached out to shake her hand and introduce himself.
“Miss Lauren, I am Doctor Evans…”
The young girl looked at him with cold, unblinking green eyes. She was undoubtedly beautiful. She had the glacial, primitive beauty of a rare, lethal reptile.
She did not give the slightest impression that she intended to welcome his gesture. On the contrary.
What the hell is on your mind? I can’t wait to discover, the doctor found himself thinking.
“I am a woman,” she stated proudly. “The code of politeness dictates that you should wait for me to initiate the handshake,” she continued with a smirk. “And then, Doctor Evans,” she said arrogantly, tilting her head to one side and looking down on him with unjustified superiority, “I don’t particularly like being in your office. They forced me to come for an evaluation.”
“A mental evaluation,” the psychiatrist specified rigidly.
“Yes”, she answered with a stern face.
“Is it the environment of my office, or is it the reason you’re here that you actually dislike, Miss Lauren?”
“Both,” she answered promptly. “Well…you could also add yourself to the list. Nothing personal, mind you! It is just your profession that I can’t stand. You’re going to be my shrink, Mr. Evans. You’re going to want to know what’s on my mind. This is something that I don’t only dislike. In fact, I find this situation revolting!”
I should have anticipated her behavior. Silently, Doctor Evans disapproved with his own technique so far. Most teenagers are rebels. Why would she be an exception to the rule?
He decided to ignore her crude and disturbing sincerity. It was better that way.
“Please, do sit down, Miss Lauren,” the doctor invited her in a patronizing tone of voice.
The girl took a seat immediately. In a matter of seconds, her coolness dissolved unexpectedly, and she began to cry.
“Don’t you understand?” she lamented. “I don’t want to live. I don’t want to! I can’t!”
“Do you feel responsible for the deaths of your friends and of those two men? You have to know that the feeling is normal. Post traumatic stress disorder can lead to suicidal behavior,” the psychiatrist attempted to explain her psychological condition using academic terms.
Her crying and sobbing fit stopped as suddenly as it had erupted. She broke into a nervous, hysterical laughter.
Patiently, the doctor waited for her to calm down. He handed her a box of Kleenex.
“Hey doc, you really amuse me,” the girl replied harshly with unmasked impudence. “They are dead. D, e, a, d,” she spelled the word. “My remorse will not bring them back. I am talking about me… ME! What am I going to do? How could I go through this perfidious life with only one breast? I am mutilated. Forever. I am a monster,” she yelled. “Do you have a pill for that, doc?”
Yes, you are a monster indeed, Mr. Evans agreed. An enchanting, ravishing monster, he reflected and dared to stare once again into those elongated green eyes.
Lyrics from Kim Carnes’ song, Bette Davis Eyes, came back involuntarily to his mind: She’s a spy, she’s got Bette Davis eyes… He wanted to push the song away, but his brain continued to play it on mute stubbornly, obsessively.
She is a monster, the doctor concluded.
Out of nowhere, this stringent need rushed into his mind, a strong desire to plant a minuscule seed of kindness in her. With it, a sparkle of hope flickered anemically. Theoretically, it should work, Mr. Evans reflected with a certain amount of reluctance. An encouraging thought sprang to his help, fueling that feeble expectation. Come on, Andrew, you’ve been experimenting this on yourself for such a long time. If it’s working for you, why wouldn’t it work for her? Come on doc, give it a try!
When he spoke again, his voice sounded professional, detached, but very convincing. Yet, deep in his heart, he inferred that nothing good could come out of this either. Primordially an optimistic person otherwise, Doctor Andrew Evans was amazed by the raw pessimism that engulfed his being, like an acute crisis of an illness considered long ago cured. Morbid thoughts continued to torture his will as he started to talk.
“Miss Lauren, have you ever heard of the Amazons?” he asked slowly, with patience mastered over years of medical practice.
The girl did not answer. He had no doubt that she had never heard about the Amazons. She’s been quite busy lately. Too many parties, drugs, drinks, and men to try, Mr. Evans thought maliciously.
“The history places them in antiquity, a civilization formed exclusively of extremely courageous women-warriors. Some historians believe the Amazons resided on the actual territory of Ukraine.” Still a bit uneasy, the doctor shifted in his seat. He made another futile attempt to engage her in the dialogue.
“Have you ever been to Ukraine, Miss Lauren?”
The girl shook her head in negation.
“No, of course not,” the doctor continued. “That’s the place where you can find the most beautiful women in the world, blonde, tall, superb. The ever-so-coveted Russian women. Men from everywhere are crazy about them.”
Including that mediocre Sean, Doctor Evans thought, sickened again by his brother’s actions. As if it were not enough that he had become a dentist and was picking cheese from between his clients’ teeth - a disgusting profession in Andrew’s opinion – now Sean had opened a matrimonial agency. Moreover, he was using his newly established business to infest England with young Russian women. Nothing else but gold diggers looking to climb the social ladder fast and easy in exchange for their sexual favors.
The black thorn of guilt scratched at his conscience again. Andrew Evans did not love his brother, even though he was aware that Sean idolized him. It was obvious that the man made every effort to imitate him. Yet, the outcome was disastrous. He’s trying, poor fellow, but he’s bound to fail. Time after time, after time. He doesn’t possess the intellectual capacity to copy me. In his opinion, Sean was a weak, corrupted, frivolous man and an ignoramus when it came to art. For God’s sake, we share the same blood, the doctor thought with remorse, appalled by his own lack of affection for his brother. He wanted to love Sean; he wanted that from the bottom of his heart. Nevertheless, it was impossible. Andrew was capable though to play the loving sibling exceptionally well, and that had proved to be enough so far.
He urgently resumed his conversation with Miss Lauren. He even talked more enthusiastically, as if he intended to make up for those few seconds of personal distraction.
“Aware of their physical inferiority in a hand-to-hand combat, the Amazons were said to have chosen the bow and arrow as their main weapons. The legend claims that these warrior-women used to cut off or burn out their left breast to make up for their physical limitation and reach the best results in archery.”
His words had an immediate effect on the girl before him. As if by magic, Miss Lauren’s face brightened up. Happy to have finally gotten her attention, the psychiatrist continued his ancient-history lesson zealously.
“In this matriarchal society, men were accepted only as slaves and as necessary instruments used to perpetuate the specie. They had no voice in the tribe; their opinion didn’t matter at all.”
The young girl interrupted him unexpectedly, wearing a mysterious smile on her soft lips.
“Doctor Evans, I am not interested in men. Not anymore.”
Miss Lauren’s voluntary confession almost startled him. For an instant, a flash of confusion washed over his face. Then he remained looking at her fixedly, dumbfounded.
“I’m even less interested in their opinion,” she continued nonchalantly. “Actually,” she said, getting up and stretching out her hand with rehearsed grace, “the meeting is over. One hour. Not a second more,” she added, looking up at the big, round clock on the left wall.
Under the old clock, that now showed 3 PM sharp, an oil painting captured the image of two little girls between the ages of ten and eleven as they played with a ball. An indiscreet gust of wind blew their short, pleated dresses, uncovering their fancy, lace-stitched underwear.
“We’ll see each other again, doc, I promise you,” Miss Lauren assured him. “The Amazon women’s story is very interesting.”
As he enjoyed a strange feeling of masochistic nature inside his ego, the doctor dared to hope that the girl would keep her word. He was almost sure that she would return. His professionalism would have to assert itself, like in all other cases up until now. He was well known for his success.
Miss Lauren walked toward the exit with the elegance of a model. She stopped before the closed door and kept her back on him. Balancing her entire weight on one foot with the grace of a ballerina, she leaned to her left and examined another painting that was hanging above a tall lamp. The girl touched it gingerly with the tips of her fingers. It had the same subject with the one seen before - little girls playing - this time on a lake’s shore. Both paintings must have been the work of the same painter, variations on the same theme.
“Do you like children, Doctor Evans?”
She had asked the question meaningfully, turning around gracefully, with not a bit of urgency, like in a movie scene filmed in slow motion.
The psychiatrist did not lift his eyes to look at her. Apparently, he continued to take notes into her file, but she observed that he had stopped writing, and his hand was slightly shaking. There was a long silence. That moment she knew she had him. Surprisingly, he knew that too.
Finally, the doctor sighed.
“Good bye, Miss Lauren,” he said coldly, as she opened the door and left.
After only a few seconds, he called his assistant. He struggled to control his fury.
“Miss Johns,” he yelled. “Who put these paintings on my walls?”
“Surprise, Mr. Evans!” the woman chirped happily. “This is the gift from your brother. He insisted that I should expose them on your birthday. Actually, I put them on the walls yesterday after my lunch break, but you didn’t return to the office in the afternoon.”
“Take them down immediately and send them back to him with this note.”
The secretary sent a quick glance over the small note just written in a hurry in her presence, and she blushed violently up to her flapping ears. She backed up silently.
A week later, when Miss Lauren did not show up to honor her appointment, Mr. Evans experienced hastily a feeling of relief, a moment of indisputable happiness. The disappointment in his assistant’s voice, when downcast, she announced that the young girl had left the sanatorium and was nowhere to be found, did not impress him in the least. Actually, he felt liberated. It was as if he had had a short encounter with the devil, and to his utter surprise, the creature had unexpectedly changed its mind and had abandoned, had spared him.
Apparently, his happiness had not been long lived. The following day, the old woman who cleaned his house found him dead, lying on his kitchen floor. Subsequently, the autopsy attributed his death to a fatal combination of alcohol and sleeping pills. His family was shocked. His old parents vehemently denied the fact that Mr. Evans had ever had sleeping problems.
“Not so difficult to resort to medication anyway,” they had insisted, even though they had not seen their sons in years.
Nevertheless, in the absence of other concrete evidence that would have proved the contrary, the coroner quickly listed his death as accidental suicide.
The police received only one anonymous phone call regarding this mysterious case. The person had allegedly seen Miss Lauren leaving the doctor’s residence that particular night. However, at the time of her supposed departure from his house, Doctor Evans was believed to have been still alive and not yet deadly intoxicated. According to the forensics, his death had occurred a few hours later. Moreover, the detective in charge of the case concluded that the girl, in spite of her tumultuous past, did not have any reason to kill her psychiatrist whom she had met only once in her life.
CHAPTER 1
Woodside, San Francisco Bay Area, summer of 1996

