Lucian Filip's Blog, page 2

Sculpturi

CONVORBIRE CU EMIL HUREZEANU

,,ȘTIAM CĂ LA SIBIU E UN LOC MULȚUMIT CU SINE ÎN CARE POȚI SĂ TRĂIEȘTI ÎN DEPLINĂ LINIȘTE FĂRĂ A IEȘI DIN CETATE. AI EXPERIENȚA UNEI CETĂȚI CA SIBIUL, ȘTII TOTUL DESPRE TOATE CELELALTE”.

CONVORBIRE CU EMIL HUREZEANU, SIBIU, 1994

L.F.- Ce reprezintă satul și țăranul pentru dumneavoastră? V-aș ruga ca răspunsul să fie cât mai franc.EMIL HUREZEANU- Cât mai franc. Foarte des, călătoresc la țară în Franța și în Oberfranken, în Bavaria. În Franța , undeva, în nordul regiunii Normandiei, la Marea Mânecii, într-o localitate mică, pe nume Rancon și care ar însemna, Zălogul. Zălogul, în traducere, și unde se pare că vichingii când au venit în Normandia, care era prima lor bază europeană, coborând spre mijlocul Franței și spre restul Europei, s-au întâlnit prima oară cu localnicii și au plătit un zălog. De acum, pentru mine, satul e legat mai ales de formele lui de viață sau de supraviețuire în Occident. În Oberfranken, în Bavaria de Nord, dar și în Bavaria de Sud, ies foarte des la sfârșitul săptămânii, cu prieteni apropiați, care au o casă la o sută de km spre Pădurea Bavareză, spre estul Germaniei, într-o localitate care se numește „Cercul” sau „Inelul Soarelui”...Sonnenring. Vedeți cum civilizația europeană a depășit de mult- și mă gândesc aici la civilizația occidental europeană- a depășit de mult o formă activă de viață sau mentală, legată de sat, construind încă de la început de fapt, o civilizație mult mai puternică, a Cetății, urbană, care acum în Occident a depășit, practic înglobând-o în mai multe rânduri, civilizația rurală, în așa fel încât toate satele occidentale sunt, de fapt, spre bine sau spre rău, fragmente pierdute, risipite, dintr-o oglindă mai mare care era...așezarea europeană, dar a orașului. Sunt mici fragmente risipite, cernite, de oraș. În fiecare sat mic toate casele vechi, dacă au mai existat-asta se întâmplă mai ales în Germania-sunt de fiecare dată complet restaurate, complet refăcute, modernizate, igienizate și transformate în locuințe care sunt identice cu cele de la oraș. Există grădină în jurul casei, există restaurantele, dar șoselele și cărările satului, chiar poteca dintre casa mare și casa mică, să zicem, sau căsoaia cum se spune lângă Sibiu, în povârniș sau în urcuș, sunt asfaltate. Oamenii vin la țară la sfârșitul săptămânii...cu ce se întâlnesc? Cu această simbolistică, încă foarte prezentă, nu a satului într-o imagine înghețată, autarhică, patriarhală, prezentă, cum este satul aici la noi, în România ...Sibiel, Apold, Cristian, Mohu, Veștem...aici, coborând dintr-un automobil care te aduce de la „Împăratul Romanilor”, să zicem de la Sibiu, care este pentru mine un fel de punct geometric sau centru geometric al urbanității transilvane, barocul înconjurat de evul mediu, cu o încărcătură istorică de mesaj istoric și politic precis. Este „Împăratul Romanilor” hotelul care l-a adăpostit pe Iosif al II-lea, primul împărat austriac care și-a plecat și spre români privirea considerându-i o populație legitimă în sânul celorlalte. Era „Împăratul Romanilor” și din această cauză. De aceea cred că a și supraviețuit această denumire a hotelului. Ca să închid paranteza...deci, pentru mine, ăsta este locul Transilvaniei, locul principal, locul de întâlnire...L.F.- Deci, Iosif al II-lea ar fi primul împărat care i-a dorit mai europeni pe români...EMIL HUREZEANU- Și care a venit el către Horea, și nu s-a mai dus Horea la el. A venit el în vizită aicea, nu? Asta e o paranteză lipsită de oricare importanță, dar întâmplarea face că vorbim, tocmai aici. De aicea eu văd satul foarte bine. Pentru că ăsta este punctul geometric de întâlnire al diverselor forme de sat care premerg, pregătesc, anunță și fac Sibiul. Dar ajungem și aici. Deci, acuma, ca să revenim la Occident, cum se mai întâlnește occidentalul cu satul? V-am spus și eu foarte repede. Ca și mine, occidentalii se întâlnesc cu un sat complet restaurat, urbanizat, dar care se mai numește încă „Zălogul” sau „Inelul Soarelui”. „Rancon” în Franța „Sonnenring” în Bavaria. Eu mă întâlnesc de două ori pe lună,- o dată la două luni, când merg mai rar în Franța, totuși e departe-, mă întâlnesc cu denumirile, cu faptul că în fiecare sat occidental există o mică librărie sau un colț al memoriei colective care înseamnă cărțile satului, monografiile satului. Occidentul are o memorie mult mai bine îngrijită decât Răsăritul, mai ales decât România. Este o memorie cultivată și îngrijită și pe celule foarte mici. În fiecare sat cu o oarecare semnificație există o întreagă arhivă și o întreagă bibliotecă. Studii de hărți, de timbre, de statuete...L.F.- Satul occidental, infuzat atât de mult de oraș și de spiritul de burg, mai poate fi numit sat, realmente? Dumneavoastră percepeți o diferență între satul occidental și orașul occidental?EMIL HUREZEANU- Da, ați făcut o apropiere doar de o anumită variantă a orașului occidental care este cel medieval, de burg. Mai ales în Germania sunt orașele acestea mici. În Franța, mai puține. Și asta este o variantă depășită pentru orașe. Întâmplarea face că eu sunt contaminat- pentru că vin dintr-un oraș ca Sibiul și înconjurat de sate precum cele din jurul Sibiului și voi fi până la sfârșitul vieții mele, dacă mă mai ține Dumnezeu pe pământ în acele părți ale pământului- în căutarea acestei forme pe care am cunoscut-o cel mai bine...de sătean la marginea Cetății medievale...de sătean alungat...sătean român alungat la marginea unei Cetăți prospere a seniorilor. Așa s-au născut strămoșii mei, așa au trăit mult mai mult strămoșii mei decât mine, la marginea Sibiului, în Mărginime. Eu sunt a doua generație, ceea ce înseamnă foarte puțin într-o obârșie care a avut voie să stea în Cetate. Nu fac din asta nici un fel de act de recuperare sau de compensare, sau, dimpotrivă, de resentiment. Constat însă că asta s-a întâmplat. Și asta mi-a creat o energie pasivă, bineânțeles,de căutare a aceluiași model peste tot. Întâmplarea face că modelul ăsta mă urmează, sau eu îl urmez, pentru că ce sunt dincolo ? Sunt un pribeag la marginea marelui , marelui oraș unde nu am o interdicție de acces, dar din care nu fac parte în mod natural. Această mare așezare pe care o miros la margini, eu rămânând în continuare un mărginean, chiar dacă locuiesc la Paris sau la Munchen, se numește Occidentul. Eu nu fac parte din Occident. Aspir la el, nu? Vin la el...intru într-o obârșie occidentală prin mine însumi, prin sânge, prin sângele urmașului meu, dar am păstrat acest model. Deci, vă rog să mă credeți că am puțină dreptate când spun asta. Îmi păstrez modelul. De Mărginean care stă la limita Cetății. Și atuncea ca să vă răspund și la întrebare pentru că am făcut din nou o paranteză lungă, aceasta este forma de regăsire a satului...de alternativă, de liniște, pentru orășeanul european , în vest. Nu mai vorbesc de cel american unde e cu totul alt tipar conceput, de sat. Vorbim de europeni acum. Satul este ceva de vacanță, este forma lui de aplecare spre reflecție, de loc propice pentru odihnă și pentru reflecție.L.F. – De răgaz, de intermezzo...EMIL HUREZEANU- De intermezzo...L.F.