Serene and carefree, morning filtered in through the wide-open window. Vivien yawned, blinked a few times, and then let go of her pink stuffed bear that she always hugged while she slept. Her eyelids still heavy, she jumped off the bed and fell on her knees. She positioned her elbows on the edge of her bed and put her palms together in a pious gesture of prayer. Her grandmother’s words reverberated inside her mind with convincing power that filled her little heart with hope and chased away her morning somnolence.
“If you pray hard enough, God will hear your voice, and He will make your wish come true. You only have to have trust in His unlimited power, and He will undoubtedly help you,” granny had said.
Granny knows so many things. She bakes the best cookies and tells the most exciting fairy tales. She is so smart and wise! Vivien remembered.
She concentrated on her prayer.
“Dear God,” she started with ardor. “I beg you, I implore you, don’t let Tee marry Nadine today. Please, please,” she asked insistently. “She doesn’t deserve him. I do. And You know that, because You know everything. So please, please, please, don’t let him marry her.”
The bedroom door opened unexpectedly, and Mrs. Alison Hopkins appeared in the doorframe.
“Good morning, bluebell! Why are you sitting on the floor, sweetheart?”
Joyfully singing a funny tune, she dashed into the room and placed Vivien’s dress, shoes, socks, and hair-flowers on the armchair by the bed with remarkable scrupulosity. After that, Alison kneeled and took her daughter in her arms. She gingerly touched the child’s brown curls - so darkly brown they almost seemed black.
Vivien rested her head on her mother’s chest.
“Did you sleep well last night? My sweet, my beautiful little baby!” Her mom hugged her lovingly, leaving quick little kisses on her head and cheeks.
Vivien hurriedly sent her passionate prayer to Dear God one more time. Then, she answered her mother’s question.
“Yes, mommy. I slept like an angel.”
“That is exactly how you’re going to look today at Tim and Nadine’s wedding. Wasn’t Nadine so gracious to choose you to be her flower-girl?”
“Mademoiselle Lili asked her.”
“Mademoiselle Lili only suggested it, sweetie,” her mother corrected her. “In the end, it was Nadine’s choice, and you should thank her.”
A few hours later, Vivien was descending the white marble stairs holding on to the slippery railings with exaggerated care. She stopped in the foyer and happily admired herself in the gigantic mirror that covered the wall by the entrance door. All dressed in white, she looked like out of a fairy tale. Only the hair flowers were a light blue, and they went perfectly with her big blue eyes.
She slunk out of the house with the ability of a tiny mouse, without anyone noticing her escape. She tiptoed quietly on the wild cherries alley up to the gazebo. Then, without hesitation, she made a quick left turn and broke into a sprint toward the house with dwarfs where Mademoiselle Lili - her piano and French teacher - lived.
Vivien liked Mademoiselle Lili enormously, because she was beautiful and elegant and because she let her try on her high-heel shoes and sandals whenever that thought tickled her fancy. Moreover, a month ago, her sophisticated piano teacher had allowed her to test all her perfumes, while she had been on the phone with a lover she repeatedly called “sweet love”. The woman had misled him to believe that she had put his pictures on her piano and on her vanity. Clever, Mademoiselle Lili! Vivien thought with admiration, thinking that she would never be able to lie to someone with so much courage and confidence. On her piano and on her vanity, the woman had displayed sexy pictures of her favorite student - Nadine! She still had them there. She wasn’t afraid her nose would grow, and she would look like Pinocchio, or that her lover would drop by and would catch her in the lie. All because of Nadine! Vivien was jealous on Nadine. Now Nadine was taking her Tee too. Tee was Vivien’s knight in bright-white armors. God knows. Tee is mine.
Four years back, when Vivien had just turned four, Tee had saved her life. Killer, their neighbor’s Pit-bull monster, had cornered her in the lavender bushes and would have torn her apart if not for Tee’s rapid intervention. He had lifted her on his broad shoulders, careless that he was destroying his Prom night impeccable attire. He had so bravely fought for her with the unleashed dog, that he had become her hero forever.
Vivien sneaked into the neighboring yard through the broken, ivy-invaded fence that Mademoiselle Lili’s friend, Mr. Logan, would not care to fix. He was well too preoccupied with his sculptures. “Art is such an insatiable beast. It sucks the energy out of the artist, so there is nothing left for petty, unimportant tasks,” Mademoiselle Lili would often say to Mr. Logan’s defense. Mademoiselle Lili is ever so nice!
The little girl saluted quickly the two funny dwarfs guarding the entrance. Mr. Logan had just finished them a couple of days ago. She jumped over her usual, graceful bow – she was in a hurry! Vivien was burning with excitement. She wanted to show Mademoiselle Lili how beautiful she looked today.
She stood on her toes and stretched her arm to ring the doorbell placed unusually high on the wall. Before her finger reached the dirty button, she observed that the door was cracked open. She pushed it just enough to allow herself to slip inside the house.
A superb bride’s dress was thrown in disorder on the piano, and a pair of white high-heel shoes lay scattered under the stool.
From the upper floor, Vivien could hear Nadine’s insolent laughter and her intriguing, low-pitched voice.
“Come on Lili, stop lamenting! I will not exit your… vicious circle,” Nadine quipped giggling, evidently in an exceptionally good mood. “God, I can’t stand that sniveling! Lili, you have to understand, I love Tim, and I need him. Tim is my chance to a normal life. I can’t afford to miss the boat this time, I’m getting older.”
Mademoiselle Lili’s impotent answer precipitated in a cascade of muffled whispers. Only her ankle bracelet clinked joyfully, and the little girl imagined her piano teacher walking back and forth as she always did when she was nervous.
Vivien had never seen Mademoiselle Lili without that vulgarly expensive anklet embellished with diamonds that – according to her parents’ sayings – were worth as much as a Ferrari. There was a malicious rumor going around that she always wore it at her left ankle to distract attention from the ugly birthmark on her right ankle. Nevertheless, Mademoiselle Lili concealed it wonderfully, using makeup. She does a great job. And anyway, her birthmark isn’t even half as disgusting as people say it is, the child thought, ready at any moment to defend her beloved teacher.
Vivien eyed covetously the exquisite white shoes with metallic high-heels. She would have liked to try them on, to walk in them a little, but Nadine would have never allowed her that. Nadine was a particularly possessive young woman, a very enigmatic and secretive person. Vivien had overheard her mother telling a friend that Nadine had not invited anyone to help her choose the dress, veil, or shoes. She had been dead set to keep her wedding attire secret for everybody, starting with Timothy and ending with the last piccolo that served at the party.
The letter on the piano, coming out partially opened from its pink envelope, tempted Vivien to go back and take a look at it. She played with the thought for a couple of seconds, watching mesmerized the yellow roses printed elegantly on the right upper corner of that high-quality paper. The dialogue that reverberated from upstairs raised her curiosity and urged her to climb the stairs. The women’s conversation became clearer with every single step she took.
“I think I’ll dye my hair after the wedding. A light brown…or maybe even something darker…much closer to my natural color,” Nadine announced. “Then, I’ll just let it grow. I’m so sick and tired of this color! All women around me are blonde!”
“Blonde hair makes you look gorgeous, gives you radiance and noblesse. My Amazon women will always be blonde, and you are not going to be an exception, Nadine!” Mademoiselle Lili admonished her. “You’ve got to stop being such a rebel. This attitude is not you at all. I consider Timothy Leigh to be a bad influence on you. I will not tolerate the slightest sign of mutiny inside my organization.”
“Don’t you want to know how it was at the dentist’s office?” Nadine said. She asked the question as if she had not heard Lili’s last words, or as if she were conversing now with an entirely different person.
“I didn’t have any problem,” she continued. “My teeth look better indeed. They are sparkling white now! Don’t forget to remind me to return your insurance card. Anyway, my purse is in your car.”
“I’m lucky I guess. I didn’t need their services so far,” Lili muttered.
There was silence for a few moments.
“There is something else,” Lili said, very excited all of a sudden. “I want you to have my ankle bracelet. You know what they say: something old, something new, something borrowed, something blue.” Your dress is new. Your flowers are blue. You borrowed the garter from lucky Alison. And something older than this marvelous piece of jewelry I doubt that anybody else can offer you.”
“Lili, this is absolutely scandalous!” Nadine exclaimed. “I cannot accept such an expensive gift!”
Mademoiselle Lili started to cry.
“Nadine, please, I beg you…”
“OK, OK, Lili. I will wear it only today, but after the wedding, you’ll have to take it back. Do you promise? This is all I can do.”
The dialogue ceased for a minute. Vivien could hear the tinkling of the anklet being moved from one woman to the other. Then, Mademoiselle Lili’s words sounded so heartbreakingly sad, like the voice of a person terribly wounded.
“Don’t do this,” the woman repeated sobbing. “Don’t do this, sweet love! There is still time to change your mind. You know how much I love you. Please don’t leave me, please don’t go, sweet love…”
Holly crickets! There is a strange man in the house! That lover of hers is here, the little girl thought, suddenly scared out of her wits.
Vivien dashed down the stairs, instinctively remembering the intriguing phone conversation Mademoiselle Lili had enjoyed about a month ago while she had been granted the favor of testing all her perfumes. The child rushed out of the house and instantly faced a new problem: Igor’s used bicycle was leaning against the fence. Next to it, his painting canvas, his brushes, and his oil colors palette lay in disarray. Vivien didn’t like Igor. Firstly, because he was Nadine’s brother, and secondly, because she was so afraid of him. The guy was a twisted freak. It was enough to watch his abstract paintings with their morbid colors to realize that something was definitely wrong with him. Moreover, Vivien had seen him many times shooting arrows at squirrels in the backyard. Good thing he had the accuracy of an all-thumbs clown and couldn’t hit any. He has a screw loose, that cuckoo-boy, no doubt about it! She concluded once again.
The frightened little girl looked around her and didn’t see Igor anywhere. Lucky me! With cautious, small steps, she finally reached the opening in the fence. Then she sprinted across the outside courtyard and went home. She stopped to catch her breath in the miniature garden behind the gazebo and decided to pick a bouquet of pink and purple petunias and feed them to the tiny turtles that wandered everywhere in the yard.
These ladies are crazy! Vivien reflected worriedly. The wedding is in less than two hours, and they are not even dressed yet.
It wasn’t too long before she heard her mother calling her.
“Vivien, we’re leaving! Let’s go, sweetie!”
They all got into her father’s Mercedes, and in no time, they were driving on Woodside Road. From that, they merged onto La Honda – the winding highway that strenuously crossed the mountains from Woodside to the Pacific Ocean. The road’s unusually tight and frequent curves threatened to turn Vivien’s little stomach upside down. As if that were not enough to put a strain on her nerves, all drive long, her mother instructed her about what to do and what not to do at the party.
Isn’t that strange how grown-ups imagine that they know everything! Vivien meditated sullenly. I am perfectly capable of taking care of myself. I am eight years old – not a baby anymore!
She continued to chew reluctantly on Greek olives, hoping they would chase away her motion sickness. Eventually, they did!
The wedding had been organized to take place on the picturesque beach of San Gregorio.
Shortly after their arrival, Vivien and her parents spotted Tee vivaciously getting out of his Mitsubishi Eclipse. The exquisite grey coupe had been recently decorated with white, pink, yellow, and lilac flowers and ribbons. A noisy army of pink, blue, and white painted cans was hanging by its fender, and on the back window, someone had written with pink, flowery capital letters, “JUST MARRIED”.
The young groom checked his white tuxedo with a critical look. He frowned and muffled a few curses. When he noticed the Hopkins family, he beamed and welcomed them warmly. As he got to Vivien, he crouched to level with her height.
“Vee, you look like a miniature bride,” he complimented her. “Do you want to see the world from above?” Timothy asked as he lifted her up in the air.
“Yes, Tee, yes, yes!” Vivien sang happily. “Yuck! Is this your new perfume?” She wrinkled her perked little nose. “‘Cause I don’t like it at all. You smell of gasoline! You actually stink, Tee!” she exclaimed disgusted.
Timothy Leigh graciously ignored her remark. His face was glowing with happiness, and Vivien regretted the fact that she didn’t share his feelings. Furthermore, she had sabotaged him earlier with her morning prayer. Suddenly she felt guilty and ashamed of her own actions.
From above Tee’s head, she caught a glimpse of Mr. Logan playing the piano. The little girl recognized a part from Arabesque by Claude Debussy. Unfortunately, the performance seemed pathetic, without any trace of passion, like the execution of a novice. It reverberated timid and controlled over the guests’ conversation. The man was sending frequent glances toward the parking lot. Perspiration was dripping down his forehead in heavy beads, and Vivien wondered how it was possible that Mr. Logan suffered from excessive heat here, on the ocean coast, where the cool, humid breeze gave her goose bumps. On the other hand, maybe he was anxious. Apart from her loony brother, Nadine didn’t have any other family, and Mr. Logan had been given the honor of escorting her to the altar.
The English accent of Timothy’s older brother, Clark, sounded cold and sour as he approached them.
“Put that child down, Tim, and give me the rings,” he demanded, eyeing his brother with a mixture of surprise and disapproval. He lowered his voice. “And for Christ’s sake, mate, grow up! You’re getting married today!” he barked and then turned away as if to deter further dialogue or introductions.
Vivien glared at him with total indifference. He was a stranger whom she had never seen before. She had heard of him only. Not much. Clark had flown from England for his younger brother’s wedding, but he didn’t seem very pleased to participate. After a long and acrimonious conflict between their parents that had ended in a painful divorce, Clark had chosen to follow his father in London. Now it was for the first time in almost ten years that he was returning to California. Mr. Leigh senior had declined the wedding invitation invoking problems with his prematurely weakened health.
In less than an hour, all guests were sitting on their reserved places. A buzz of conversations filled the air. They all waited eagerly for the arrival of the bride.
Over the murmur caused by the muffled whispers – most of them placed discreetly in the ear of the next-sited person - the used engine of Igor’s half-corroded truck croaked tiredly. Finally, it stopped with a sudden, vulgar sound that made some women blush and some men laugh up their sleeves. The boy climbed out of the car at a snail’s pace, getting on everybody’s nerves with unmasked sadism. A diabolical smirk was hanging on his bonny face unsuccessfully cleaned of painting oils. Nevertheless, you could see that he had tried, and that was something to be much appreciated coming from a person like him. Igor looked even funnier dressed in that borrowed black suit with elaborate sleeves that were far too long for his size. Half of the collar of his white shirt was hidden under the coat. The other half sprang negligently from underneath, like wanting to declare openly that the boy was nothing but a clown struggling in his pubertal crisis.
Walking affectedly in a manner that dismissed the people around him as unworthy of his attention, Igor reached the altar. He stopped in front of Timothy and whispered loud enough to be heard by at least the guests in the first row.
“She’s late, isn’t she? What a disaster! Maybe she doesn’t want to marry you after all. That would be a smart move,” the boy said with a smug smile.
Timothy ran a disparaging look over his odd appearance.
“Go and plant your skeleton on a chair, Igor. As far back as you can,” he advised the boy clearly, fighting to hide his irascibility. “Try not to spoil our wedding with your presence.”
“I have something for Mr. Logan,” Igor announced, full of importance.
He turned his back on Timothy and walked toward the piano. His voice transformed. He adopted a very polite tone.
“A little while ago, Mademoiselle Lili gave me this envelope for you, sir. She instructed me not to give it to you until this very moment.”
Mr. Logan received the envelope with shaking hands. He opened it slowly, sending Timothy worried coups d’oeil, as if he already knew that what was concealed inside that envelope concerned them both.
Indeed, a couple of seconds later he extracted a smaller, pink envelope. He kept it a while between his left palm and his big, round belly that generously overflowed his belt. When he finished reading those few red lines scratched hideously on white paper, he handed the pink envelope to Timothy.
“This is for you, Tim,” he announced with unsure voice, continuously wiping the sweat off his forehead. His face seemed purple. “I’m sorry, boy. I’m really sorry… But I must leave now, I must,” he mumbled and hurried toward the parking place.
Timothy tore the envelope apart. A pink letter with yellow roses printed on the right upper corner slipped through his fingers. The young man caught it under the sole of his white leather shoe before the capricious breeze could snatch it and take it into the ocean. He read it, and his beautiful masculine features clouded over with deep emotion and sheer surprise. He turned toward the guests and family and spoke like from another world.
“She’s not coming. She doesn’t want to marry me anymore.”
The crowd gasped. Some women began to weep.
His long, powerful fingers crumpled the envelope and letter into a tight ball that he examined for a while with hatred, disbelieve and despair. Then he stuffed it nervously into the right pocket of his perfectly fit white pants. As the crude reality sank in, the groom’s fury gained an exponential crescendo. Unexpectedly, he unleashed all his anger upon Igor. With both hands, he grabbed the boy by the collar of his coat, lifted him a foot above the ground, and shook him vigorously with hurricane force.
“Where is she? Speak to me, you walking carcass! Where did she go? And why? Why now? Why right now?” he yelled out of control.
The teenager turned livid, shaking his legs and arms like a marionette.
“I swear I know nothing!” he screamed defensively. “I was joking earlier…Tim, leave me alone, man…please! You’re choking me, man…”
Driven instantly by peaceful thoughts, Clark and some of the groom’s closest friends jumped up from their chairs and rushed to help Igor.
“Let him go, Tim!” Clark commanded. “It doesn’t solve your problem, brother!”
“Take it easy, man!” another one pleaded.
Among the strong and young bodies of the men who had gathered shortly to take Igor out of Timothy’s crazy grip, a cute little girl was jostling and screaming her lungs out, struggling helplessly to reach the center of the commotion.
“Tee, don’t despair,” the little girl called out. “I will marry you! I’m all dressed up already. Teeee, listen to me! Teeee! I love you, Tee, I truly love you!”
A young man caught her by the arm and tried to push her out of the way, fearing that she could have gotten badly hurt by mistake. The child pounced upon him wildly.
“Take your hands of me, you beast!” she snapped, throwing rose petals from her basket right in his face. “I want to talk to Tee. He needs me. Teeeee!”
“Someone, take this spoiled brat away from here!” the young man yelled, at a loss. He took her by her shoulders and lifted her in the air, immobilizing her arms. Her fancy basket fell to the ground, covering his shoes in pink and red rose petals. He was beginning to regret his earlier act of kindness.
“I should’ve let you get into that foolish huddle and end up squashed like an obnoxious bug that you are,” he growled in her ear. The child writhed and shook her legs in the air. Red with fury, she continued to call out her “boyfriend’s” name.
“Put her down!” The groom’s voice reverberated like a thunder. He freed Igor instantly. The boy hit the sand almost inert, like a bag of potatoes.
Timothy Leigh rushed to Vivien’s side. She had started to cry silently. He lifted her in his arms and withdrew from the crowd. He sat on the piano bench and put her up on the piano. For a while, they just looked into each other’s eyes.
“I will marry you, Tee,” the eight-year-old girl uttered timidly, now acting like a scared little mouse.
“Vee, don’t you think that one painfully crushed soul is enough for today? Really! Do you want to humiliate yourself too?”
“You don’t have to worry about a thing, Tee! I thought about them all,” Vivien went on to plead her case. “I know how to make peanut butter and grape jelly sandwiches and soft-boiled eggs. You can drive me to school every day and then go do your things. I won’t bother you.”
Exhibiting a sad smile, Timothy interrupted her.
“Vee, I understand that you want to help me get over this failure, deadlock, unfortunate situation – you name it! – but the sacrifice is way too big. And it’s impossible. I cannot marry you even if – against all reason! – I would want to. It is illegal. You probably know that too. In less than five minutes, the sheriff would be here to handcuff me and throw me in jail. Now, tell me! Would you want that to happen to me?”
“Who would denounce you, Tee? Not me, you can imagine,” Vivien rushed to exculpate herself, wearing an innocent look over her tear-wet face. “It’s true, you’re a bit older, but thirteen years difference between us is not une catastrophe,” she pointed out.
Her exercised French accent brought a faint smile on Timothy’s purple lips.
“You’ll grow up to be a beautiful woman, Vee. And you’re going to make a man very happy one day,” he said convincingly.
“But I want to make you happy, Tee! And I don’t want to wait to grow up! I’m old enough to make a decision. And I made up my mind: I want to marry you. Every girl has to find herself a boy and marry one day. What difference does it make if it’s now or ten years later? The sooner the better. And we have everything ready: guests, music, preacher, food and stuff…”
He wasn’t getting anywhere. Timothy Leigh rolled his eyes at her, exasperated, exhausted. He didn’t need this peculiar conversation, not now when he was going through the most difficult time in his adult life so far. Not ever, he decided, on second thought.
“Vee, I’m a man, and you’re a child. Men don’t marry children. Bottom line, I will not marry you. Period,” he said clearly.
However, his broken heart sent him an instant lived premonition that he could not completely ignore.
“Look,” he added quickly, reaching into the hidden pocket of his coat. “This gift was something special for the woman of my dreams.”
He placed in her lap a small pastel-blue box tied elegantly with a delicate yellow ribbon. “Nadine doesn’t deserve it anymore, but you can wear it when you grow up. If you want to.”
Huge, transparent tears sprang one after the other from her big blue eyes. Heavy and fluid, they rolled down her beautiful rosy cheeks.
“I don’t want gifts from you. I want you. I love you, Tee,” she whispered confused. “Is it so hard to understand? I could make you love me too, you just have to be patient,” she insisted sobbing. “I love you so much! Please don’t leave me!”
The young man looked at her wonder-struck. This child was telling him exactly what he wanted to hear, as if she were reading right into his soul. She knew exactly what he needed – love. He needed love so badly! What an irony! Timothy reflected sadly. The only girl who truly loves me is actually an eight-year-old child, and I’m going to break her little heart now the way Nadine did with me. Life is cruel. It punishes me in so many ways today… Without any reason at all…
He registered Vivien’s mother pitched voice like a gravely wounded man who hears the siren of the emergency ambulance coming to his rescue.
“Vivien, what in the world have you done now? I was dead sure you would do some sort of foolishness. I could feel it in my bones since we were still at home,” the woman said, wiping her daughter’s tears with an embroidered handkerchief and getting her down from the piano.
“Caprices of a spoiled child! The lack of education always surfaces, as oil on top of water,” a hostile Mrs. Leigh hissed nastily. The new hairstyle that she had recently adopted, right after she had bleached her hair, encouraged one to wonder if she were not, in reality, advertising for brooms. In fact, it seemed that she displayed one – in a tasteless manner – right up on her own head.
“I beg your pardon!” Alison Hopkins replied indignantly, and her cheeks flamed. “Vivien is a very sensitive child. She only wanted to express her empathy with Timothy’s misfortune,” the woman said to her daughter’s defense.
“Will you forgive me, dear Alison,” Timothy’s mother excused herself theatrically, a scornful smile on her heavily made-up face. “I was thinking about an entirely different person. The thought that I was actually referring to your daughter shouldn’t even cross your mind.”
Then, Mrs. Leigh brushed past her son and told him in the same aggressive tone that had made her proverbial in the Woodside area.
“Don’t make such a fuss, Timothy dear! She wasn’t worthy of you anyway.”
Not quite content with her bitter remark, she turned around and lectured him a little more.
“Just forget her! All right? She’s five years older than you. You’re so young! Smart men don’t marry at 21. You think marriage is good sex and laughter. You’re wrong, son! Happy marriage is a fata morgana. Only fools rush in!”
Timothy didn’t want to reward her with a reply, and frustrated, she called her limousine driver and left.
Alison Hopkins acted as if she had not heard Mrs. Leigh’s insensible words. She gently put a hand on the abandoned groom’s arm.
“We’re really sorry, Tim darling,” she told him sincerely. “You certainly didn’t deserve this.”
With that, she bid him goodbye and turned to her weeping daughter. She grabbed Vivien’s hand and dragged her toward the parking area, where Mr. Hopkins was waiting for them with the Mercedes’ doors open.
“I find it unnecessary to tell you that you’re grounded the entire following week,” she said categorically. “I am perfectly sure that you know what that means: no chocolates, no visiting friends, no escapades to Mademoiselle Lili, and no piano or French lessons. Rien, comprenez-vous?”
“Oui, maman,” the little girl answered resigned.
“Don’t be so hard on her, Alison!” Carol Hopkins called from her chair.
Vivien freed herself from her mother’s hold and ran to give her dear grandmother a hug.
“There, there, child. You’re too young and beautiful to suffer. If it’s any help at all, just remember that I’ll always love you.”
“I love you too, granny Carol.”
For a few seconds, under her granny’s fancy, flowery parasol, Vivien felt as if she had evaded into a fairy-tale-like world. The tears ceased to flow.
As the two women began to chat, the little girl turned to the groom again. More composed this time, she called out to him loud enough to make everybody look at her once again. She didn’t care what they thought, if they judged her, or if they made fun of her. She only cared about his answer.
“Tee, will you wait for me to grow up?”
Timothy nodded, smiling ruefully.
“I’ll try, Vee.”
“Good,” she said calmly and wiped the last tear that still rested on her cheek like a glistening dewdrop.
Vivien was able to steal a few chocolate bonbons, and many of her friends came to their residence in Woodside that week. But her piano and French lessons with Mademoiselle Lili ceased forever.
Mademoiselle Lili had committed suicide that very day. When they had returned from the unfulfilled wedding, they had found her house in flames. Mr. Logan had not reached her in time to save her.
The young woman’s burned body had been identified using her denture prints and her never-missing anklet that proved to be a common gold jewelry with cubic zirconium. Many believed that Nadine had helped her, and then she had left with Lili’s car. Minutes after, she had suffered that terrible accident on Interstate 1, and as a result, she was missing, probably she had drowned in the ocean. Others went even further with the suppositions and pointed the finger at Timothy and Mr. Logan. Vivien had someone else in mind – that scrawny Igor. However, Lili’s explicit, coherent suicidal note had exculpated everyone in the eye of the law.
The gossip regarding Timothy’s wedding, the mysterious disappearance of Nadine, and Mademoiselle Lili’s premature death continued to flow that summer in Woodside as if from an inexhaustible source of morbid imagination. Just until the end of August, when another ill-fated event finally put it to rest. A well-known face plastic surgeon from the area apparently had committed suicide, after he had allegedly shot in the head his entire family: his wife and two teenage daughters. The women had been found wearing huge yellow scarves wrapped around their scarcely dressed bodies.

CAPITOLUL 2, SERENADA INTRERUPTA

CAPITOLUL 2

Menlo Park, California, 2011

Ştergătoarele maşinii se luptau din greu să înlăture şuvoaiele de apă ce se scurgeau în torente inepuizabile pe parbriz. Vivien simţea o bucurie lăuntrică inexplicabilă.
Poate că era doar faptul că-i plăcea ploaia. Îi simţise lipsa. După aşa de mulți ani petrecuți în sudul Californiei, unde ploaia e o adevărată rara avis, era excitant să fie din nou în zona golfului San Francisco. Cu mici excepţii, ploia era la ordinea zilei aici începând de toamna şi până spre sfârşitul primăverii calendaristice.
Sau poate că era celebrul Halloween care aducea atâta bucurie în inima tinerei femei. Vivien îşi făcu o notă în minte să se oprească la un magazin şi să cumpere câteva pungi de bomboane. Era imposibil să nu o viziteze careva dintre copiii vecinilor cu tradiţionalul trick-or-treat. Îi reveni în minte câtă distracţie era pentru ea această sărbătoare când era copil. “So much fun!” îşi aminti ea cu un zâmbet nostalgic.
La primul semafor o coti la stânga. Lexus-ul ei bej sport şerpui cu grijă pe străzile strâmte din centrul oraşului Menlo Park. Curând Vivien ajunse în spaţiul de parcare din spatele magazinului ei cochet de antichităţi pe care îl moştenise recent de la bunica sa. Tânăra promisese familiei sale că se va ocupa ea însăşi de el. Era de fapt un motiv excelent pentru Vivien ca să revină în această parte a Californiei de care o legau atâtea amintiri. Plăcute şi neplăcute. Dar în mod egal încărcate cu trăiri unice care o târâseră insistent înapoi către aceste locuri.
În plus, magazinul îi putea furniza ceva venituri. Era destul de dificil să găsească elevi pentru pian şi limba franceză, chiar şi în această zonă în care îşi aveau reşedinţa foarte multe familii bogate.
Încercând să vâneze locul perfect în parcarea goală, Vivien trecu prin faţa uşii din spate a magazinului său. Pe geamul uşii, urma însângerată a unei mâini îi dădu fiori. Arăta ca şi cum cineva şi-ar fi şters degetele de sânge printr-o mişcare unduită, hidoasă.
“Deci Arlene a ajuns deja”, concluzionă Vivien, deşi maşina angajatei sale nu era nicăieri. Probabil că se pregătea să-şi sperie şefa cu ceva, cu o farsă groaznică, lugubră. “Aşa cum eu însămi am făcut de atâtea ori în trecut. Când eram copil adică…” Arlene nu mai putea uza de scuza aceasta. “Grow up, Arlene!” cugetă Vivien, zâmbind de una singură.
Îşi aminti plină de remuşcări cum îşi speriase micuţa babysitter într-un an, atât de tare încât sărmana adolescentă leşinase. “Puţin ketchup şi un cuţit mare de bucătărie pot face minuni! Lucru sigur, Arlene încearcă ceva similar”, îşi spuse Vivien.
Deschise umbrela mare, transparentă şi alergă spre intrarea din spate a magazinului. Spre surprinderea ei, o găsi închisă. Scotoci repede prin poşetă şi scoase cheia. Deschise tremurând toată de frig, cu degetele umede şi alunecoase. Se întrebă ce folosise oare Arlene ca să mânjească geamurile. Arăta înfricoşător de convingător. Ar fi putut să jure că e sânge adevărat. Chiar şi mirosea a sânge!
Păşi înăuntru şi strigă râzând veselă:
-Bună dimineaţa, Arlene! Happy Halloween!
Nu aşteptă răspunsul vânzătoarei sale, ci continuă grăbită:
-Şi… doar aşa, ca să nu avem discuţii prelungite mai târziu. Tu ai murdărit geamul, tu-l vei curăţa. Cred că aşa e cinstit. Când am spus că sunt de acord cu decoraţiile de Halloween, nu mi-am imaginat că vei merge aşa de departe!
Nimeni nu se sinchisi să-i trimită vreo replică. Vivien se aştepta ca tânăra femeie să-i sară în cale în orice clipă de-acum, plină de ketchup şi ridicând spre ea un cuţit enorm. “Dacă nu chiar înarmată cu altceva mai înspăimântător: o sabie, o coasă sau un topor”, făcu supoziţii tacite Vivien. Încercă să se pregătească sufleteşte pentru orice ciudăţenie oribilă.
Îşi lăsă umbrela udă în hol şi înaintă cu precauţie către camera largă din spatele magazinului. Ea şi Arlene o foloseau ca depozit şi adesea se retrăgeau aici să bea un ceai sau o cafea, ori pur şi simplu doar să se relaxeze pe sofaua de piele neagră. Făcu un singur pas înăuntru şi tresări. Instinctiv dădu înapoi şi se sprijini de pervazul uşii. Sângele îi îngheţă în vene instantaneu. Propria imaginaţie mustind de fantezie creatoare de mai devreme - anticipaţia clară a unei feste macabre - nu reuşise să o pregătească nici pe departe pentru ceea ce îi apăru crud în faţa ochilor. Pentru un interval de câteva secunde rămase înmărmurită, privind-o cu groază pe Arlene. Fata era dezbrăcată total, învelită doar cu o eşarfă transparentă, mare, galbenă. Sânul stâng arăta a-i fi fost tăiat şi o baltă de sânge închegat îmbiba mătasea fină a eşarfei. Arlene o fixa pe Vivien cu ochi reci, nemişcaţi iar faţa ei palidă, albă aproape, părea împietrită într-o expresie resemnată.
Sub efectul acelei scene şocante, Vivien simţi cum muşchii corpului îi amorțesc iar stomacul i se contractă nervos, ameninţând să-i arunce afară micul dejun şi-aşa cu greu înghiţit. Se întoarse numaidecât cu spatele şi articulă anevoie, într-o voce nesigură:
-Gata, Arlene, ţi-ai atins scopul! Acum chiar că am văzut mai mult decât aş fi dorit vreodată să văd. Spală-te şi îmbracă-te imediat! Trebuie să deschidem magazinul în doar câteva minute.
Nici cel mai mic foşnet nu veni dinspre canapeaua neagră de piele. Vivien privi involuntar către termostatul din faţa ei şi imediat o presimţire sumbră i se furişă ca un vierme în inimă. Arlene nu pornise căldura?! Arlene ridica temperatura cu câteva grade de cum sosea. Se-mbrăca prea sumar ca să nu fie afectată de climatul din magazin. De fapt, Vivien nu remarcase pe nimeni până acum cu decolteuri mai adânci ori fuste mai scurte. Efectiv, colecţia de chiloţei a lui Arlene nu mai avea nimic nou să-i ofere. Văzuse totul.
Într-o stare de tensiune maximă, Vivien rămase nemişcată, aşteptând înfiorată o mişcare, un chicotit, absolut orice. Ar fi primit cu bucurie orice fel de zgomot venind dinspre sofaua aceea. Tăcerea, grea ca plumbul, îi strivea sufletul şi se hrănea cu sănătatea ei mentală.
-Arlene, te rog, spune ceva, murmură ea nervoasă. Te implor. N-am fost în viaţa mea mai speriată. Ai învins, nu-nţelegi?
Cu răbdarea ajunsă la capăt, Vivien se răsuci brusc. În acel moment ea realiză tragedia. Fără îndoială, femeia din faţa ei era moartă. Nu era o glumă prostească de Halloween. Era realitatea cruntă, înspăimântătoare.
Sprijinindu-se de cutii şi de pereți, Vivien se târî către cadavrul tinerei sale vânzătoare. Se rugă în linişte, încă sperând să se fi înşelat. Până când degetele ei tremurânde atinseră faţa femeii…
-Arlene, fată dragă, îngăimă Vivien suspinând.

*

Tânărul poliţist îi întinse un pahar de hârtie cu eticheta Starbucks. Ca hipnotizată, Vivien privi aburii lichidului fierbinte cum ieşeau şerpuind într-un dans diafan. Aroma cafelei era îmbietoare, parcă îi calma simţurile. Fu tentată să accepte oferta.
-Mulţumesc, se auzi pe sine însăşi rostind răguşită. Nu beau cafea.
Bărbatul o examină consternat, ca şi cum ar fi avut de-a face cu o fiinţă extraterestră. Vivien nu se sinchisi să-şi explice refuzul. Cafeina îi dădea palpitaţii şi fata considera că deja avusese destulă agitaţie pentru o singură zi.
Detectivul care conducea investigaţia continuă să o preseze cu întrebări. Parcă în transă, Vivien începu să dea răspunsuri monosilabice. Era a patra oară când detectivul relua interogatoriul. Mental, situaţia devenise extenuantă. “Ca să nu spun şi de-a dreptul ridicolă”, gândi Vivien.
-Urmele de sânge de pe geamul uşii de la intrare au fost făcute cu o mănuşă de plastic, anunţă poliţistul tânăr de mai devreme. Mă îndoiesc că vom fi atât de norocoşi încât să găsim vreo amprentă.
După o cercetare foarte amănunţită a întregii incinte, inclusiv a magazinului, echipa forensic părăsea în sfârşit locul. Vivien îi urmărea absentă cum îşi adunau punguţele de plastic conţinând fire de carpetă, fire de păr, sânge şi diverse alte piese minuscule. Nimic concret până în prezent. I se părea că trăieşte un coşmar sau mai corect că fusese implicată fără voia ei într-un film de groază. Vivien ura filmele de groază. Cele mai multe i se păreau stupide, fructul alterat al unor imaginaţii bolnăvicioase.
Detectivul îi întinse cartea sa de vizită. Vivien reuşi să citească cu greu în semiîntunericul din hol:
-Detectiv Art Leonard? îi silabisi ea numele.
-Corect. Vă mulţumim pentru cooperare, Miss Hopkins. Dacă vă mai amintiţi ceva, cel mai neînsemnat amănunt în legătură cu Miss Arlene Morgan, nu ezitaţi să mă sunaţi. La orice oră din zi şi din noapte.
-Da. O voi face cu siguranţă, promise Vivien, ascunzându-şi cu greu lacrimile.
-Şi… îmi pare rău pentru afacerea dumneavoastră, dar trebuie să vă sigilăm întreaga incintă, magazin şi depozit, declară detectivul pe un ton calm, remarcabil de compătimitor. Este locul crimei acum.
-M-am aşteptat la asta, replică ea apatică, ridicându-se încet de pe cutia pe care şezuse cel puţin două ore.
Cu paşi vizibil nesiguri, Vivien ieşi din magazin. Ploaia se oprise, dar soarele părea că optase să stea ascuns în spatele norilor în ziua aceea.
-Credeţi că veţi fi capabilă să conduceţi? întrebă oarecum îngrijorat detectivul Leonard. Vă pot duce eu acasă. Unul dintre poliţişti ne poate urma cu maşina dumneavoastră.
Vivien ar fi vrut să-l refuze. Individul o torturase mai bine de două ore cu tot felul de întrebări şi ar fi fost fericită să-l vadă dispărând din faţa ei. Dar avea îndoieli că va fi în stare să se concentreze să conducă în trafic. În plus, o speria gândul de a rămâne singură cu imaginea încă atât de proaspătă în minte a trupului mutilat, lipsit de viaţă, al lui Arlene. Prin comparaţie, compania unui personaj nesuferit ca detectivul Leonard îi păru subit surprinzător de binevenită. “De fapt, omul îşi face datoria, nimic mai mult”, recunoscu ea şi îi acceptă oferta.