-Între diferite momente de acțiune.EMIL HUREZEANU – Dar trebuie să știți că asta nu mai este forma săteanului. Săteanul care stă în sat nu e adâncit într-o formă perpetuă de reflecție și de răgaz. El este exact ca orășeanul. Pentru orășean, satul își păstrează valoarea. Satul occidental, își păstrează valoarea, în special.Pentru sătean, nu. Nu mai există un țăran sau un sat occidental din perspectiva din care se vorbește despre ele aici...ca forme activ expansive, de contaminare ale unui model cultural sau de civilizație. Nu. Acestea sunt depășite. Eu, de altfel, trebuie să vă spun...când dumneavoastră și cu prietenul Ion Mircea mi-ați vorbit despre intenția de a scrie, de a dedica un număr al revistei „Transilvania” satului, m-am și bucurat, dar m-am și întristat , în același timp, când am aflat că îmi cereți părerea, pentru că sunt convins de rolul încă foarte important al modelului de sănătate morală și civică pe care satul îl poate întreține. Pe de altă parte, știu atât de bine cât de dăunătoare pot fi miturile exaltării modelelor autohtone, comunitariste, etniciste, organiciste, închise, ca ultim recurs, atunci când în jur, în descoperirea pozitivă a vieții în civilizația industrială, postindustrială, urbană, apar eșecurile. Știu că există în istoria noastră modernă și politică și propriu –zisă un recurs la organicism, la forme de fundamentalism. Când aud de civilizația sătească și de țărani nu pot să nu uit recursul excesiv, abuziv ,la aceste noțiuni transformate în model militant, fundamentalist, cruciat ,exclusivist, cultural, șovin. Nu este modelul meu. N-a fost niciodată. Nu plec însă de la asta. Nu plec de la excesul acestui model ca să ajung la concluzia că el este depășit întru totul. Nu, nu-i adevărat. Sunt forme de răgaz mental, sufletesc, psihologic. Satele și țăranul stau în fiecare dintre noi. Eu mă consider foarte răsplătit de soartă. Ani de zile, țin minte, în vacanțele din timpul liceului, citeam cu încântare o „Enciclopedie a orașelor germane” apărută în 1938, în care erau toate marile orașe din spațiul de cultură german, deci și din Sudeți, actuala Republică Cehă și din actuala Polonie, bineânțeles, și din Transilvania, deci urbanistica occidentală de tip german, central europeană. Și acolo- în 1938 încă nu erau dărâmate marea parte a orașelor germane de după război- Sibiul era pe locul opt. Am descoperit-o aicea, undeva, într-o bibliotecă la Sibiu. Era pe locul opt înaintea multor orașe celebre germane. Aceasta pentru mine a fost tot timpul un îndemn, această descoperire, de a cunoaște și alte orașe, și în același timp, de a nu avea nevoie de alte orașe. Știam că la Sibiu e un loc mulțumit cu sine în care poți să trăiești în deplină liniște fără a ieși din Cetate. Ai experiența unei cetăți ca Sibiul, știi totul despre toate celelalte.Bineânțeles că nu-i așa, că este o formă poetică, relativ poetică și nu prea actuală, romantică, întârziată, de a concepe viața ca pe o scenă de teatru între turnuri, dar până la urmă, să știți că, am constatat eu însumi, chiar așa și e.Am redescoperit mereu acest oraș în multe alte orașe, după cum, ajungând de unde am plecat, am observat ceea ce s-a întâmplat cu satele din jurul Sibiului, satele românești dar și satele săsești, dar mai ales satele românești, pentru că ele au un etos rural foarte important în jurul Sibiului, mai mult decât satele săsești. În acea Mărginime,- așa de frumos se numește- pentru că este și mărginimea geografică, este și mărginimea etnică, este și mărginimea noii forme de civilizație, a unei noi energii care stă la Porți...Am observat, deci, că la Sibiu, de exemplu, există această pregătire a orașului, că acest oraș este o chintesență a urbanismului și a cetății, a civismului și este, în același timp, chintesența tuturor satelor din jur. Este un oraș făcut de nemți, de germani, adăugat ici, colea, în plombele lui mai ales, de români. Conținutul lui a devenit foarte românesc la sfârșitul secolului 19. E o duioșie, o dulceață, o veselie, o mlădiere aici, a barocului, a neoclasicului mai târziu, a granitului din piețe, care nu mai ține de germanitate, ci ține de confruntarea cu geometria mult mai variabilă și mai relaxată a spațiului românesc, a spațiului geografic al satului, al ogrăzii.L.F.-Sibiul poartă amprenta unei melancolii, a unei lejerități foarte românești. Lipsește, poate, acea severă reprimare a imaginarului, esențial saxonă.EMIL HUREZEANU- Da, absolut, absolut. E aici la Sibiu un aer și de magie, din cauza asta, pentru foarte mulți nemți. Deci, noi suntem acuma în decembrie 1994. Aicea, în România, zilele acestea, se află și o prietenă de-a mea din Germania care lucrează pentru marele ziar german „Die Deutsche Zeitung” și care face reportaje în țară, și care a venit puțin mai repede decât mine în țară, ascultându-mă pe mine, știind că eu sunt sibian, citind cărți despre România. Și trebuie să știți că toate cărțile importante despre România, în ultimii ani, au capitole fascinante despre Sibiu. Și fata asta mi-a spus, ceea ce am citit și la Claudio Magris și la Robert Kaplan, autori mai recenți, ziariști sau călători culturali- există încă genul ăsta- care au trecut prin Sibiu și au pagini extraordinare...fata asta mi-a spus...”E acolo o magie pe care eu n-am mai întâlnit-o în nici un oraș german”...O nemțoaică din Munchen care cunoaște bine toate orașele germane și care mi-a spus...” e în orașul tău o magie pe care n-am cunoscut-o încă nicăieri”.L.F. –Este de natură exilul să faciliteze exilatului o recuperare a voluptății senzoriale a satului românesc și a spiritului său? În anii lui Ceaușescu, în exil fiind, ați redescoperit o infuzie sătească sau, atunci când ați revenit după Revoluție, ați găsit altfel satul? În poezia dvs. ați decelat influențe venite din zona aceasta?EMIL HUREZEANU- Nu, nu. Eu sunt un tip urban. Dacă chiar aș fi cu adevărat urban, n-aș fi spus-o. Nu că un aristocrat nu spune despre el, să zicem, „eu sunt un aristocrat” neapărat. Nu. Însă sunt un tip al orașului. Eu sunt un rezultat al orașului. În poezia mea, în intimitatea mea sufletească, culturală, în apetitul meu