SERENADA INTRERUPTA - Prolog, Capitolul 1

PROLOG

Londra, 1989

Fiecare dintre pacienţii săi avea ceva deosebit, de un interes malign, ceva care-i incita curiozitatea şi-l determina să aştepte aproape nerăbdător următoarea întâlnire. Ceea ce-i făcea absolut fascinanţi pentru interesul său de natură pur medicală, era faptul că niciunul dintre ei nu era total rupt de realitate. Erau fiinţe umane doar parţial rătăcite pe meleaguri inexistente, create artificial de minţile lor captivant de alienate iar el, doctorul psihiatru Andrew Evans, se străduia să le arate drumul înapoi spre lumea normală, o lume aparent sănătoasă mental - judecată după regulile de ea însăşi stabilite. Nu era căsătorit şi nu avea nicio altă pasiune ori hobby. Îşi făcea meseria cu răbdare şi totală dedicaţie, extinzându-şi mereu limitele la maxim, într-o dorinţă disperată de a evada de propriii monştri interni. Acei mici drăcuşori ascunşi în labirintul deosebit de complex al minții sale îi răvăşeau din când în când fiinţa cu pofte nesănătoase şi chiar de-a dreptul scandaloase.
Şi totuşi, cel mai important lucru pentru doctorul Adrew Evans era că se simţea în control în prezenţa fiecăruia dintre pacienţii săi.
Această adolescentă însă îi dădea fiori. Blondă natural, cu sclipiri cenuşii în părul strâns cuminte într-o coadă lungă şi groasă, părea ca desprinsă dintr-o icoană. “Cu siguranţă are ochii albaştri precum cerul unei zile senine de vară”, încercă să ghicească doctorul, într-o dispoziţie poetică, “şi probabil că e încă virgină.”
Deschise dosarul viitoarei sale paciente şi realiză în doar câteva clipe că aparenţele înşală… cumplit de tare uneori… Ca în cazul de faţă! Citi grăbit, printre rânduri, povestea fetei, parcă bucurându-se de fiecare pas greşit pe care aceasta îl făcuse până acum. “Jos, cât mai jos in mocirlă”, gândi Mr. Evans. “Cu cât mai jos, cu atât mai spectaculoasă vindecarea”, îşi spuse el într-un moment brusc de neprevăzută încredere în sine şi în arta sa medicală.
Miss Lauren devenise mamă la numai şaisprezece ani şi, cu sprijinul unei agenţii internaţionale, îşi dăduse copilul spre înfiere. Fetiţa sa micuţă şi drăgălaşă adusese bucurie şi fericire unei familii înstărite din California.
Un an întreg Miss Lauren reuşise să se abţină de la a comite abateri majore de la lege. O perioadă de timp aproape sterilă din punct de vedere infracţional, cu doar un furt minor dintr-un boutique de cosmetice şi o încercare de a poza ca adult într-un magazin de băuturi alcoolice. Până doar câteva luni în urmă, când viaţa îi trimisese un mesaj, pe cât de concret, pe atât de înfiorător: nu poţi să te joci mereu cu focul şi să nu te arzi într-o bună zi. Poate că norocul îți va surâde o dată, de două ori, dar nu de fiecare dată când greşeşti.
Întorcându-se târziu în noapte de la o petrecere la care plecase fără ştirea şi aprobarea părinţilor săi, fata luase în maşina sa trei prietene. Dornice de puţină emoţie în viaţa lor plictisitoare de fete cuminţi, ele se aventuraseră să intre pe autostradă nejustificat. Din nefericire, Miss Lauren avea permis de conducere de numai o lună şi o cantitate considerabilă de alcool în sânge. Semnul “interzis” nu-i spusese nimic şi fata intrase pe autostradă în sens invers, conducând nebuneşte. Accidentul fusese inevitabil. Toyota sa de teren se lovise frontal de o maşină Ford, mult mai mică. În urma impactului devastator, cei doi bărbaţi din Ford şi toate cele trei prietene ale ei muriseră pe loc. Miss Lauren fusese singura care purtase centura de siguranţă şi, graţie acelui detaliu vital, singura supravieţuitoare. Îşi pierduse în schimb sânul stâng şi odată cu el o bună parte din facultăţile sale mintale. În lunile care urmaseră teribilului accident, Miss Lauren încercase deja să-şi curme viaţa de două ori. Ea se afla acum sub supraveghere medicală, fiind suspectată de noi tentative de sinucidere.
La momentul întâlnirii sale programate cu doctorul Evans, talentul ei muzical părea a fi singurul lucru bun în ceea ce o privea. Mulţi connoisseurs în domeniu o considerau “a real piano virtuoso”.
Fierbând cu anticipaţie profesională, psihiatrul decise că era timpul să o cunoască pe micuţa bestie şi să înceapă să o îmblânzească.
-Miss Johns, fiţi bună şi invitaţi-o pe Miss Lauren în cabinetul meu, i se adresă protocolar doctorul Evans asistentei sale.
Etalând convenţionalism şi răceală demne de o adevărată regină, fata intră şi se opri ostentativ în faţa biroului său.
Aşa cum îi era obiceiul cu toţi noii săi pacienţi, doctorul se ridică în picioare, îi întinse mâna şi se prezentă.
-Miss Lauren, sunt doctor psihiatru Andrew Evans.
Fata îl privi cu ochii ei verzi, reci şi ficşi. Era fără îndoială frumoasă. Avea frumuseţea primitivă, glacială a unei reptile rare, letale. Nu schiţă nici cel mai mic gest că ar intenţiona să-i strângă mâna sau că, pentru o clipă, i-ar aproba atitudinea deschisă, binevoitoare. Dimpotrivă.
“Ce dracu’ e în mintea ta? Abia aştept să descopăr”, se surprinse medicul gândind.
-Sunt femeie, declară ea cu mândrie neprefăcută. Codul politeţii vă dictează să aşteptaţi să vă întind eu mâna mai întâi, continuă fata cu un surâs batjocoritor. Şi apoi, doctor Evans, rosti ea arogantă, aplecându-şi capul într-o parte şi uitându-se la el de sus, cu nejustificată superioritate, nu-mi face nicio plăcere să fiu în cabinetul dumneavoastră. Am fost obligată să mă prezint pentru o evaluare.
-O evaluare din punct de vedere mental, specifică psihiatrul cu rigiditate.
-Da, răspunse ea sec, afişând o expresie severă, jignită.
-Miss Lauren, este ambianța biroului meu ceea ce îţi displace sau te nemulţumeşte de fapt motivul pentru care eşti aici?
-Amândouă, replică ea prompt. Ei bine… aţi putea să vă adăugaţi şi propria persoană pe lista mea de neplăceri. Nimic personal, credeţi-mă! E doar profesia dumneavoastră care mă scoate din sărite. Am fost trimisă la un doctor de nebuni. Veți fi psihiatrul meu. Asta înseamnă că veţi încerca să aflaţi ce-i în mintea mea. Asta nu-i doar ceva care-mi displace. De fapt, găsesc situaţia asta de-a dreptul revoltătoare.
,,Ar fi trebuit să îi anticipez comportamentul”, îşi reproşă psihiatrul, dezaprobând propria sa tehnică medicală adoptată până acum cu această pacientă. ,,Cei mai mulţi adolescenţi sunt rebeli, ea de ce ar fi fost o excepţie?!” Se hotărî să îi ignore sinceritatea crudă şi perturbatoare. Era mai bine aşa.
-Luaţi loc, Miss Lauren! o invită doctorul pe un ton autoritar.
Fata se aşeză numaidecât. Într-un interval de două-trei secunde, în mod imprevizibil, demonstraţia insolentă de tembelism se dizolvă subit. Dintr-odată Miss Lauren începu să plângă.
-Nu-nţelegeţi?! Nu vreau să mai trăiesc! Nu vreau, nu pot! se lamentă ea.
Medicul încercă să-i explice natura stării psihice prin care trecea făcând uz de termeni academici.
-Te simţi responsabilă de moartea prietenelor tale şi a celor doi bărbaţi? Trebuie să ştii că tot ceea ce simţi este normal. Stresul posttraumatic poate genera tendințe de sinucidere.
Criza ei de plâns cu suspine se rupse brusc. Un râs nervos, isteric o cuprinse.
Indulgent, doctorul o aşteptă să se liniştească. Îi întinse un pachet de şerveţele Kleenex.
-Hei, doctore, chiar aveţi umor, îi răspunse fata tăios, cu nemascată impertinenţă. Sunt morţi. M-o-r-ţ-i, rosti ea cuvântul pe litere. Remuşcările mele nu-i pot aduce înapoi. E vorba despre mine, eu… eu! Ce fac eu? Cum pot trece prin viaţa asta perfidă cu un singur sân? Sunt mutilată pentru totdeauna… sunt un monstru, ţipă ea. Aveţi o pilulă pentru asta, doctore?
“Da, eşti un monstru într-adevăr”, o aprobă tacit Mr. Evans. “Un monstru încântător, tulburător”, reflectă el, îndrăznind să o privească încă o dată în ochii alungiţi şi verzi.
Versuri din melodia celebrei cântăreţe Kim Carnes, Bette Davis Eyes, îi reveniră involuntar în minte: “She’s a spy, she’s got Bette Davis eyes…” Vru să împingă cântecul deoparte, dar creierul său se încăpăţână să-l cânte on mute, obsedant… “E un monstru”, concluzionă doctorul.
Ca din senin, simți o nevoie stringentă asaltându-l, o dorinţă pătimaşă de a sădi o sămânţă minusculă de bunătate în fata aceasta. “Teoretic, ar trebui să lucreze”, îşi spuse Mr. Evans cu oarecare reluctanţă, identificând doar o sclipire slabă de speranţă. Un gând încurajator răsări optimist să-i stimuleze ideea, alimentându-i acea credinţă firavă că încă ar mai fi ceva resurse pozitive, demne de exploatat în Miss Lauren. “Haide, Adrew, o faci de-atâta amar de vreme cu tine însuţi. Dacă lucrează în cazul tău, de ce n-ar lucra şi-ntr-al ei? Ai experienţă destulă. Come on doc, give it a try!”
Când vorbi din nou, glasul lui sună profesional, detaşat, dar foarte convingător. Şi totuşi… în adâncul fiinţei sale, el intui că nimic bun nu putea ieşi nici din asta. O fire fundamental optimistă, doctorul Andrew Evans fu uimit de pesimismul crud care pusese stăpânire pe sine, ca o criză acută a unei maladii considerată demult vindecată. Gânduri morbide continuară să-i tortureze voinţa în timp ce vorbea.
-Miss Lauren, ai auzit vreodată de Amazoane? o întrebă el calm, cu răbdarea dobândită în ani şi ani de practică medicală.
Miss Lauren nu răspunse. Psihiatrul nu avea nicio îndoială că fata nu avea habar de Amazoane. “A fost prea ocupată cu droguri, beţii, bărbaţi şi petreceri”, cugetă el maliţios.
-Istoria le plasează în antichitate, o civilizaţie în exclusivitate formată din femei luptătoare, deosebit de curajoase. Unii istorici ar fi de părere că ele ar fi trăit pe teritoriul actualei Ucraina.
Încă uşor nesigur de sine, doctorul se foi în scaun. Execută o nouă tentativă în scopul de a o atrage şi pe fată în dialog.
-Ai fost vreodată în Ucraina, Miss Lauren?
Fata negă doar cu o mişcare scurtă a capului.
-Nu, sigur că nu, continuă el. Acela e locul unde poţi întâlni cele mai frumoase femei din lume, blonde, înalte, superbe… Mult-râvnitele rusoaice după care se dau în vânt bărbaţii de pretutindeni.
“Inclusiv mediocrul de Sean!” adăugă doctorul Evans doar pentru sine, scârbit din nou de acţiunile fratelui său. Ca şi cum n-ar fi fost de-ajuns că se făcuse dentist şi scotea brânza dintre dinţii pacienţilor – o meserie detestabilă în opinia lui Andrew – acum Sean se aventurase într-o afacere matrimonială de care se folosea ca să infesteze Anglia cu rusoaice tinere, avide de bani şi poziţie socială. “Vampe ahtiate să urce rapid şi uşor pe scara socială oferind sex, atât şi nimic mai mult!”
Ghimpele negru al vinovăţiei îi zgârie din nou conştiinţa. Andrew Evans nu-şi putea iubi fratele, deşi ştia că acesta îl idolatriza. Remarcase că Sean făcea eforturi să-l imite, dar urmările erau dezastruoase. “Încearcă, bietul de el, dar nu poate. Se confruntă cu eşec după eşec… Nu posedă intelectul necesar pentru a mă copia”. În opinia sa, Sean era un tip slab, corupt, neserios şi un ignorant în materie de artă. “Pentru numele lui Dumnezeu, avem acelaşi sânge!” îşi reproşă psihiatrul, revoltat de propriile simţiri. Voia să-l iubească pe Sean, voia asta din adâncul sufletului, dar nu putea. În schimb, era capabil să se prefacă excepţional de bine şi asta se dovedise a fi de-ajuns până în prezent.
Reveni urgent la conversaţia sa cu Miss Lauren. Abordă problema chiar cu mai mult elan, parcă dorind să recupereze cele câteva momente de rătăcire personală.
-Conştiente de inferioritatea lor fizică într-o confruntare corp la corp, Amazoanele îşi aleg ca principală armă de luptă arcul cu săgeți. Legenda spune că, de cele mai multe ori, aceste femei luptătoare îşi tăiau sânul stâng ca să excludă limitarea fizică şi să poată trage cât mai bine cu arcul.
Cuvintele sale avură un efect imediat. Ca prin farmec, faţa fetei se însenină. Fericit să-i fi captat - în sfârşit! – interesul, doctorul merse mai departe cu lecţia sa de istorie antică:
-În această societate exclusiv matriarhală, bărbaţii erau acceptaţi numai ca sclavi şi ca instrumente de perpetuare a speciei. Ei n-aveau niciun cuvânt de spus, părerea lor nu conta…
-Doctor Evans, îl întrerupse subit fata, arborând un surâs misterios, nu mă mai interesează bărbaţii…
Mărturisirea voluntară a fetei îl făcu să tresară. Pentru o fracţiune de secundă, o umbră de confuzie îi răvăşi faţa. Apoi rămase privind-o fix, ca trăsnit.
-Părerea lor, continuă ea cu nonşalanţă, cu atât mai puţin…
Se ridică şi îi întinse mâna.
-De fapt, consultaţia a luat sfârşit. O oră, atât şi nicio secundă în plus, adăugă ea, privind către ceasul mare de pe peretele din stânga al biroului care arăta ora exactă.
Sub ceas, un tablou pictat în ulei înfăţişa două fetiţe de zece-doisprezece ani jucându-se cu o minge. O pală indiscretă de vânt le umfla şi ridica rochiile scurte şi creţe, expunându-le chiloţeii cu volane şi dantele.
-Vă promit că voi reveni, doctore, declară solemn Miss Lauren. Povestea Amazoanelor este deosebit de interesantă.
Încercând un sentiment ciudat de influenţă masochistă, doctorul îndrăzni să spere că fata îşi va ţine cuvântul. Fu aproape sigur că ea va reveni.
Profesionalismul său trebuia să se afirme - ca în toate cazurile de până acum. Doctorul Evans era renumit pentru succesul său.
Miss Lauren păşi spre ieşire cu eleganţa unui model experimentat. Se opri în faţa uşii închise, dar rămase cu spatele la el. Balansându-şi greutatea corpului pe un singur picior cu farmecul unei balerine, ea se înclină spre stânga şi examină cu atenţie un alt tablou atârnat deasupra unei veioze înalte. Fata îl pipăi cu fineţe, doar cu vârfurile degetelor. Avea aceeaşi temă cu cel de mai înainte – fetiţe jucându-se, de data asta pe malul unui lac. Ambele tablouri păreau a fi opera aceluiaşi pictor, variaţiuni pe aceeaşi temă.
-Vă plac copiii, doctor Evans? întrebă ea cu subînţeles, răsucindu-se cu graţie să-l privească în faţă, fără grabă, ca-ntr-o scenă filmată cu încetinitorul.
Doctorul nu-şi ridică ochii din dosarul în care făcea însemnări. Dar fata observă că se oprise din scris iar mâna îi tremura vizibil. Urmă o tăcere apăsătoare. În momentul acela ea realiză că îl ghicise. Surprinzător, şi el realiză asta.
-La revedere, Miss Lauren! rosti el cu răceală, în timp ce ea deschidea uşa şi pleca.
După doar câteva secunde, psihiatrul îşi chemă secretara. Se strădui să-şi stăpânească furia.
-Miss Johns, ţipă el. Cine a pus aceste tablouri pe pereţi?
-Surpriză, Mr. Evans! ciripi veselă femeia. Sunt cadou de la fratele dumneavoastră. El a insistat să le expun de ziua dumneavoastră. Le-am pus pe pereţi de ieri după pauza de prânz, dar dumneavoastră n-aţi mai revenit în birou.
-Dă-le jos imediat! Trimite-i-le înapoi lui Sean cu nota asta…
Secretara aruncă o ocheadă fugară peste nota scrisă în grabă chiar în prezenţa ei şi roşi violent până în vârful urechilor ei clăpăuge. Se retrase apoi în tăcere.
O săptămână mai târziu, când Miss Lauren nu se prezentă să-şi onoreze programarea, Mr. Evans experimentă pripit un sentiment de uşurare, un moment de incontestabilă fericire. Dezamăgirea din glasul asistentei sale care-l anunţa deprimată că fata fugise din sanatoriu şi nu părea de găsit nicăieri, nu-l impresionă câtuşi de puţin. De fapt, Andrew se simţea eliberat. Era ca şi cum ar fi avut o scurtă întrevedere cu diavolul, dar spre marea sa uimire, suprema creatură a infernului se răzgândise pe neaşteptate şi Andrew Evans fusese abandonat, cruţat.
Aparent, fericirea nu-i fu de durată. Chiar a doua zi, bătrâna care-i făcea curat în casă îl găsi fără suflare, zăcând pe podeaua din bucătărie. Ulterior, în urma autopsiei, cauza morţii sale fu atribuită unei combinaţii fatale de alcool şi somnifere. Familia sa fu şocată la auzul veştii. Bătrânii săi părinţi negară cu vehemenţă faptul că Mr. Evans ar fi avut vreodată probleme cu somnul.
-Nu atât de grave încât să apeleze la medicamente, insistară ei, deşi nu-şi mai văzuseră fiii de ani şi ani.
Dar în lipsa altor probe concrete care să ateste contrariul, moartea sa fu catalogată scurt ca sinucidere accidentală.
Poliţia primi un singur telefon anonim cu privire la acest caz misterios. Persoana care sunase susţinea că o văzuse pe Miss Lauren intrând şi părăsind locuinţa doctorului în seara respectivă. Totuşi, la ora precizată la care Miss Lauren ar fi părăsit casa victimei, se concluzionase că doctorul Evans fusese în viaţă şi nici măcar intoxicat mortal încă. Potrivit raportului medicului legist, moartea lui avusese loc câteva ore mai târziu. Mai mult, detectivul care se ocupa de caz concluzionă că fata, cu tot trecutul ei zbuciumat, n-ar fi avut niciun motiv să-şi omoare medicul psihiatru cu care se întâlnise o singură dată în viaţă, pentru doar o oră.