cultural și de viață, nu umblu nici să descopăr satul și nici să-l redescopăr în ce văd, în ce văd în jur. Primele mele impulsuri ajungând în Occident au fost să merg la Pompei, să descopăr primul oraș decăzut prin forța lucrurilor. Sunt însă în același timp un om, un pribeag, într-o experiență care nu mai e chiar așa de tânără acum nici ea, se apropie de 12-13 ani, care mă obligă la recursuri permanente, la straturile cele mai adăpostite ale ființei mele, acolo unde cu știința mea sau fără știința mea, se ascunde și liniștea cea mai asigurătoare. Când omul era aruncat în lume, a doua, a treia oară, și când își părăsea familia, rudele, nașul, vecinii, limba ambientală, străzile, foștii colegi, întâlnirile de 10 ani, când totul dispărea în capul lui într-un exil aproape necunoscut prin duritate, care a fost exilul politic, total...Anume lucrând pentru „Europa Liberă” iar România rămânând, cu sau fără Ceaușescu, în această sferă a Europei, în această sferă ideologică, așteptarea unei reveniri în România devenea extrem de puțin probabilă...a unei reveniri a românilor în condiții normale. Chiar și acolo noi eram un fel de proscriși prin forța lucrurilor. Nici măcar prietenii nu ne mai căutau, ca să nu-și facă rău, să nu ne facă rău, ca să nu mai spun de toți ceilalți. Devenisem doar entități, nu doar pentru regim...aproape că regimul, poate, ar fi putut să aibe, mai mult de a face cu noi, ca să ne îmblânzească, decât oamenii obișnuiți. Această pierdere totală și fără perspectivă de regăsire a locului propriu, a locului apropiat, familiar, a determinat exerciții constante, cum să vă spun, repetate, de recurs la ceea ce ai mai adânc. Acolo m-am întâlnit cu satul. Și acolo, cum se întâmpla asta...am un coleg, un domn, care a fost coleg cu Cioran. Are deci 84 de ani, acum. Se numește Liviu Cristea și a fost băiatul notarului  din Sibiu, oameni din marea burgezie a orașului dinainte de război. Era un tânăr foarte dotat care și-a dat doctoratul în drept la Paris. A început războiul, a plecat la Londra, unde vroia să-și continue studiile, și acolo a ajuns primul redactor de limba română a unui post de radio din afara României, la BBC, în timpul războiului, comentând în românește pentru români, războiul. În 1939-1940-1941 a stat tot timpul acolo, a fost șeful redacției române la BBC, după care a revenit sau a venit la Munchen, destul de târziu. Radu Pârvan este numele lui de radio și a făcut la noi un fel de cronică filatelică, dar și alte lucruri. Este decanul de vârstă al oamenilor exilați din categoria mea. Deci eu m-am întâlnit cu el. Eram cel mai tânăr când am venit, un sibian. Și primul, primul lucru pe care mi l-a spus, zice...”Uite, ce faci la sfârșitul săptămânii ? Du-te la...și mi-a dat niște coordonate, la o sută de km la est, lângă Badaiblling, înainte de Rosenheim, în sudul Bavariei, e acolo un sat. Ieși din sat, urci o colină, e un han, e sus, și acolo, colinele din jur cu livezile de cireș...sunt Cisnădioara. Este peisajul dintre Cisnădioara și Rășinari”. Deci gândiți-vă totuși, de ce întâmplare fericită am avut parte. Singurul om care mai avea ceva în comun cu mine și trecutul meu, care știa ceva de Sibiu acolo, era și cel mai pățit pribeag, în sensul că ajunsese la optzeci de ani de pribegie, nu ? Făcea același lucru ca mine, am văzut că se poate supraviețui folosind limba română în pribegie, afară, pe la posturi de radio și numai vorbind cu consătenii tăi. Era cel mai bine conservat dintre toți și primul lucru pe care mi l-a spus...”Ce vrei să faci sâmbătă?”...a fost să mă trimită într-o Cisnădioară, într-o enclavă a satului românesc, între Cisnădioara și Rășinari. Am făcut asta, i-am respectat indicațiile și cunosc locul ăsta foarte bine și am pățit la fel ca el...de fiecare dată când vroiam să arăt cuiva cum arăta locul meu, pe care nu-l mai pot atinge, îl duceam acolo.Deci vedeți, vedeți cum merg întâmplările. După cum,începusem să spun de pregătirea orașului. Vreau să vă răspund întrebărilor. Dar vedeți, asta sunt eu. Descopăr prin condiție existențială și prin condiție simbolică, ce mi-a devenit condiție existențială. Cei mai mulți dintre oamenii care locuiesc în locurile unde s-au născut, în lumea care le-a fost dată, în limba, cultura, poezia, muzica, dealurile care le-au fost date la naștere, nu cunosc decât condiția existențială a satului sau a redescoperirii locului, de fiecare dată, cu mici drame. Exilul, exilatul, aduce și o condiție simbolică. Toți suntem căzuți din paradis, toți suntem exilații paradisului, exilații unei anumite comunități patriarhale, rurale, istorice, toți ne-am apropiat dinspre paradis spre oraș, ca să zic așa, care este forma noastră prezentă, spre megalopolis, spre orașe-dormitor, cum vreți să le numiți, trecând prin sat. Dar exilatul e obligat să recurgă la această cădere din instanță, tot timpul, în fiecare zi.L.F.-Și la recrearea, suplinirea, într-o formă simbolică a paradisului pierdut, într-o variantă cognitivă, afectivă...EMIL HUREZEANU- Și nu numai. Vedeți, și existențială, geografică. Iei mașina să te duci să vezi un povârniș de sat bavarez care-ți aduce aminte de Cisnădioara. Îl întâlneam uneori și pe maestrul meu Pârvan, acolo.Ne uitam lung, amândoi, cu ochii umeziți, primăvara, la vișinii înfloriți acolo, departe de România. E adevărat că jos se vedea exact ca între Rășinari și Cisnădioara. Dar vreau să vă spun această poveste a satului care pregătește orașul și care este așa de bine sesizabilă în jurul Sibiului. Eu Sibiul l-am cunoscut mult mai bine descoperind împrejurarea Sibiului, împrejurimile Sibiului. Săliște, Orlat, Jina, chiar mai mult decât Apold și Cisnădioara, sunt prezente în Cetatea Sibiului. Apoldul sau Miercurea Sibiului, să zicem, sunt tipuri de mici așezări săsești rurale. Nu au legătură cu orașul Sibiu. O legătură mai subtilă, poetică aproape, are Orlatul cu Piața Mare din Sibiu sau cu piețele mici. Culoarea caselor din Sibiel sau Rășinari, cu vioiciunea elegantă, curtoazia foarte linsă, prelinsă, mieroasă, a Pieții Schiller. La Viena, în Cetatea barocă de sus de la Budapesta, la Praga, deseori pe stradă, am regăsit aceeași poezie foarte duioasă a germanității îmblânzite de elementul slav, barbar, alogen. Și asta se simte, dă un farmec nespus Europei Centrale, mai mult decât Europei Hanseatice, să zicem, Germaniei Hanseatice. Germania Centrală e Germania Europei Centrale, austriacă, românească, transilvăneană...e mult mai interesantă și mai duioasă. Este spațiul Europei Centrale care este un spațiu complet distinct de cel al Buddenbrooksilor de la Lubeck. Am observat că mecanismul acesta de pregătire al orașului nu e cunoscut decât în cazul unor orașe excepționale. Parisul aduce aminte...este o chintesență a tuturor marilor sate franceze. Veneția...L.F.