CAPITOLUL 1

Woodside, Zona Golfului San Francisco, vara lui 1996

Dimineaţa se strecura senină şi voioasă prin fereasta larg deschisă. Vivien căscă larg, clipi de câteva ori şi apoi eliberă din strânsoare ursuleţul ei roz de pluş cu care dormea în braţe întotdeauna. Cu ochii cârpiţi de somn încă, sări numaidecât din pat şi se aşeză în genunchi, cu coatele sprijinite pe marginea patului şi palmele lipite cu pioşenie în sfântă rugăciune. Cuvintele bunicii îi răsunară în minte cu o forţă convingătoare care brusc îi umplu inimioara de speranţă şi îi alungă somnolenţa matinală:
-Dacă te rogi de-ajuns de tare şi de sincer, Dumnezeu îți va auzi glasul şi îți va îndeplini orice dorinţă. Doar trebuie să ai încredere în puterea Lui şi El te va ajuta fără îndoială, o sfătuise bunica.
“Bunica ştie aşa de multe lucruri! Ea coace prăjiturile cele mai gustoase şi spune poveştile cele mai frumoase. E aşa de înţeleaptă şi de deşteaptă buni Carol!” gândi Vivien, concentrându-se să-şi formuleze rugăciunea.
-Dragă Doamne Dumnezeule, începu ea cu ardoare, te rog, te implor nu-l lăsa pe Tee să se căsătorească azi cu Nadine. Te rog, te rog, ceru ea cu stăruinţă. Nadine nu-l merită pe Tee. Eu îl merit. Şi Tu ştii asta, pentru că Tu ştii totul. Asa că, te rog, te rog, nu-l lăsa să se căsătorească azi cu ea.
Uşa dormitorului se deschise pe neaşteptate şi doamna Alison Hopkins apăru în prag.
-Bună dimineaţa, albăstrică! De ce stai jos pe podea, scumpa mea?
Femeia intră în cameră şi aşeză pe fotoliul de lângă pat, cu remarcabilă meticulozitate, rochia, pantofii, ciorapii şi florile pentru păr ale fetiţei. Apoi Alison se aplecă şi îşi luă fiica în braţe, netezindu-i cu drag buclele de un şaten închis, aproape negru. Vivien îşi aşeză căpuşorul pe pieptul mamei sale.
-Ai dormit bine azi noapte, fetiţa mea scumpă şi dulce?
Mămica ei o îmbrăţişă cu dragoste şi o alintă cu săruturi mici pe cap şi pe obrăjori. Vivien mai trimise o dată în grabă rugămintea sa aprinsă către Bunul Dumnezeu, apoi răspunse la întrebarea mamei sale:
-Da, mami. Am dormit ca un îngeraş!
-Exact aşa ai să arăţi astăzi la nunta lui Tim cu Nadine. Nu-i aşa că Nadine a fost foarte drăguţă că te-a ales pe tine să-i fii flower-girl? Tu vei merge în faţa ei şi îi vei presăra petale de trandafiri în cale.
-Mademoiselle Lili i-a spus s-o facă.
-Mademoiselle Lili doar i-a sugerat, o corectă mama sa.
Câteva ore mai târziu, Vivien cobora scările de marmură albă ţinându-se cu grijă exagerată de balustrada alunecoasă. Se opri în antreu şi se admiră fericită în gigantica oglindă care acoperea peretele uşii de la intrare. Îmbrăcată toată în alb, arăta ca o mică zână din poveşti. Doar florile din păr erau de un bleu deschis şi se asortau perfect cu ochii ei mari şi albaştri.
Se strecură afară din casă cu abilitatea unui şoricel, fără ca nimeni să o simtă ieşind. Păşi pe vârfuri, încetişor, pe aleea cu cireşi sălbatici, până ajunse la foişor. Apoi, fără nici cea mai mică ezitare, o coti la stânga şi ţâşni ca din puşcă spre casa cu pitici, unde locuia profesoara ei de pian şi limba franceză, Mademoiselle Lili.
Vivien o plăcea pe Mademoiselle Lili enorm, pentru că era frumoasă şi elegantă şi pentru că o lăsa să se probeze cu pantofii şi sandalele ei cu toc înalt de câte ori fetiţa avea chef. Mai mult, o lună în urmă, profesoara ei sofisticată şi drăguţă o lăsase să-i testeze toate parfumurile, în timp ce ea vorbise la telefon cu un iubit căruia îi spunea mereu “iubire scumpă”. Femeia îl păcălise că are pozele lui pe pian şi pe măsuţa sa de cosmetice.
“Şmecheră Mademoiselle Lili!” îşi zise Vivien cu admiraţie, gândind că ea însăşi nu va fi capabilă niciodată să mintă pe cineva cu atâta îndrăzneală.
Pe pian şi pe măsuţa sa de cosmetice, femeia expusese poze sexy cu Nadine, eleva ei favorită. Le avea şi acum acolo! Şi nu-i era teamă că-i va creşte nasul ca lui Pinochio sau că s-ar putea trezi cu iubitul ei în vizită pe neaşteptate şi ar prinde-o cu minciuna.
“Totul din cauza acestei Nadine!” Vivien era geloasă pe Nadine. Iar acum Nadine i-l lua şi pe Tee. Tee era prinţul ei din poveşti, cavalerul ei în armură albă, strălucitoare. “Bunul Dumnezeu ştie! Tee e al meu!”
Patru ani în urmă, când Vivien doar împlinise patru ani, Tee îi salvase viaţa. Killer, monstruosul câine de rasă Pit Bull al vecinilor, o încolţise în tufele de levănţică şi ar fi rupt-o în bucăţi dacă Tee n-ar fi intervenit urgent. Tânărul o ridicase pe umerii lui laţi, fără să-i pese că-şi distruge ţinuta impecabilă pentru Balul Majorilor. Tee se luptase cu atâta curaj şi vitejie cu dulăul dezlănţuit - ca Făt-Frumos cu zmeul fioros - şi devenise eroul ei pentru totdeauna.
Vivien se furişă prin gardul rupt din spate, invadat de iederă, pe care prietenul domnişoarei Lili, Mr. Logan, nu se grăbea să-l repare. Bărbatul era prea ocupat cu sculpturile sale.
-Arta e o bestie lacomă. Absoarbe, suge energia artistului, până când nu mai rămâne nimic pentru treburi mărunte, neimportante, spunea Mademoiselle Lili adesea în apărarea lui Mr. Logan.
“Mademoiselle Lili e întotdeauna aşa de drăguţă!”
Fetiţa salută în grabă pe cei doi pitici care păzeau intrarea. Mr. Logan doar îi terminase câteva zile în urmă. Trecu peste plecăciunea de rigoare – era în criză de timp. Ardea de nerăbdare. Voia să-i arate domnişoarei Lili cât de frumoasă era ea azi. Se ridică pe vârfuri şi întinse braţul să apese pe soneria plasată neobişnuit de sus pe perete. Înainte ca degeţelul ei să atingă butonul murdar, Vivien observă că uşa era întredeschisă. O împinse puțintel, doar cât avea nevoie ca să se strecoare în casă.
O rochie superbă de mireasă stătea aruncată pe pian şi o pereche de sandale cu toc înalt zăceau în dezordine pe podea. De sus răzbătea râsul insolent al lui Nadine şi vocea ei groasă, enigmatică.
-Haide, Lili, nu te mai văita! Nu ies din cercul tău… vicios, zise ea chicotind binedispusă. Doamne, nu pot să sufăr smiorcăiala asta! Lili, tu trebuie să-nțelegi, îl iubesc pe Tim şi am nevoie de el. Tim e şansa mea ca să pot avea o viaţă normală. Nu-mi pot permite să scap trenul ăsta, încep să-mbătrânesc.
Răspunsul domnişoarei Lili se precipită impotent, într-o cascadă de şoapte înăbuşite. Doar brăţara de la piciorul ei cânta veselă şi fetița şi-o imagină pe profesoara ei de pian plimbându-se grăbită, ca un leu în cuşcă, aşa cum făcea ori de câte ori era nervoasă.
Vivien n-o văzuse niciodată pe Mademoiselle Lili fără brăţara aceea vulgar de scumpă, cu diamante care - după spusele părinţilor ei - ar fi putut cumpăra un Ferrari. Gurile rele bârfeau că o purta mereu la glezna stângă, ca să distragă atenţia de la pata urâtă de pe glezna dreaptă pe care o avea de când se născuse. Fără doar şi poate, femeia o masca pe cât posibil cu fond de ten. “Mademoiselle Lili face o treabă excelentă în a-şi ascunde defectul ăsta. Şi oricum, pata de pe glezna ei nu-i nici pe departe aşa de oribilă cum trăncănesc alţii”, gândi copila, întotdeauna de partea profesoarei ei dragi.
Vivien se uită cu jind către superbele sandale albe cu toc înalt, metalic. Ar fi vrut să le probeze, să se plimbe cu ele puţin, dar Nadine nu-i permitea. Nadine era o fire deosebit de posesivă, o tânără misterioasă, foarte ascunsă. Vivien o auzise pe mama sa spunând unei prietene că Nadine nu invitase pe nimeni să o ajute să-şi aleagă rochia de mireasă, voalul sau încălţămintea. Ţinuse morţiş ca ţinuta ei să rămână secretă pentru fiecare dintre oaspeţii de la nuntă, începând cu Timothy şi sfârşind cu ultimul piccolo care servea la petrecere.
Pe pian, o scrisoare întredeschisă ieşea aproape integral dintr-un plic roz. Vivien fu tentată să o cerceteze. Pentru câteva secunde, privind încântată trandafirii galbeni imprimaţi elegant sus, pe colţul din dreapta al hârtiei de calitate, fetiţa consideră posibilitatea de a o citi în întregime chiar. Dar dialogul care răzbătea de la etajul unu al casei îi aţâţa curiozitatea şi o îndemna să urce scările. Treaptă după treaptă şi conversaţia celor două femei devenea tot mai clară.
-Cred că îmi voi vopsi părul după nuntă. Un şaten deschis… sau poate chiar închis… ceva mai aproape de culoarea mea naturală, anunţă Nadine. Apoi îl voi lăsa să crească în voie. M-am săturat de culoarea asta. Toate femeile în jurul meu sunt blonde!
-Părul blond te face să arăţi minunat, îţi dă strălucire, noblețe. Amazoanele mele vor fi întotdeauna blonde iar tu n-ai să fii o excepţie, Nadine! o admonestă Mademoiselle Lili. Încetează odată cu atitudinea asta rebelă! Nu te prinde deloc. Cred că Timothy Leigh are o influenţă nefastă asupra ta în ultima vreme. Legătura cu el îţi distruge personalitatea şi îţi alterează comportamentul. Erai aşa de docilă înainte… Trebuie să-ţi fie clar că nu voi tolera nici cel mai mic gest de revoltă în organizaţia mea.
-Nu vrei să ştii cum a fost la dentist? întrebă Nadine, ca şi cum n-ar fi auzit ultimele cuvinte ale lui Lili sau ar fi dialogat acum cu o cu totul altă persoană. N-am avut nicio problemă. Şi într-adevăr dinţii mei arată mult mai albi şi mai frumoşi. Nu uita să-mi aminteşti să-ţi înapoiez cardul de sănătate. De altfel, mi-am lăsat poşeta la tine în maşină.
-Da, eu n-am avut încă nevoie de serviciile lor. Am fost norocoasă până în prezent. Oricum urăsc să merg la dentist, murmură Lili.
Urmă o tăcere de câteva secunde.
-Mai e ceva, zise Mademoiselle Lili, foarte emoţionată dintr-odată. Vreau să ai bijuteria mea pe care o port la picior. Ştii cum se spune: something old, something new, something borrowed, something blue. Rochia ta e nouă, buchetul de flori e albastru, ai împrumutat jartiera de la norocoasa de Alison iar ceva mai vechi decât brăţara mea mă îndoiesc că-ţi poate oferi altcineva.
-Lili, e scandalos! exclamă Nadine. Nu pot să primesc un cadou aşa de scump.
Mademoiselle Lili se porni pe plâns.
-Nadine, te rog, te implor…
-Ok, Ok, Lili. O voi purta azi numai, dar după nuntă trebuie să o primeşti înapoi. Promiţi? Asta e tot ce pot face.
Dialogul încetă pentru aproximativ un minut. Vivien auzi clinchetul bijuteriei care era mutată de la o femeie la cealaltă. Apoi cuvintele domnişoarei Lili răsunară sfâşietor de trist, ca vocea unei persoane rănită cumplit:
-Nu face asta, repeta femeia plângând. Nu face asta, iubire scumpă! Încă e timp să te răzgândeşti. Tu ştii cât de mult te iubesc. Te rog, nu mă părăsi, iubire scumpă…
“Sfinţi greieraşi! E un bărbat străin în casă! A venit iubitul ăla al ei”, tresări speriată fetiţa.
Vivien coborî în fuga mare scările, reamintindu-şi instictiv conversaţia telefonică bizară pe care instructoarea sa de pian o avusese o lună în urmă, când o lăsase să-i încerce parfumurile. Ieşi valvârtej din casă şi se lovi imediat de o nouă problemă: bicicleta uzată a lui Igor, fratele lui Nadine, stătea sprijinită de gard. Alături de ea zăceau abandonate anapoda pe iarbă pânza de pictură şi trusa de vopsele în ulei ale acestuia. Vivien nu-l putea suferi pe Igor. Asta, în primul rând, pentru că era fratele lui Nadine şi în al doilea rând, pentru că îi era frică de el. Băiatul era pălit. Era de-ajuns să-i priveşti picturile abstracte, în culori morbide, ca să-nţelegi că ceva era în neregulă cu el. Dar Vivien ştia mai mult de-atât, îl văzuse trăgând cu arcul în veveriţe. Noroc că era de-ajuns de nătâng ca să nu nimerească niciuna.
“Sigur îi lipseşte o doagă acestui sonat!” concluzionă ea a mia oară.
Îngrozită că în orice clipă ar putea da nas în nas cu Igor, Vivien se uită repede încoace şi-ncolo. Nu-l zări nicăieri. Pâş, pâş, ajunse la deschizătura din gard, păşi afară din curtea vecină cu precauţie ca să nu-şi murdărească toaleta şi o rupse la fugă spre casă. Se opri să-şi tragă răsuflarea în grădina micuţă din spatele foişorului şi se hotărî să culeagă petunii roz şi mov şi să hrănească broscuţele ţestoase care se plimbau în voie prin toată curtea.
“Aceste ladies n-au minte!” gândi Vivien cu îngrijorare. “Nunta e în mai puţin de două ore şi ele nici măcar nu sunt îmbrăcate.”
Nu peste mult timp, o auzi pe mama sa strigând-o.
-Vivien, hai să mergem! Vino repede, scumpo!
Urcară cu toţii în Mercedes-ul tatălui ei. Curând intrară pe şoseaua şerpuită către La Honda care traversa anevoie munţii pornind din Woodside, până la oceanul Pacific. Ca şi cum curbele ameţitor de strâmte şi dese ale acesteia n-ar fi fost de-ajuns ca să-i întoarcă stomăcelul pe dos şi să-i zdruncine cu insistenţă nervii încordați, tot drumul Vivien fu instruită de mama sa ce să facă şi ce să nu facă la petrecere.
“Nu-i ciudat cum oamenii mari îşi imaginează că le ştiu pe toate?!” reflectă posomorâtă copila. “Sunt perfect capabilă să-mi port de grijă singură! Am opt ani, nu mai sunt un bebeluş!” Continuă să mestece în silă măsline greceşti, sperând că acestea îi vor alunga răul de mişcare. Trucul chiar se dovedi util!
Nunta fusese organizată să aibă loc pe pitoreasca plajă San Gregorio.
La scurt timp după sosire, Vivien şi părinţii ei îl zăriră pe Tee coborând sprinten din maşina sa Mitsubishi Eclipse. Splendidul automobil sport fusese proaspăt decorat cu flori şi funde albe, galbene, roz şi lila. O armată gălăgioasă de cutii de conserve vopsite în alb, bleu şi roz erau agăţate de bara din spate a maşinii iar pe geamul din spate scria cu litere roz, mari, înflorate : “PROASPĂT CĂSĂTORIŢI”.
Cu o privire critică, tânărul mire îşi cercetă superbul tuxedo, un costum alb care îi venea impecabil. Murmură încruntat câteva înjurături. Cum zări familia Hopkins, Timothy Leigh se însenină pe loc. Se apropie şi îi întâmpină cu bucurie, îmbrăţişându-i călduros pe fiecare în parte. Când ajunse la Vivien, o complimentă cu galanterie şi se lăsă pe vine ca să fie la aceeaşi înălţime cu ea.
-Vee, arăţi ca o mireasă în miniatură. Vrei să vezi lumea de sus? o întrebă el, apoi o şi ridică în braţe deasupra capului.
-Da, Tee, da, da! cântă încântată fetiţa. Yuck! Ăsta e cumva noul tău parfum? strâmbă Vivien din năsucul mic şi obraznic. Pen’ că nu-mi place deloc! Miroşi a benzină! Miroşi groaznic a benzină! exclamă ea dezgustată.
Timothy Leigh îi ignoră cu indulgenţă remarca. Faţa îi strălucea de fericire şi Vivien regretă pentru o clipă faptul că nu-i împărtăşea sentimentele. Mai mult, îl sabotase mai devreme cu rugăciunea ei de dimineaţă. Brusc se simţi vinovată şi ruşinată de propria faptă.
De deasupra capului lui Tee, Vivien prinse pentru o clipă imaginea lui Mr. Logan cântând la pian. Fetiţa recunoscu o frântură din Arabesque, de Claude Debussy. Numai că interpretarea părea patetică, răzbătând peste glasurile oaspeţilor timidă şi controlată, lipsită de orice brumă de pasiune, ca execuţia stângace a unui novice. Bărbatul arunca priviri neliniştite către parcare. Broboane grele de sudoare îi acopereau fruntea şi chelia iar Vivien se miră cum de Mr. Logan suferea de căldură aici, pe malul oceanului, unde briza rece ei îi dădea frisoane. Pe de altă parte, poate că era tulburat de emoţie. În afară de ciudatul de Igor, Nadine nu avea familie şi lui Mr. Logan i se oferise onoarea de a o conduce la altar.
Accentul englezesc al fratelui mai mare al lui Timothy, Clark, sună rece şi acru. Bărbatul se apropie de ei.
-Lasă copila aia jos, Tim, şi vino să-mi dai verighetele, ceru el, studiindu-şi fratele cu o mixtură de surpriză şi dezaprobare.
Coborî apoi vocea cu câţiva decibeli:
-Şi pentru numele lui Dumnezeu, amice, maturizează-te! Astăzi te-nsori! lătră el crunt şi le întoarse spatele cu intenţia clară de a disuada tacit orice dialog sau prezentare.