- Munchenul, poate...EMIL HUREZEANU- Nu. Munchenul mai puțin. Munchenul este un sat, oraș dezvoltat care nu mai seamănă cu împrejurimea.Nu.L.F.-Viena?EMIL HUREZEANU-  Viena, de asemenea. Viena, de asemenea. Viena de pe dealuri, din pădurea vieneză se simte prelungită dinspre coclaurile exterioare. Veneția, la fel. Dacă, descoperi Veneția venind înainte în insulele ei, în centura din micul arhipelag care o înconjoară. Îți dai seama, am avut aceeași senzație ca atunci, venind dinspre Rășinari. Este o sumă de Orlaturi înduioșate, integrate într-un nou concept de eleganță, de prosperitate, de ofensivă, de energie bărbătească...așa este energia orășenească, patriciană, care se regăsește și la Sibiu. Așa e și Sibiul, și cred, prin faptul că am reușit să fac aceste experiențe, că astea sunt atât de mult în favoarea orașului și satelor mele. Nu mă consider de acuma încolo decât un preafericit european căruia i se dă uneori ocazia să poposească în visul pe care l-a crezut pierdut. Nu știu ce e mai important acum, visul sau realitatea, dar confuzia asta e foarte bună, cred. Nu vreau să o risipesc. După cum, nu vreau să risipesc niciodată confuzia între sate și orașul, așa cum îl cunosc. Aceasta este pentru mine percepția asupra satului. Țăranul, vedeți că n-am vorbit deloc despre țăran, țăranul sunt de fiecare dată și eu, țăranul sunt de fiecare dată și eu. Din păcate, dacă depășim zona simbolică, poetică, romantică a discursului și ajungem într-una concretă, sociologică, lucrurile stau foarte trist. Satul este la noi o monedă uzată, prea des folosită în toate cutiile de telefoane. Satul arată rău, săteanul este o ființă primejduită în foarte multe rânduri. Îl păstrăm mai mult în noi, cred, mai mult decât există el la țară. Nu vreau să spun că nu există oaze, că nu există pâlcuri, chiar, de salbe. Poate în Moldova, poate aici în jurul Sibiului...Dar nu știu dacă aceste pâlcuri de oralitate bună, pozitivă, adâncă, mai pot să fie un potențial de energii viitoare. Dacă ele mai pot suplini ceea ce ne lipsește nouă celorlalți, într-o civilizație postcomunistă, obosită, încă în căutare de noi energii care nici nu știm de unde ne mai vin, unde le căutăm. Occidentul e obosit, ruralitatea noastră este pângărită, așteptările noastre sunt mari, dar și sărăcia. Din cauza asta aș prefera să păstrăm discuția la acest nivel simbolic unde nu e mai puțin dramatică o concluzie, dar totuși e mai încurajatoare , aș spune.L.F.- Vă propun să încheiem interviul cu încercarea de a reține pentru „Revista Transilvania” acea amintire pe care în anii exilului ați „provocat-o” cel mai mult, ați dorit-o cel mai mult, ați revendicat-o cel mai mult de la România. Ce anume din straturile memoriei, dulce-dureros, însemna, în exil, țara? Întrebarea depășește ,poate, premisele interviului, dar este aici și o curiozitate...EMIL HUREZEANU- Hmmm...O să vă spun, pentru că vorbesc cu dumneavoastră... cu Revista „Transilvania”...cu emoție...aș spune, pentru că „Transilvania” este publicația de care m-am simțit cel mai legat pe vremea când am început să scriu. Am și debutat aici...în 1975 am publicat în „Transilvania” prima oară. Aicea sunt oamenii pe care îi regăsesc cu mare bucurie sufletească...pe Ion Mircea, pe Mircea Ivănescu și pe dumneavoastră din rândurile mai tinere. De asemenea vreau să vă spun că, dacă mi-ați cerut o secvență, ce anume m-a obsedat...Vă spun ce anume...o coborâre într-o dimineață sau o seară de vară cu bicicleta din Orașul de Sus spre Orașul de Jos, care nu trebuia să fie neapărat pe bicicletă. Putea să fie în vis. Știți că în vis avansezi mult mai repede. Asta era imaginea mea de neatins pe care aș mai fi vrut să o transform o dată în realitate. Și asta ținea , nu neapărat de Sibiu, dar în Sibiu, scenografia visului era Sibiu și în mod concret, anume o bicicletă. Eu adesea poposeam la fete în Cetate, iar seara coboram spre Mărginime, spre Măierime, care deci mi-e filtrul de intermediere cu Cetatea. După cum, uneori, stăteam până dimineața, din aceleași motive, cu aceleași domnițe, sus între creneluri, și coboram dimineața, ca să mă odihnesc. Și această alunecare dinspre  Orașul de Sus înspre Orașul de Jos, care, de fapt, este o formă, o metaforă a venirii dinspre sat spre oraș, coborâre-urcare, țară-exil, întoarcere-plecare, și așa mai departe, toate tropismele acestea fundamentale ale ființei, asta era imaginea mea românescă. Era plasată la Sibiu. Pentru mine România e de fiecare dată mai mult Sibiul decât orice formă de viață românescă. Sibiul și împrejurarea lui.L.F.- Conține imaginea aleasă fire fine din atmosfera Cercului Literar de la Sibiu, frânturi împletite de trubadur, sonet, tablou romantic medieval...EMIL HUREZEANU- Da...nu știu, probabil, probabil...Sigur că da. A fost și cultivată această impresie. Eu însumi am fost un postcerchist sistematic, ca să zic așa. Am avut și privilegiul să fiu ultimul prieten al marilor mei, marilor sibieni și cerchiști care au fost Ion Negoițescu și Wolf Aichelburg, să împărtășim întâmplarea de a mai fi împreună și în exil, după ce am fost la Sibiu și în țară. Pe amândoi i-am petrecut până după moarte. Pe Negoițescu, în orice caz, până la sfârșit. S-a stins în februarie 1993. Pe Wolf Aichelburg, într-un fel anume, pentru că în iulie, sfârșitul lui iulie 1994, m-a vizitat la Munchen după multă vreme. Cam după un an de absență nu ne mai văzusem. A stat la mine o săptămână. Și am petrecut, am hălăduit, într-un Munchen torid, încălzit, seri de-a rândul povestindu-ne ca înaintea unui rămas bun. Nu știam însă că va fi și ultimul. Tot ce-am adunat și despre oraș...Ultima mea propunere, pe care el s-a bucurat să o primească, a fost aceea de a porni în primăvară, acum în primăvara anului viitor, spre Sibiu și să ne oprim dincolo, înainte de Cristian, sus pe deal și să vedem Valea Cibinului, și munții și Sibiul în depărtare și el să stea puțin la Sibiu și să ne întoarcem înapoi. Nu mai fusese niciodată la Sibiu de când a plecat. A murit două săptămâni mai târziu, în largul Mării Mediterana. Acolo unde îi era locul pentru că el era un exilat al Mediteranei, niciodată al Sibiului. El s-a simțit exilat la Sibiu, Wolf Aichelburg...Dar asta-i altă poveste. Lui ar trebui să-i luați un interviu, acum. Acesta ar fi interviul complet.L.F.- Să ne oprim atunci, la acea privire de sus, de pe deal, dinainte de Cristian, ca la o privire a sufletului ce se înalță. Vă mulțumesc.
A consemnat Lucian Filip, în decembrie 1994, la Hotelul „Împăratul Romanilor” din Sibiu.

”Numele episcopului Hossu este legat pe vecie de MareaUni...

”Numele episcopului Hossu este legat pe vecie de MareaUnire de la 1918”

,,Mă cunoașteți? Is-a răspuns: Ești preotul nostru militar din tranșee. Hossu a reluat: Deci măcunoașteți!”.

(Interviu realizat în decembrie 1991, la Sibiu, cuPărintele Pompei Onofrei, Secretar Episcopal al Episcopului Hossu)

L.F.-Din ce an sunteți preot al Bisericii Române Unite cuRoma Greco- Catolice ?

Pompei Onofrei- Am fost sfințit preot în anul 1934, la 25martie, în Cluj, atunci fiind în anul IV de facultate. Episcopul sfințitor afost dr. Iuliu Hossu, titularul diocezei Cluj- Gherla. Hossu era episcopsfințit la Gherla din 4 decembrie 1917. La Marea Unire era episcop. În 1936 amfost numit Secretar Episcopal al Episcopului Hossu.Am funcționat până în 1939 când m-a numit Paroh la Parohia Cluj șiCatedrala Greco- Catolică Română Unită cu Roma. Am fost numit și preot pentrupentru tineretul clujean, elevi și universitari, constituiți în AsociațiaStudenților Români Unită cu Roma- ASTRU.

L.F.- Fără îndoială că fiind aproape de personalitateaepiscopului Hossu, v-ați aflat și în proximitatea unor evenimente legate dedestinul lui...