Vivien îl trată cu totală indiferenţă. Era un străin pe care nu-l mai văzuse niciodată. Doar auzise despre el. Nu prea multe. Clark venise cu avionul din Anglia pentru a fi prezent la nunta fratelui său, dar nu era prea încântat să participe la petrecere. După un conflict lung şi acrimonios între părinţii lor care se încheiase, până la urmă, cu un divorţ dureros, Clark alesese să-şi urmeze tatăl în Londra. Acum era pentru prima oară în aproape zece ani când el revenea în California. Mr. Leigh senior refuzase invitaţia la nunta fiului său, invocând motive de sănătate prematur şubrezită.
În mai puţin de o oră, oaspeţii erau deja aşezaţi fiecare pe locul rezervat. Zumzetul conversaţiei făcea aerul să vibreze de jovialitate. Cu toţii aşteptau nerăbdători sosirea miresii.
Peste murmurul generat de şoaptele reţinute ale invitaţilor - plasate în general discret în urechea vecinului de scaun - cârâi din senin motorul uzat al camionului pe jumătate corodat al lui Igor. În final se opri cu un zgomot subit, vulgar, care făcu câteva femei să roşească şi câţiva bărbaţi să râdă pe înfundate. Călcând cu sadism pe nervii tuturor, băiatul coborî din maşină cu viteza melcului. Un rânjet diabolic stătea agăţat pe faţa sa osoasă, fără succes curăţată de vopsele de pictură. Dar se vedea că încercase şi asta era de apreciat la o persoană ca el. Igor părea şi mai caraghios în costumul acela negru cu mâneci prea lungi. Gulerul cămăşii albe era ascuns pe jumătate sub haină, cealaltă jumătate ţâşnind neglijentă pe deasupra, voind parcă să declare vădit că băiatul nu era nimic altceva decât un clown aflat la criza pubertăţii.
Păşind afectat, afişând o atitudine încrezută care respingea oamenii din jurul lui ca fiind nedemni de atenţia sa, Igor ajunse la altar. Se opri în faţa lui Timothy şi îi şopti de-ajuns de tare ca să se facă auzit cel puţin de către nuntaşii din primele rânduri:
-Întârzie, nu-i aşa? Ce dezastru! Poate că nu mai vrea să se mărite cu tine până la urmă. Şi bine-ar face! rosti băiatul cu un zâmbet infatuat.
-Mergi şi plantează-ţi scheletul pe un scaun, Igor! Cât mai în spate dacă s-ar putea, îl sfătui răspicat Timothy, luptând să-şi ascundă irascibilitatea. Încearcă să nu ne strici nunta cu prezenţa ta.
-Am ceva pentru Mr. Logan, anunţă Igor plin de importanţă.
Îi întoarse spatele lui Timothy şi păşi calm către pian. Vocea i se transformă. Adolescentul adoptă un ton foarte politicos.
-Ceva mai devreme, Mademoiselle Lili mi-a dat plicul ăsta pentru dumneavoastră, domnule. Dar m-a instruit să nu vi-l înmânez până exact în clipa asta.
Mr. Logan primi plicul cu mâini tremurânde. Îl deschise încet, trimiţându-i lui Timothy ocheade îngrijorate, ca şi cum ar fi intuit deja că tot ce stătea ascuns în acel plic îi privea pe amândoi.
Într-adevăr, câteva secunde mai târziu extrase un plic mai mic, roz pastel, pe care îl ţinu o vreme strivit cu palma stângă pe pântecul său mare, rotund, revărsat generos peste cureaua pantalonilor. Când sfârşi de citit cele câteva rânduri roşii, zgâriate hidos pe hârtia albă, el îi întinse plicul roz lui Timothy.
-Acesta-i pentru tine, Tim, îi spuse cu voce nesigură, vânăt la faţă, ştergându-şi continuu fruntea şi chelia cu batista. Îmi pare rău, băiatule. Sincer, îmi pare tare rău. Acum trebuie să plec, trebuie, mormăi el şi se îndreptă grăbit către parcare.
Timothy rupse plicul. O scrisoare roz cu trandafiri galbeni în colţul de sus din dreapta îi alunecă printre degete. Tânărul o prinse sub talpa pantofului de piele albă înainte ca briza capricioasă să i-o smulgă şi să i-o arunce în ocean. O citi cu trăsăturile lui frumoase, masculine, răvăşite de emoție şi pură surpriză. Se întoarse către prieteni şi familie şi rosti abătut, ca dintr-o altă lume:
-Nadine nu mai vine. Nu mai vrea să se mărite cu mine.
Mulţimea tresări. Câteva femei izbucniră în lacrimi.
Degetele lui lungi şi puternice strânsera plicul şi scrisoarea într-un şomoiog pe care-l cercetă o clipă cu ură, incertitudine şi deznădejde, apoi îl vârî nervos în buzunarul pantalonilor albi care i se potriveau perfect. Pe măsură ce realitatea crudă prindea contur, furia mirelui intră într-un crescendo exponenţial. Fără veste, Timothy se repezi să-şi reverse nervii şi frustrarea asupra lui Igor. Înşfăcă băiatul de gulerul hainei cu ambele mâini, îl ridică în aer câţiva centimetri şi îl scutură într-un mod sălbatec, cu forţa unui uragan:
-Unde e? Clămpăneşte, stârpitură ce eşti! Unde-a plecat? Şi de ce? De ce acum? De ce tocmai acum? strigă Timothy dezlănţuit.
Băiatul se făcu livid. Dădea din mâini şi picioare ca o marionetă de cârpă.
-Pe legea mea, nu ştiu nimic! se apără el. Am glumit mai devreme… Tim, dă-mi drumul, omule... te rog! Mă sufoci…
Mânaţi pe moment de gânduri paşnice, Clark şi câţiva dintre cei mai buni prieteni ai mirelui se ridicară imediat de pe scaune şi săriră în ajutorul lui Igor.
-Dă-i drumul, Tim! îi ordonă Clark. Nu rezolvi nimic aşa, frate!
-Las-o baltă, măi omule! îl sfătui un alt bărbat.
Printre trupurile vânjoase de tineri care se îngrămădiseră să-l desprindă pe Igor din încleştarea nebunească a lui Timothy, o fetiţă micuţă şi drăgălaşă înghiontea şi zbiera din răsputeri, sforţându-se neputincioasă să ajungă în centrul comoţiei:
-Tee, nu dispera, striga fetiţa, mă mărit eu cu tine! Sunt gata îmbrăcată. Tee, ascultă-mă, Tee! Te iubesc, Tee, eu te iubesc cu-adevărat!
Un tânăr o prinse de braţ şi încercă să o împingă deoparte, temându-se că ar fi putut fi lovită grav din greşeală. Fetiţa se năpusti asupra lui cu toată disperarea:
-Ia-ţi mâinile de pe mine, bestie! se răsti ea, aruncându-i drept în faţă petale de trandafiri din coşuleţul de satin. Vreau să vorbesc cu Tee. El are nevoie de mine acum. Teeeeeeeeeee!
-Hei, oameni buni! Careva, luaţi plodul ăsta răsfăţat de-aici! strigă tânărul încurcat, ridicând-o de umeri şi imobilizându-i braţele. Coşuleţul sofisticat îi căzu din mânuţă şi se răsturnă, acoperindu-i lui pantofii cu petalele de trandafir roz şi roşii. Bărbatul regreta amarnic decizia pripită de mai devreme de a face o faptă bună.
-Ar fi trebuit să te las să intri în încăierarea aia şi să sfârşeşti strivită ca un gândac obraznic ce eşti, îi mormăi el în ureche.
Fetiţa îşi legăna picioarele în aer şi se zbătea nebuneşte. Roşie ca focul de furie, continua să-şi strige “iubitul” pe nume.
-Las-o jos! răsună ca un trăsnet vocea mirelui.
El îl eliberă numaidecât pe Igor din strânsoare. Băiatul lovi nisipul aproape inert, ca un sac de cartofi.
Timothy Leigh se îndreptă urgent spre Vivien care începuse să plângă încet. O luă în braţe şi se retrase din mulţime. Se aşeză pe scaunul de la pian iar pe ea o urcă sus, pe pian. O vreme doar se priviră în ochi.
-Mă mărit eu cu tine, Tee, rosti acum fetiţa de opt anişori, timidă ca un şoricel speriat.
-Vee, nu crezi că-i de-ajuns un suflet strivit de durere pe ziua de azi? Nu, serios! Vrei să te umileşti şi tu acum?
-Tu nu trebuie să-ţi face griji pentru nimic, Tee! M-am gândit eu la toate, continuă Vivien să-şi susţină cauza. Ştiu să fac sandviciuri cu unt de alune şi gem şi ouă fierte moi. Tu poţi să mă duci la şcoală în fiecare dimineaţă şi pe urmă poţi să pleci să-ţi vezi de-ale tale. Eu n-am să-ţi stau în cale şi nici n-am să te plictisesc.
Timothy reuşi să schiţeze un zâmbet trist.
-Vee, înţeleg că vrei să mă ajuţi să trec peste acest impas, ghinion, insucces - numeşte-l cum vrei! - dar sacrificiul e prea mare. Şi e imposibil. Nu mă pot căsători cu tine chiar dacă – prin absurd! – aş vrea. Probabil că tu ştii asta deja. E ilegal. În mai puţin de cinci minute şeriful ar fi aici ca să-mi pună cătuşele şi să mă arunce în închisoare. Acum, spune-mi! Chiar ai vrea tu să mi se-ntâmple mie una ca asta?
-Dar cine să te reclame, Tee? Nu eu, îţi dai seama, se grăbi să se disculpe Vivien, etalând o mimică inocentă peste faţa udă de lacrimi. E adevărat, eşti un pic mai mare decât mine, dar treisprezece ani diferenţă între noi nu e une catastrophe, remarcă ea.
Accentul ei franţuzesc studiat puse un zâmbet firav pe buzele vinete de supărare ale lui Timothy.
-Când vei creşte mare, vei fi cu siguranţă o femeie seducătoare, Vee! Şi vei face un bărbat foarte fericit într-o zi, îi spuse el cu convingere.
-Dar eu vreau să te fac pe tine fericit, Tee! Şi nu vreau s-aştept să cresc mare! Sunt destul de mare ca să iau o decizie. Şi eu sunt hotărâtă… vreau să mă mărit cu tine. Orice fată trebuie să-şi găsească un băiat şi să se căsătorească într-o bună zi. Ce importanţă are dacă-i acum sau peste zece ani? Cu cât mai repede, cu-atât mai bine! Iar noi doi avem acum totul gata: oaspeţi, muzică, preot, mâncare şi alte chestii…
Timothy Leigh realiză disperat că nu ajungea la niciun rezultat cu Vivien. Dădu ochii peste cap exasperat, istovit. N-avea nevoie de o astfel de conversaţie absurdă. Nu azi, când trecea prin cele mai dificile clipe din viaţa sa de adult de până acum.
“Not ever”, hotărî el gândindu-se mai bine.
-Vee, eu sunt un bărbat şi tu eşti un copil. Bărbaţii nu se căsătoresc cu copii. Concluzia: nu mă căsătoresc cu tine. Punct, rosti el răspicat.
Şi totuşi, pe intervalul unei frânturi de secundă, inima lui rănită îi trimise o scurtă premoniţie pe care tânărul n-o putu ignora complet.
-Uite, adăugă el grăbit şi îşi vârî mâna în buzunarul ascuns al hainei sale. Cadoul ăsta era ceva deosebit pentru femeia visurilor mele. Îi împinse în poală o cutie mică, bleu-pastel, legată cu o fundă galbenă. Nadine n-o mai merită, dar tu poţi să o porţi când vei fi mare. Dacă vrei…
Din ochii mari şi albaştri ai fetiţei ţâşniră pe neaşteptate lacrimi transparente, rostogolindu-se fluide, grele, pe obrajii ei rozi şi fini.
-N-am nevoie de cadouri de la tine, protestă ea. Eu te vreau pe tine! Te iubesc, Tee. Te iubesc, şopti ea confuză. E aşa de greu să-nţelegi? Aş putea să te fac să mă iubeşti şi tu, trebuie doar să ai puţină răbdare, insistă Vivien suspinând. Te iubesc atât de mult! Te rog, nu mă părăsi!
Tânărul bărbat o privea uluit. Fetiţa asta îi spunea exact ce i-ar fi plăcut să audă, de parcă i-ar fi citit în suflet. Ea ştia exact de ce avea el nevoie acum - de dragoste! Timothy avea atâta nevoie de dragoste! “Ce ironie a sorţii!” gândi el abătut. “Singura fată care mă iubeşte cu adevărat e de fapt un copil de opt ani. Iar eu îi voi rupe inimioara acum, la fel cum a făcut Nadine cu mine. Viaţa e crudă. Mă pedepseşte în atâtea feluri azi… Fără niciun motiv…”
Timothy înregistră glasul ascuţit al mamei lui Vivien ca un rănit grav care aude sirena plină de urgenţă a maşinii de salvare venind în ajutorul său.
-Vivien, pentru numele lui Dumnezeu, ce-ai mai făcut? Eram sigură că ai să pui tu de-o poznă. O simţeam în măduva oaselor încă de-acasă, zise femeia, ştergând lacrimile fiicei sale cu o batistă brodată. O luă în braţe şi o dădu jos de pe pian.
-Capricii de copil răsfăţat! Lipsa de educaţie îşi spune cuvântul, iese ca uleiul deasupra apei, bombăni îmbufnată Mrs. Leigh, mama lui Timothy. Noua pieptănătură pe care o adoptase recent, după ce se oxigenase, te îndemna să te întrebi mirat dacă nu cumva, în realitate, face reclamă la mături, etalând una – cu eleganţă deşănţată – pe propriul cap.
-Poftiţi?! i se adresă indignată Alison Hopkins, cu obrajii dintr-odată în flăcări. Vivien e un copil foarte sensibil. Ea a-nţeles durerea lui Timothy şi a vrut doar să-şi exprime empatia, spuse femeia în apărarea fiicei sale.
-Oh, mă ierţi, dragă Alison, se scuză teatral Mrs. Leigh, cu un zâmbet chinuit peste faţa prea machiată. Mă gândeam la cu totul altcineva. Nici nu trebuie să-ţi treacă prin cap că m-am referit la fiica ta.
Mrs. Leigh trecu apoi pe lângă fiul ei şi îi aruncă ostentativ, cu acelaşi ton agresiv care o făcuse proverbială în Woodside:
-Nu mai face aşa un caz din chestia asta, Timothy dragă! Nu era demnă de tine oricum.
Incomplet satisfăcută cu observaţia sa acidă, se întoarse şi îi mai frecă puţin ridichea.
-Uit-o! OK? E mai mare cu cinci ani decât tine. Tu eşti aşa de tânăr! Bărbaţii deştepţi nu se însoară la vârsta asta. Îți imaginezi că mariajul e sex din belşug şi distracţie? Te-nşeli amarnic, fiule! Căsătoria fericită e doar o fata morgana. Numai proştii dau năvală!
Timothy nu catadicsi să-i răsplătească efortul cu o replică şi frustrată, Mrs. Leigh îşi chemă şoferul de limuzină şi părăsi scena.
Alison Hopkins se comportă ca şi cum n-ar fi auzit cuvintele răutăcioase, lipsite de compasiune ale mamei mirelui. Ea puse cu blândețe o mână pe brațul lui.
-Ne pare tare rău, Tim dragule, îi spuse ea cu sinceritate. Sigur nu meritai să ți se-ntâmple una ca asta!
Alison Hopkins îşi luă rămas bun de la Timothy şi se întoarse către Vivien care scâncea nefericită. O smuci de mână şi o târî spre parcare, unde maşina de lux a soţului ei le aştepta pe amândouă cu uşile deschise.
-Găsesc că e inutil să-ţi mai spun că vei fi pedepsită toată săptămâna asta, se răsti ea la copil. Sunt convinsă că ştii deja ce te-aşteaptă. Nu bomboane de ciocolată, nu prieteni în vizită, nu escapade la Mademoiselle Lili, nu lecţii de pian sau de franceză. Rien, comprenez-vous?
- Oui, maman, răspunse fetiţa resemnată.
-Nu fi aşa de aspră cu ea, Alison! strigă Carol Hopkins de pe scaunul pe care era aşezată.
Vivien se desprinse din mâna mamei sale şi alergă să-şi îmbrăţişeze bunica.
-Gata, gata, copilă dragă. Eşti prea mică şi frumoasă ca să suferi atâta. Dacă ţi-e de vreun ajutor, aminteşte-ţi că eu te voi iubi mereu.
-Şi eu te iubesc, buni Carol.
Pentru câteva secunde, sub parasolul splendid, înflorat al bunicii sale, Vivien simţi că evadase într-o lume de basm. Lacrimile încetară să mai curgă.
Cum cele două femei începură să discute, Vivien se întoarse iar către mire. Mult mai reţinută acum, îl strigă destul de tare ca să facă întreaga mulţime să-şi îndrepte atenţia spre ea din nou. Nu-i păsa de ce vor gândi despre ea, dacă o vor judeca sau dacă vor face haz de ea. Fetiţei nu-i păsa decât de răspunsul lui.
-Tee, ai să mă aştepţi să cresc mare?
Timothy dădu din cap că da, zâmbind cu amărăciune.
-Am să-ncerc, Vee.
-Bine, zise ea cu calm şi îşi şterse ultima lacrimă care încă i se mai odihnea pe obraz ca o picătură strălucitoare de rouă.
Vivien fu capabilă să fure câteva bomboane de ciocolată săptămâna aceea şi o mulțime de prieteni călcară pragul reşedinţei lor din Woodside. Dar lecţiile de pian şi limba franceză cu Mademoiselle Lili încetară pentru totdeauna.
Mademoiselle Lili se sinucisese chiar în ziua aceea. Când se întorseseră de la nunta care nu mai avusese loc, îi găsiseră casa arzând. Mr. Logan nu ajunsese la timp ca să o salveze.
Corpul ars al femeii fusese identificat după dantură şi nelipsita brăţară de la picior – care se dovedise a fi o bijuterie comună din aur de 10 karate şi cubic zirconia. Mulţi credeau că Nadine o ajutase, apoi plecase cu maşina lui Lili şi avusese teribilul accident în urma căruia era dispărută, probabil înecată în ocean. Alţii mergeau mult mai departe cu bănuielile şi arătau cu degetul spre Timothy sau chiar Mr. Logan. Vivien avea pe altcineva în minte – pe sfrijitul ăla de Igor. Totuşi, ultima scrisoare a superbei Mademoiselle Lili, coerentă, explicită în ceea ce privea sinuciderea sa, îi exculpase pe toţi în faţa legii.
Bârfele despre nunta lui Timothy, dispariţia misterioasă a lui Nadine şi moartea prematură a domnişoarei Lili continuară să curgă în vara aceea în Woodside ca dintr-un izvor nesecat de imaginaţie morbidă. Până spre sfârşitul lui august, când o altă întâmplare nefastă le stinse pe neaşteptate. Un renumit doctor estetician din regiune se presupunea că se sinucisese, după ce aparent îşi împuşcase în cap cele două fiice adolescente şi soţia. Trupurile pe jumătate dezbrăcate ale femeilor fuseseră găsite înfăşurate în eşarfe de mătase enorme, galbene.