Pompei Onofrei- Numele Episcopului Hossu este legat pevecie de Marea Unire de la 1918. Îmi aduc foarte bine aminte o convorbirepersonală cu Episcopul pe când îi eram Secretar. Mi-a spus așa: ”Ești tânăr șitrebuie să știi marele eveniment de unitate românească așa cum a decurs la 1decembrie 1918. Pe front fiind preot militar, cu regimentele românești înarmata austro-ungară, încă de atunci le-am spus soldaților români că bateceasul de a ne spune hotărât cuvântul de autodeterminare, ca să formăm osingură Țară Românească Creștină, pe frontispiciul căreia să stea emblema-Nihil Sine Deo- adică - Nimic Fără Dumnezeu – ”....Relatez acum din amintireceea ce mi-a povestit Episcopul Hossu despre ziua de 1 decembrie1918...Conducătorii fruntași ai epocii au convocat toată suflarea românească săse adune la 1 decembrie1918 să-și hotărască soarta de unitate națională,România Mare, cu un singur guvern, o singură conducere. În fruntea acesteiacțiuni, paralel și mână în mână, au colaborat în mod frățesc și armonios celedouă biserici: Biserica Română Unită cu Roma Greco- Catolică a Blajului, cuBiserica Română Ortodoxă a Sibiului, ambele focare de românism în Transilvania.În adunarea națională de la Alba-Iulia (e vorba de cercul unor politicieni),unii erau de părere să se facă provincii autonome având conduceriseparate.Episcopul Hossu, în vârstă de 33 de ani,a văzut pericolul dezmembrăriiși spargerea frontului de gândire și credință românească. Imediat a ieșit dinsala de ședință, a luat lângă el câțiva generali, pe episcopul român ortodoxdr. Miron Cristea, și cu acest grup a mers afară la mulțime. Oameni adunați peplatou erau peste 100.000. Timpul urât. Era în jur de ora 14. Hossu le-a spuscelor din grupul apropiat că i-a chemat afară pentru a face poporul săhotărască dacă vrea unire de la Nistru până la Tisa. Hossu a spus: ”Aduceți unscaun să mă audă oamenii”. S-a urcat pe scaun și a întrebat mulțimea: ”Măcunoașteți?” I s-a răspuns ”Ești preotul nostru militar din tranșee”. Hossu areluat: ”Deci,mă cunoașteți! Foștii mei soldați de front sunt acum cu mine pealt front...Ce hotărâți: o țară de la Nistru până la Tisa sau să trăimîmpărțiți?” Oamenii au strigat: ”O țară! Unirea cu Țara.” Votarea s-a făcut înunanimitate. Hossu i-a rugat atunci pe oameni să aștepte proclamația. În salade ședințe încă se discuta. Hossu a dus hotărârea poporului acolo. Ceidinăuntru au renunțat la discuții și au aplaudat, hotărînd și delegația care săducă la rege decizia adunării: Episcopul Hossu, Episcopul Miron Cristea, VasileGoldiș și Vaida Voevod. Hossu a fost cel delegat să citească Proclamațiapoporului.

L.F.- Ce s-a întâmplat cu Episcopul Hossu după venirea laputere a regimului comunist?

Pompei Onofrei- Detenție pe viață.

L.F.- În condițiile Dictatului de la Viena, impus în 1940, carea fost soarta bisericilor românești din Cluj?

Pompei Onofrei -Știu că episcopul Hossu mi-a spus: ”Nu ne părăsimturma.” Timp de patru ani, în bună înțelegere cu episcopul român ortodoxNicolae Colan, credincioșii români de la o biserică mergeau la cealaltă pentrupăstrarea comunității de credință românească. După Dictatul de la Viena,episcopul ortodox Colan a plecat la Hossu să-și ia rămas bun, deoarececonducerea maghiară din Cluj i-a pus în vedere să plece. Neavând credincioșitrebuia să plece și el. Hossu i-a răspuns: ”Nu pleci nicăieri. Locul frățieitale e în Cluj cu credincioșii. Greco- catolicii vor pleca încolonați laCatedrala Ortodoxă din fața Teatrului Național asistând la slujbele excelențeitale” Episcopul Colan s-a bucurat de asta, a acceptat propunerea și a rămas peloc fără să pățească nimic din partea autorităților maghiare. Actul de unitateîn gândire și acțiune al lui Hossu și Colan a dat tărie de rezistență în fațaautorităților maghiare.

L.F.-Ce s-a întâmplat după al doilea război mondial?

Pompei Onofrei -După Armistițiul de la 23 August 1944 s-ainstaurat sistemul comunist. Sub masca Frontului Plugarilor al cărui președintela Sibiu a fost prefectul Cleja Ștefan. Mă aflam la Sibiu, paroh. Sub acestcomandament (comunist) s-a început pătrunderea comunismului și a sistemuluicomunist în județ.Se intenționa ca elevii din școli să fie transformați înutemiști. A început derutarea tineretului în general. În calitate de parohpredam religia la elevii români uniți cu Roma, greco-catolici. Studiulreligiunii, deci catehismul. Elevii români din clasele superioare au refuzat săparticipe la ședințele sistemului comunist. Unii dintre ei au fost ridicați șiduși la securitate, unde rezistând pe poziția că nu renunță la religie, au fostpuși în libertate.

L.F.- Asupra dumneavoastră ce fel de presiuni s-au făcut?

Pompei Onofrei -În acest timp eram chemat foarte des lasecuritate pentru interogare. Prima interogare mi-a făcut-o însuși șefulsecurității pe județ - Crăciun. După aceea am fost predat ajutorului șefuluisecurității, Moldor și apoi am fost predat pentru anchetă la un anume Gertner.În cele din urmă am încăput pe mâinile unui securist, muncitor de la ”Independența”,al cărui nume l-am uitat. Scopul acestor interogări făcute de securitate cumine, a fost acela de intimidare și de pregătire pentru a părăsi religiaGreco-Catolică Română Unită cu Roma și Biserica Blajului. Fiindu-mi cerutăintrarea în Biserica Ortodoxă.

L.F.-Cum decurgeau interogatoriile ?

Pompei Onofrei -Mi se punea întrebarea dacă sunt de acord curenunțarea la religia mea, altfel având de ales pușcăria. Răspunsul mi-a fostscurt: credința nu se discută, deci refuz categoric să părăsesc religia mea.Credința nu se târguiește.” Am spus clar la anchete: „Nu discut credința. Aceastasau se trăiește sau se elimină”. Urmările: chinuri, bătaie, celula neagră, undezi și noapte , era noapte, iar pereții plini de apă. Acolo trebuia să stai înpicioare. Aceste chemări la securitate au durat până la arestarea mea din 14iunie 1949 (fiindcă din 1 decembrie 1948 până în aprilie am fost grav bolnav șin-au putut să mă aresteze).În 12 iunie m-au chemat din nou la securitate șimi-au încheiat ancheta fiind arestat pe 14 iunie...

A consemnat Lucian Filip, pentru cotidianul ,,21 Radical,,din Sibiu, în decembrie 1991, în casa Părintelui Pompei Onofrei, de pe fostastradă a Șelarilor, acum strada ”Pompei Onofrei ”

”Numele episcopului Hossu este legat pe vecie de Marea Un...