The Girl Of Dracula - Prologue, Chapter1 and Chapter 2

PROLOGUE

Transylvania, 1462

The rain was light but steady. Prince Vlad Dracul the III could feel the cool drops gently sliding down his face - like a loving woman’s caress. He could hear its soothing chant. He could also hear his soldiers marching and talking, but he could not do a thing. He was unable to move a finger. His head was throbbing with agonizing pain. A single thought tortured him harder than the pain – they had been defeated. The Ottoman Turks had won the battle and had forced them to retreat from Wallachia to Transylvania.
He felt the convoy coming to a stop. They put him down on the ground. A torch came into his foggy view, lighting the face of an old man.
“He’s gone; there is nothing I can do for him. A gash like that on his forehead won’t heal. He needs a priest.”
“Stupid old man,” the prince thought angrily. “Just sew and burn the wound, you ignorant peasant. I’ll impale you, you miserable pig!” His words played in his mind only. Because, in fact, he could not speak at all. For everyone’s ears, he only moaned in pain.
“I’ll heal his Lordship,” a woman spoke from the dark.
The prince recognized her echoing voice at once. Anguish gripped his inert body.
“Oh, no! She’s dead. If I could hear her, then I’m dead too,” the prince thought terrified.
The woman moved nearer him and leaned close to his face. He could feel her hair and her warm breath on his cheek. He opened his eyes and gasped. It was SHE.
“Dear God, have mercy on my soul!” the prince prayed silently.
“Back to me, My Lord?” she chirped sarcastically. “I’ll fix your head ‘cause it belongs to me,” she said touching his cold ear with her scorching hot lips.
She quickly started to give commands to his men. ”How dare she? They are my men!”
“Take him into my tent. Then leave us alone. Go and rest. He’ll be ready for you in the morning.”
“No, lads, don’t leave me! She’s dead, you fools, don’t let me die,” the prince implored. No sound came out of his mouth. Only she seemed to hear him. She took his hand and squeezed it gently. “You’re safe with me, My Lord. No need to fret.”
He heaved a sigh. Flashes of their first encounter began to play inside his burning brain.
He pictured her again in his mind’s eye, before the gates of his castle, sexy and beautiful as hell, selling her dried flower bouquets. Not a soldier had come near her.
“Why are all my soldiers keeping away from you?” he had asked chuckling.
“‘Cause they are afraid of me,” she had answered smiling sensually.
“I am the only one they should fear. I rule by fear. Do you know who I am, woman?”
“Yes, My Lord.”
“And aren’t you afraid of me?”
“No, My Lord. Aren’t you afraid of me?”
The woman had had some guts, no doubt about it.
“You’re playing with your life, woman,” he had warned her.
“You’re playing with your soul, My Lord,” she had fired back.
He had laughed at her blind courage.
“Why are my men afraid of you?”
“‘Cause I can sell their souls to Hell.”
He had stared at her for a long time, and then he had burst out laughing again.
“You don’t believe me? Jus’ try me, My Lord!” she had challenged him.
And he had tried her, all right! That very night and many other nights that had followed. And she had been good. The best he had ever had. She had given his body pleasures like no other woman had ever done it. She had rocked his world, that beautiful gypsy witch!
And they had been happy together, just until that cursed morning.
It had looked like the Devil had gotten into her.
“Why don’t you marry me, My Lord?”
“Because you’re not of my rank.”
“I am noble.”
“You are a gypsy.”
“I am the princess of my tribe,” she had argued.
“You are the witch of your tribe,” he had replied.
“What if I tell you that I’m with your child?” she had inquired eying him intensely.
Roughly, he had taken her by her shoulders.
“Don’t deceive me, woman! I’ll give you another chance to tell me the truth: Are you with our child?”
“I am, My Lord.”
He had summoned his doctors, and they had found out that she had lied. No human being in his country should lie to him, or betray him and remain alive!
Her breath on his face brought him back to present.
“So, you gave him order to kill me. You wanted me dead, My Lord,” she hissed. “You think a mere man could resist this body?” she asked taking off her gossamer blouse. The golden coins necklace chimed on her beautiful naked breasts.
He finally heard himself talking.
“He was my most trusted soldier. How did you manage to escape?”
She sounded enigmatic.
“You won’t believe me.”
“Say it, woman!”
“I promised the Devil a soul. An untamed soul.” She laughed and let her skirt drop to the ground. “And the deal is only a lovemaking away…” she continued in a low, erotic voice, taking off his clothes and touching his feverish body with her long, black hair.
She started to sing in her native language, and her unusual timbre was an igniting torch to his senses. It called on him, and he answered transfixed in her world of lust.
“Don’t do it!” his mind cried desperately. But his body’s primitive instincts overrode his will. Under her skilful touch, he felt the pain going away miraculously. Her curvy body was pure perfection, and it slipped naked beside his. If he were dead, then Death felt good, really good. And he welcomed it.
The time flowed in passionate lovemaking. He felt alive and strong.
Then, she stopped all of a sudden. She kissed him and looked at him with sadness in her Kohl-lined, almond shaped green eyes.
“Woman, why did you make this deal with the Devil?”
“For one more night of love with you.”
“You’re crazy, woman! You just sold your soul to Hell for this?”
The gypsy woman rose and picked up a small silver framed mirror. She held it to his face. He looked bewildered at his own image in the mirror. The wound on his forehead was sealed, as after weeks of recovery, and his face looked a great deal younger.
“You misunderstood me, My Lord. It was not my soul, but yours that I sold to Hell!” she said laughing hysterically.
His blood went cold.
“No! No! No!” he yelled in terror. “Cursed be you and your tribe, woman! Forever and ever!”
At the sound of his curse, her laughter ceased abruptly. She remembered the hourglass and shot a worried look toward it. The last few drops of sand were still pouring with frightening laziness. She should have waited a bit longer. In an instant, her terror matched his. She could do nothing now to stop the curse. Prince Dracula’s curse.

CHAPTER 1

Braila city, Romania, May 2006

The old gypsy woman placed her table with cowry and oyster shells, small statues carved in wood, zodiac signs medallions, hairpins, and other small artifacts at the corner of the street, across from the girls’ orphanage and just a few hundred yards from “Ion Ghica” High School.
On that glorious day of May, the air was heavy with scents of linden flowers, and the sun was shining with unwonted generosity. With every sun-shining day, the spring seemed to give a farewell smile and abandon Mother Nature to the summer’s hot embrace.
The great summer break was near, and the young men and women, relieved from the stress of daily study, succumbed to dreams of love.
“Now is the time!” the old gypsy woman said to herself.
At that mid-day hour, the street was almost deserted. Only the old linden trees were rustling every now and then under the warm caress of the late springtime breeze, and busy yellow butterflies wandered cheerfully through fragrant lilac bushes.
The woman knew that the students would complete their courses in next to no time, and certainly, she would sell her merchandises very easily here. She would even make some petty cash on fortune telling. Girls - most of all - were crazy to have their future foretold, and they usually flocked around her.
However, this wasn’t the reason she had made that long journey, from Roma neighborhood of Craiova city to downtown Braila. The old woman had to fulfill a mission. She was the mother of the young Gypsy Baron Laur of The Werewolf’s Tribe, one of the eleven gypsy women who knew the dark secret of the tribe.
More than five hundred years ago, the tribe’s beautiful and exotic witch had been one of Vlad the Impaler’s mistresses, the one that had sold his soul to Hell.
“Only have peace when my soul will!” Vlad the Impaler Dracul had yelled at them.
Misfortune after misfortune had shaken the tribe. There had been thousands of them, and now, only two to three hundred gypsies were left in her tribe that looked more and more as a lost cause. The old woman herself had carried the stigma of infertility her entire life.
Her adopted son, Gypsy Baron Laur, had to wed this year, in the fall. And having Dracula’s curse looming over the tribe, the witch had to take cautious measures.
The old woman knew what she had to do. The spirits who led the tribe had guided her to Braila, a seven hundred year old city from the southeastern part of Romania. Here, she would recruit Dracula’s girl… It was the second time in eighteen years that she would come to Braila with the same mission. She loved this cosmopolitan city, where she could pass unnoticed among its multiethnic population of Romanians, Turks, Greeks, Jews, Gypsies, Russian-Lippovans, Tatars, and Bulgarians.
There were times when she would wonder, what had happened to the girls she had chosen and put a spell on through the curse-bearing flower bouquet. She had no remorse; to sacrifice the soul of an insignificant woman was small-potatoes when she compared it to the benefits of saving her tribe. It was, in fact, a rare impulse of sheer curiosity… She had never tried to find out… What use would it have been to know?
Now she needed to choose a beautiful girl, who caught in the spell, she would deeply fall in love with a man she would never join in law, but she would never part from him either… A soul ceaselessly tortured by desire, a body ever wretched by lust, doomed to a life of sin.
The old gypsy woman had to care for the good of the tribe. The evil spirits had to be tamed, bought over. What better gift than a young woman’s soul?
She cast an eye over her surroundings. Nobody. I’m alone. Bending now, she rummaged through those ten layers of brightly colored skirts and removed from a hidden pocket a bouquet of dried field flowers, immortal flowers. Surrounded by the flowers - like a bizarre piece of ornament - “the devil’s grass” reigned. It was an odd weed, full of thorns, black with red spots, looking like someone had been wounded by it and the blood had dribbled on its thorns. What a struggle had been for the old witch to find it! Countless days she had wandered through the mountains of Prince Stone, near Dracula’s castle.
A hoarse laugh, like the noise of an old grinder, exited the gypsy’s throat bruised of smoked brandy and cheap tobacco. Her wrinkled mouth twitched into a repugnant grin, revealing her gums with only two or three broken, blackened teeth left.
The witch was satisfied. Now, all that remained was the most amusing part. She loved doing that.
So many girls would come around her. All she needed to do, it was to choose one of them - the most beautiful of all. The way you choose the fairest flower from a meadow.
Grinning, the old gypsy whispered the last spell over the small flower bouquet. She hid it at her chest under the linen shirt and sat like a spider waiting to ambush its prey.
Only a few minutes later, the street was full of young people. Conversing noisily, teenage girls and boys were flooding through the gates of “Ion Ghica” High School.
Like bees around their nest, the first group of girls already crowded around the old woman’s improvised eye-catching bazaar. Some of them, the bolder ones, rushed to try on medallions, hairpins… The selling was in the thick!
“So young, so beautiful!” the gypsy complimented them, somehow with sincerity.
As more and more girls made their appearance, the old woman realized that her mission was not as easy as she had thought in the first place. It was raining girls! Blonds, brunettes, redheads, tall and slim… all kinds of girls, each one more beautiful than the other, radiating youth in the May’s joyful sunlight.
A fatal brunette with brown eyes handed her a coin and asked her to read her palm. The gypsy touched her chest, almost certain that she had found what she had been looking for.
And then, it happened! A high-pitched cry followed by a noisy, general laughter that erupted and overcame the crowd of students.
The commotion was developing in a group of girls and boys who had passed her by without showing any interest. The woman turned her gaze toward the group responsible for all this agitation.
All at once, she saw her!
Linden flowers on her face, her hair, her uniform, the girl was laughing and trying to shake them off.
High up hidden in one of the blooming linden trees an older gentleman was chuckling and apologizing again and again. He had dropped over that girl his bag full of linden flowers that he had picked for soothing tea, for his wife - she had quit smoking and was suffering from insomnia. He ought to be nervous for a few good reasons. It had been more than an hour since he had climbed up into the tree. He did not like it at all where he was. Too high for his old body’s safety. He had jumped over lunch, and his stomach was showing its discontent with increasingly embarrassing tunes. Then, it was the old gypsy witch! Professor Dinescu had seen her earlier hiding something at her chest. He had kept an eye on her ever since her arrival, and her behavior was dubious in the least. A moment ago, he had seen her lifting her hand to her chest once again. The old woman’s move had made him forget about his linden flowers bag.
And now, his work of over an hour was in vain. Not to mention that he had startled this girl with a fairy smile, showering her with all his meticulously picked linden flowers.
Professor Dinescu elected to descend and properly apologize to the young girl. A couple of students rushed to his ladder, while his lordship strived to appear more agile than his seventy-five-years of age. When he reached the bottom of his ladder, he stopped to catch his breath. Then, turning around ninety degrees to face the girl with linden flowers in her hair, he found himself looking at the old gypsy – the only person responsible for his earlier mishap. She stood in front of the young girl, and as she handed over to her a bouquet of dried field flowers with one hand, she was picking up flowers from the girl’s hair with the other. Her gnarly fingers, blackened of smoking, with cracked skin and dirty fingernails that looked more like the teeth of a saw, caught small strands of the girl’s golden-brown hair, making her wince in pain.
Momentarily, watching this scenario, professor Dinescu got the feeling that he perfectly understood what the concepts of ugly and beautiful were supposed to mean - the physical appearances of those two women were of an overwhelming divergence.
Obviously irritated by the gypsy’s comportment, professor Dinescu was just getting ready to admonish her, making use of his many years of pedagogical experience, when a blond young man with curly hair dashed to help the girl who was showing noticeable signs of discomfort.
“Please, leave her alone! She doesn’t need your help,” the young man snapped.
“Long live your Frenchwoman, lad! Let me read your future in my cowry or my Tarot cards. Jus’ two Euros, ha?” the gypsy said and extended her hand to receive the money first.
“Cut the rubbish, grandma’!” professor Dinescu called out and strolled toward them. “Watch out, your bazaar is vanishing! You better go and deal with your customers,” he added, looking more and more like a thorn in the witch’s side.
Maliciously shifting her gaze back and forth from the venerable gentleman to the blond young man with curly hair, and suddenly feeling like a cornered beast, the old woman hobbled away grumbling curses and obscenities.
Only seconds later, a smile hideously deformed her face lined with deep wrinkles. As a matter of fact, she had done her duty and was pleased with herself.
In this tumult of voices and laughter, neither she, nor anyone from the crowd of students remarked the black Mercedes with tinted windows, parked at the far end of the street. Through one of its windows, opened just enough to allow it, a dark-skinned man was relentlessly taking pictures with a very modern and sophisticated camera.
CHAPTER 2