”Numele episcopului Hossu este legat pe vecie de Marea Unire de la 1918”
,,Mă cunoașteți? I s-a răspuns: Ești preotul nostru militar din tranșee. Hossu a reluat: Deci mă cunoașteți!”.
(Interviu realizat în decembrie 1991, la Sibiu, cu Părintele Pompei Onofrei, Secretar Episcopal al Episcopului Hossu)
L.F.-Din ce an sunteți preot al Bisericii Române Unite cu Roma Greco- Catolice ?
Pompei Onofrei- Am fost sfințit preot în anul 1934, la 25 martie, în Cluj, atunci fiind în anul IV de facultate. Episcopul sfințitor a fost dr. Iuliu Hossu, titularul diocezei Cluj- Gherla. Hossu era episcop sfințit la Gherla din 4 decembrie 1917. La Marea Unire era episcop. În 1936 am fost numit Secretar Episcopal al Episcopului  Hossu.Am funcționat până în 1939 când m-a numit Paroh la Parohia Cluj și Catedrala Greco- Catolică Română Unită cu Roma. Am fost numit și preot pentru pentru tineretul clujean, elevi și universitari, constituiți în Asociația Studenților Români Unită cu Roma- ASTRU.
L.F.- Fără îndoială că fiind aproape de personalitatea episcopului Hossu, v-ați aflat și în proximitatea unor evenimente legate de destinul lui...
Pompei Onofrei- Numele Episcopului Hossu este legat pe vecie de Marea Unire de la 1918. Îmi aduc foarte bine aminte o convorbire personală cu Episcopul pe când îi eram Secretar. Mi-a spus așa: ”Ești tânăr și trebuie să știi marele eveniment de unitate românească așa cum a decurs la 1 decembrie 1918. Pe front fiind preot militar, cu regimentele românești în armata austro-ungară, încă de atunci le-am spus soldaților români că bate ceasul de a ne spune hotărât cuvântul de autodeterminare, ca să formăm o singură Țară Românească Creștină, pe frontispiciul căreia să stea emblema- Nihil Sine Deo- adică - Nimic Fără Dumnezeu – ”....Relatez acum din amintire ceea ce mi-a povestit Episcopul Hossu despre ziua de 1 decembrie 1918...Conducătorii fruntași ai epocii au convocat toată suflarea românească să se adune la 1 decembrie1918 să-și hotărască soarta de unitate națională, România Mare, cu un singur guvern, o singură conducere. În fruntea acestei acțiuni, paralel și mână în mână, au colaborat în mod frățesc și armonios cele două biserici: Biserica Română Unită cu Roma Greco- Catolică a Blajului, cu Biserica Română Ortodoxă a Sibiului, ambele focare de românism în Transilvania. În adunarea națională de la Alba-Iulia (e vorba de cercul unor politicieni), unii erau de părere să se facă provincii autonome având conduceri separate.Episcopul Hossu, în vârstă de 33 de ani,a văzut pericolul dezmembrării și spargerea frontului de gândire și credință românească. Imediat a ieșit din sala de ședință, a luat lângă el câțiva generali, pe episcopul român ortodox dr. Miron Cristea, și cu acest grup a mers afară la mulțime. Oameni adunați pe platou erau peste 100.000. Timpul urât. Era în jur de ora 14. Hossu le-a spus celor din grupul apropiat că i-a chemat afară pentru a face poporul să hotărască dacă vrea unire de la Nistru până la Tisa. Hossu a spus: ”Aduceți un scaun să mă audă oamenii”. S-a urcat pe scaun și a întrebat mulțimea: ”Mă cunoașteți?” I s-a răspuns ”Ești preotul nostru militar din tranșee”. Hossu a reluat: ”Deci,mă cunoașteți! Foștii mei soldați de front sunt acum cu mine pe alt front...Ce hotărâți: o țară de la Nistru până la Tisa sau să trăim împărțiți?” Oamenii au strigat: ”O țară! Unirea cu Țara.” Votarea s-a făcut în unanimitate. Hossu i-a rugat atunci pe oameni să aștepte proclamația. În sala de ședințe încă se discuta. Hossu a dus hotărârea poporului acolo. Cei dinăuntru au renunțat la discuții și au aplaudat, hotărînd și delegația care să ducă la rege decizia adunării: Episcopul Hossu, Episcopul Miron Cristea, Vasile Goldiș și Vaida Voevod. Hossu a fost cel delegat să citească Proclamația poporului.
L.F.- Ce s-a întâmplat cu Episcopul Hossu după venirea la putere a regimului comunist?
Pompei Onofrei- Detenție pe viață.
L.F.- În condițiile Dictatului de la Viena, impus în 1940, care a fost soarta bisericilor românești din Cluj?
Pompei Onofrei -Știu că episcopul Hossu mi-a spus: ”Nu ne părăsim turma.” Timp de patru ani, în bună înțelegere cu episcopul român ortodox Nicolae Colan, credincioșii români de la o biserică mergeau la cealaltă pentru păstrarea comunității de credință românească. După Dictatul de la Viena, episcopul ortodox Colan a plecat la Hossu să-și ia rămas bun, deoarece conducerea maghiară din Cluj i-a pus în vedere să plece. Neavând credincioși trebuia să plece și el. Hossu i-a răspuns: ”Nu pleci nicăieri. Locul frăției tale e în Cluj cu credincioșii. Greco- catolicii vor pleca încolonați la Catedrala Ortodoxă din fața Teatrului Național asistând la slujbele excelenței tale” Episcopul Colan s-a bucurat de asta, a acceptat propunerea și a rămas pe loc fără să pățească nimic din partea autorităților maghiare. Actul de unitate în gândire și acțiune al lui Hossu și Colan a dat tărie de rezistență în fața autorităților maghiare.
L.F.-Ce s-a întâmplat după al doilea război mondial?
Pompei Onofrei -După Armistițiul de la 23 August 1944 s-a instaurat sistemul comunist. Sub masca Frontului Plugarilor al cărui președinte la Sibiu a fost prefectul Cleja Ștefan. Mă aflam la Sibiu, paroh. Sub acest comandament (comunist) s-a început pătrunderea comunismului și a sistemului comunist în județ.Se intenționa ca elevii din școli să fie transformați în utemiști. A început derutarea tineretului în general. În calitate de paroh predam religia la elevii români uniți cu Roma, greco-catolici. Studiul religiunii, deci catehismul. Elevii români din clasele superioare au refuzat să participe la ședințele sistemului comunist. Unii dintre ei au fost ridicați și duși la securitate, unde rezistând pe poziția că nu renunță la religie, au fost puși în libertate.
L.F.- Asupra dumneavoastră ce fel de presiuni s-au făcut?
Pompei Onofrei -În acest timp eram chemat foarte des la securitate pentru interogare. Prima interogare mi-a făcut-o însuși șeful securității pe județ - Crăciun. După aceea am fost predat ajutorului șefului securității, Moldor și apoi am fost predat pentru anchetă la un anume Gertner. În cele din urmă am încăput pe mâinile unui securist, muncitor de la ”Independența”, al cărui nume l-am uitat. Scopul acestor interogări făcute de securitate cu mine, a fost acela de intimidare și de pregătire pentru a părăsi religia Greco-Catolică Română Unită cu Roma și Biserica Blajului. Fiindu-mi cerută intrarea în Biserica Ortodoxă.
L.F.-Cum decurgeau interogatoriile ?
Pompei Onofrei -Mi se punea întrebarea dacă sunt de acord cu renunțarea la religia mea, altfel având de ales pușcăria. Răspunsul mi-a fost scurt: credința nu se discută, deci refuz categoric să părăsesc religia mea. Credința nu se târguiește.” Am spus clar la anchete: „Nu discut credința. Aceasta sau se trăiește sau se elimină”. Urmările: chinuri, bătaie, celula neagră, unde zi și noapte , era noapte, iar pereții plini de apă. Acolo trebuia să stai în picioare. Aceste chemări la securitate au durat până la arestarea mea din 14 iunie 1949 (fiindcă din 1 decembrie 1948 până în aprilie am fost grav bolnav și n-au putut să mă aresteze).În 12 iunie m-au chemat din nou la securitate și mi-au încheiat ancheta fiind arestat pe 14 iunie...