Professor Vlad looked at his watch and muttered something inaudible - almost certainly an oath. He was five minutes late.
“Let’s hope that Mrs. Florescu’s students are quieter than mine,” he thought and continued to climb two stairs simultaneously toward the second level where classroom 12 A was located.
The antique style wooden stairs were cracking and creaking under his weight.
“What a loony idea, to change the class supervisor at the last high school coordination course! Only Principal Pop could come up with such an idea for the poor graduates,” professor Vlad said to himself and opened the classroom’s door. He was so astonished by the suffocating silence, that for a fraction of a second, it occurred to him that he might be encountering a mass truancy.
“Good afternoon,” he saluted.
All students stood up and concurrently answered the greeting in unison.
“I am Professor Alexander Vlad, and I will have the pleasure of being your class supervisor for one hour… or whatever is left of it,” he added looking embarrassed at his watch. “Your last hour of high school coordination course.”
Professor Alexander Vlad, or Alex, as his colleagues used to call him in the teachers’ lounge, was not the regular kind of high school teacher. Homesickness had brought him back to Braila. Nobody knew too much about him. He answered the questions of a personal nature with the talent of a versed politician. Any attempt to learn more about him would usually result in a total failure. The petulant person would end up rather providing information about her or him, more than anyone would ever want to reveal. There were things rotten in Denmark, they thought, and no doubt some had to do with professor Vlad.
What they all knew undoubtedly in the teachers’ lounge – de leur chagrin - it was that Alex was a very good friend of Principal Julia Pop. That fact tempered the curiosity of many of the teachers. He was a divorcé, and he was writing a historical book about Vlad the Impaler. This last passion and his exigency when evaluating his students had acquired him the nickname Dracula.
“Grade A belongs to God. He alone is capable of perfection. Though, when I look at some of you, I am amazed by how many mistakes are in His work too! Grade B belongs to the teacher. Bottom line - C is the best you can get from me.”
Using this famous speech, he introduced himself to the 9-th grade classes each of those three years since he had started to function as a history teacher in Braila city, at “Ion Ghica” High School. Next, there were the pop quizzes, the draw based students’ examinations, unexpected questions from previous lessons… and countless other things that professor Vlad did with a malicious smile at the corner of his mouth. He enjoyed mentally torturing students - especially girls. He amused himself with this sadistic pleasure. He liked seeing them trembling with emotion, pushing them on the verge of tears. And he would radiate sheer happiness when announcing delightedly:
“You got an F today, miss.”
The story was that, in his high school years, he had fallen in love with a colleague one year his senior. She had crossed his path in his very first high school day, and he had lost his head over her on the spot.
Tormented by passion and despair for three long years, he had written her many love poems, until she had finished high school. Then, he had been in love with her relentlessly, years and years, her angelic beauty still haunting his memories. But the girl had rejected his love, humiliated him, poisoned his soul with hatred and plagued his heart with unrequited love. Her contemptuous laughter still echoed in his ears, and he could still see her in his memories, in the middle of a huge group of senior colleagues, reading his love poems dedicated to her exclusively. She had not simply let him know that he had been barking up the wrong tree, she had done it in the worst way. She actually had enjoyed embarrassing him in front of everybody.
The reason he had come back here, to this city, was she, undoubtedly, but Alex would not admit it, not even to himself. He would have loved to see her again, old, wrinkled, and fat, with a drunkard and bully husband, and two or three children pulling at her skirt. Oh, how delighted he would have been seeing her in this hypostasis, and not the stunning beauty that she had used to be in high school!
Later in life, in his last university year, his present… ex wife had become pregnant, and the circumstances had forced him to marry her. Alex couldn’t complain. His ex wife, Michelle, was beautiful, intelligent, and a wonderful mother for their daughter, Lia. But deep in his heart, he knew that he had not loved Michelle. And that had made him hate himself, particularly when they had been making love, once a week or every other week maybe, and he had been fantasizing about being with his high school dream girl.
After sixteen years, he could perfectly recall her angelic features, and watching her picture stolen from a school honor-board, he often asked himself, What demon was truly dwelling under that superb masque? Or maybe it had been only the fact that she had never loved him… at all… What he could not comprehend it was why she had despised him so much! Because he had been in love with her and had dared to tell her about it? Of course, he had made a fool of himself writing her all those poems and love letters. Surely, he had been a sorry sight.
Now he was standing in front of these students whom he did not know, it hadn’t been he who had taught them history four years, and he was neither their class supervisor.
“What a whimsy!” he thought again and produced a miniature file with double sheets inside it. He put it carefully on his desk and addressed the students.
“The idea is that… in this file I have exactly thirty double sheets, one for each of you. You will receive them in the next five minutes. On the first one, you will write your full name. On the second one, you will write what you want to do with your life today. What is your biggest wish this very moment in your existence? You have fifteen minutes to think about it, meditate intensely. Because in ten, twenty, or as many years as you all wish, at the reunion that you’ll have, we will reveal this file, and you will read your notes, some of you aloud, if you muster the courage… Until then, the file is locked, secret.” He paused and leaned on his desk, supporting his weight on his hands. After a few seconds, he demanded.
“Who is the head student of the class? Please, do come and distribute the sheets!”
The next instant the earth burst open under his feet. A flash of lightning pierced his heart… he suddenly felt unable to breathe.
It was SHE.
She was coming toward him from the center of the classroom, the same golden brown hair combed in a pony tail, same mysterious blue eyes, same full, sensual lips… and her round breasts under the uniform… “Oh, no!” he thought petrified. He had not expected to see her again that way.
Good heavens, am I dreaming or getting ready to seriously candidate for a position at the “funny farm”? He quickly took a seat and made a brief effort to evaluate the situation.
“It is only a resemblance,” he told himself. “This couldn’t possibly be she!”
He forced air into his lungs.
The timid girl came closer and took the file in her hands without looking at him.
“Oh, no! It is not Magda,” professor Vlad reasoned with certainty, as he recovered from the shock. Magda knew she was beautiful, and she exploited the gift. Magda was anything but timid. Magda would normally look you in the eye, penetrate you deep, and when she would reach there, at the core of your being, she would graze your soul only for a moment of amusement.
The girl before him was pale and trembling. And she had something special – like a force that induced magnetism, a warm and inviting aura around her. He did not feel like writing poems to her, idolizing her, as he had felt for Magda. This girl is a real turn-on! He just wanted to take her in his arms and make love to her. It was an unexpected, alien feeling that he had never had before, and the novelty paralyzed him.
He managed to regroup and watched her more observantly, how she floated elegantly between the rows of desks dispersing the white sheets. Yes, she was as white as the sheets. He contemplated asking her something, if she were sick, something… anything. He quickly changed his mind, not knowing if he would barely be able to find his voice and ask the class to begin writing.
Sometime later, he heard himself saying:
“Very well. Everybody in possession of a white sheet? Then, go ahead! Start working! You have fifteen minutes.”
After that, he got up and plunged into the dark and empty corridor. Behind him, he only heard the squeaking of writing pens on paper.
He strolled to the open window at the end of the hallway and looked outside at the old chestnut tree in the school courtyard. It had green, fresh leaves.
Across the street, in front of suite B, the Principal was explaining to a group of 8-th graders who had come to visit about the architecture and history of “Ion Ghica” High School.
The old school building was an assembly of three suites, all of them situated in downtown, nearby the famous Public Garden. Suite A had used to be the building of The Italian Consulate. Suite B had been, in fact, the house of Costache Sugliotti, a renowned Greek trader. Suite C, or “The House with Lions”, impressed with its elaborated nineteenth century paintings inside - the ceilings being gilt in gold. It had a sumptuous entrance, guarded by two life size, stone sculpture lions sitting on both sides of the opulent doors. Presently, it served as dormitory for students from out of town.
Professor Vlad was in suite A, and the school architecture, as impressive as it was, constituted the last subject of interest in his thoughts at the moment.
He paused for a while and analyzed the situation. What a strange encounter! What a striking resemblance! He wondered if she were a relative of his high school old flame by any chance.
Finally, he decided to push aside his emotions. He gathered his thoughts, pulled himself together, and returned to the classroom. After ten minutes, he spoke to the students.
“Now, put all the sheets on the right side of your desks, and starting from the end of each row, pass them in front of you.”
He got up and collected all three piles of white sheets. He looked at his wristwatch and realized that they still had fifteen minutes until break. A mischievous thought germinated rapidly in his mind.
“Now,” he said aloud, “what it would be like if we check, at random, what some of you have written?”
An unhappy murmur reverberated from the classroom. A young man sprang into action and said intransigently:
“Mr. Vlad, it is not fair! You said that they would remain secret, ten years from now. We expect you to play by the rules.”
“Hmm…I am the rules, young man!” the professor specified firmly. “What is your name?”
“Daniel Coman,” the student answered annoyed.
“Row number three… yes… I found it! Let’s see! What wrote you, Mr. Coman?”
“Mr. Vlad, please, I implore you, do not open it!”
Professor Vlad read for himself, one single phrase written in capital letters:
I WANT TO MARRY ADELINA MARIN.
Sporting his wicked smile, he looked the young man in the eye, and unexpectedly, he closed up the file. He invited Daniel to take a seat, somehow satisfied, picturing himself years ago, as a young student in love… ”Misery loves company,” Alex cogitated with remorse.
After a few minutes of silence, feeling that the image of the head-student girl was burning his mind and wanting to drive it away with something - a banal conversation, anything - he inquired:
“Who is Adelina Marin?”
The head-of-the-class girl stood up pale, her trembling fingers playing nervously with a red pen.
Professor Vlad felt his blood boiling at his temples. Now was the moment to avenge the humiliation he had experienced sixteen or seventeen years ago. Perhaps she was a relative of Magda… perhaps… Without thinking clearly and having a little taste of pure jealousy, he opened the file again and looked for the white sheet with Adelina’s name on it.
In the periphery of his vision, he caught a glimpse of the girl’s face, turning crimson little by little.
He opened the sheet with her name, anticipating that he would find something about her and Daniel. ”They are lovers, no doubt about it,” the professor thought angrily.
The next instant his blood dropped to his feet.
In a perfect calligraphy, the girl had written:
I want to be your lover, professor Vlad.
He slammed the file closed, turned around and left the classroom at once, without as much as a greeting.

* * *

With confident strides, professor Vlad proceeded to Principal Julia Pop’s office. He stormed inside as a thunder, without knocking, very determined to straighten things out with her. He locked the door behind him.
Caught by surprise, Principal Julia Pop barely had time to take down her little foot from where she had had it resting, on the edge of her desk. She was struggling to say good-bye to the person she was talking to on the phone, when professor Vlad furiously snatched the receiver from her hand and slammed it into its cradle. The woman froze, her eyes enlarged with revolt, indignation, and especially fear. She had never seen Alex like that before. Something else happened usually when he came into her office and locked the door. Now he was stepping way over the line!
Principal Julia Pop was forty-three years old, but she still looked superb. She was a sexy mignon lady with perfect body proportions and such beautiful brown eyes that you felt caressed with her each and every look.
There were malevolent rumors about how she had acquired her position unorthodoxly making use of these qualities. The truth laid somewhere in the middle. Certain fact was that Julia Pop held a master in literature and another one in management and marketing. She had been a straight A’s student and had graduated both Universities with “magna cum laude”. When you graduate last in your class, or you lack to attract men because your nose is too big or your neck too thick among other countless defects, it is easy to understand that that kind of gossip excuses your failures, and you are eager to spread it with generosity. That was exactly what some of Julia’s “girlfriends” were carrying out.
On the other side of Julia’s desk, professor Vlad threw the file of class 12A down noisily and violently. With his hands propped on the desk, he leaned ahead and looked at Principal Julia Pop as if he intended to crush her.
“Julia, to whom did you spill the beans on me? My personal file was supposed to be locked up and secret. What in the world should I do to make you keep it that way? For God’s sake, Julia, you promised! You gave me your word, woman! You were recommended as the most reliable person. Is this all you can do? Three years of silence, and then even the last student knows about it?”
Professor Vlad did not want to be right, he was almost sure he wasn’t right. But he needed to be absolutely, totally sure.
Julia’s reaction cooled him down. The woman could have been anything but an actress. He knew her for the last three years - they had intimate relations every now and then. Julia’s cheeks turned red, and tears filled her good-fairy eyes.
“Alex, how dare you to think of me this way? I’ve never felt so humiliated. Nobody, ever, accused me of indiscretion. Look at me! I’m a walking package of secrets. I would die before I’d divulge any of them.”
Alex calmed slowly, as Julia’s face was becoming increasingly flushed and indignant.
With unhurried motions, the man took the file in his hands, held it close to his chest, and then soothed Julia Pop with a delicate touch on her cheek.
“Forgive me, Julia! I am a short-fused guy, I warned you. Forgive me for questioning your discretion even for a moment. Please, I implore you, forgive me. Could you?”
The woman nodded hesitantly staring at him still in shock.
Professor Vlad exited the Principal’s office and entered the teachers’ lounge. The room was empty. There were five more minutes until break. He opened the file and looked for the student Adelina Marin’s sheet. He extracted it from the file and hid it into his pocket. After that, he took the file to the secretary room to be put away.
A few moments later, in the privacy of his own car, he took that piece of paper out and read it at least a dozen times.