A consemnat Lucian Filip, pentru cotidianul ,,21 Radical,, din Sibiu, în decembrie 1991, în casa Părintelui Pompei Onofrei, de pe fosta stradă a Șelarilor, acum strada ”Pompei Onofrei ”

TABLOURI 3

TABLOURI 2

TABLOURI

,,...WE...THE PEOPLE...,,

Am urmărit fascinat alegerile prezidențiale care se derulează în S.U.A. Mi se pare că până și ,,eterna și fascinanta,, viață politică românească este ocultată de spectacolul politic american. Donald Trump, Hillary Clinton și Bernie Sanders au reușit performanța, de necrezut altminteri,de a-i estompa pe Piedone, Vanghelie și Gigi Becali.
Dincolo de show, dincolo de senzaționalul și ,,rupturile de ritm,, din campania lui Trump, care au prins de atâtea ori mass- media și analiștii politici pe picior greșit- și care i-au asigurat candidatului republican o maximă vizibilitate- ,,simțim,, că în S.U.A., în acest an, are loc ceva mai important și cu mai multă greutate decât un eveniment monden sau o competiție sportivă de top... Sau chiar decât alegerile prezidențiale americane din alți ani.
Într-un anumit sens, era de așteptat ca ceea ce se întâmplă în politica din S.U.A. să influențeze evenimentele de aiurea de pe tot mapamondul. Toată lumea știe că, pentru patru ani, raporturile de putere din alte state sunt influențate de profilul liderului de la Casa Albă.
De data aceasta, diferența este dată de mesaj, de ceea ce americanii numesc ,,issue,, și care acolo primește altă pondere... Ea verifică o tendință ce a marcat și alegerile prezidențiale de la noi și care ajunge,pesemne, o tendință generală pentru politica acestui început de secol... este vorba de neâncrederea funciară în politicieni aleși,în putere, de prăpastia uriașă și hăul ce s-a instituit între cei ce aleg și cei care ajung aleși. Ultimii, cel mai adesea, înconjurați de lux, bogăție și ipocrizie prin exercițiul puterii, i-au învățat în cele din urmă pe alegători, tot mai săraci că, invariabil, o dată la 4 ani, reușesc să le tragă clapa...
Oricât de diferiți ar părea la prima vedere, atât Bernie Sanders cât și Donald Trump își datorează succesul de până acum faptului că atacă de la stânga și dreapta sistemul oficial, concentrarea banilor și a deciziei la vârful piramidei americane. Ambii au făcut să vibreze și să rezoneze coarda cea mai sensibilă a americanului de rând, care își dorește slujbe mai bine plătite în S.U.A. și nu pe alte continente, educație superioară și asistență medicală care să fie accesibile tuturor, repararea infrastructurii șifonate la ei acasă și a prestigiului american în lume... Teme reluate la toate alegerile, dar care acum au ajuns să fie acute, imperioase. Numai așa îmi explic faptul că doi candidați aflați la startul campaniei, oarecum, în afara establishmentului american- Sanders, mai puțin democrat decât alți competitori, iar Trump mai puțin republican decât Jeff Bush sau Ted Cruz- au reușit să ajungă atât de departe. Dar în profunzime, pentru cine ia în serios mesajul politic- la noi este aproape inexistent, viața politică se reduce la răfuieli ,,păruieli,, și vot reactiv la răul mai mic- Sanders s-a dovedit a fi mai apropiat de filonul autentic al Partidului Democrat . Tiradele sale împotriva marilor bănci, a ,,banului,, care influențează alegerile doar pentru interesele celor bogați, aduc aminte de Jefferson- prefiguratorul Partidului Democrat, cel care considera marile bănci mai periculoase decât armatele străine și de Andrew Jackson, al șaptelea președinte american, cel care a pus bazele Partidului Democrat și care în mandatul său a tot ,,hăituit,, marea finanță. Pentru a susține simbolic și a,,îngroșa,, această atitudine Sanders a insistat pentru donații individuale mici, astfel încât donația medie a ajuns la... 27 de dolari, parcă. Gestul nu este o premieră. Dacă nu mă înșel, în trecut, un fost guvernator republican de California, Brown, candida doar prin acceptarea unor sume care să nu depășească 100$. Sumele totale de campanie ale lui Sandres, în cele din urmă, au fost notabile. Ele, ca și voluntarismul tinerilor și a celor care vor o schimbare profundă, i-au permis să țină piept, până acum redutabilei ,,mașinării politice,, reprezentate de Hillary Clinton. Motivul pentru care Sanders își continuă campania, în ciuda faptului că ,,matematica,, delegațiilor și, mai ales, a superdelegațiilor o dă câștigătoare pe Hillary Clinton, este acela ca prin campania sa electoarală și prin mesaj să producă o schimbare de mentalitate care să fie preluată de sistemul de putere, indiferent cine va fi viitorul președinte...Mesajul prefigurează funcția, ajunge mai important decât demnitatea și este de natură să producă acea modificare profundă pe care Sanders o denumește obsedant ,,revoluție politică,,.Tinerii și americanul obișnuit nu ar fi sprijinit cu cele mai modeste resurse individuale un asemenea simbol, dacă el nu ar fi reflectat o nevoie reală de schimbare. Chiar dacă teoretic mai există posibilitatea unei ,,Convenții Deschise,, unde aritmetica delegațiilor să fie dată peste cap, chiar după un vot masiv în favoarea lui Sanders la ,,primarele,, dintr-un stat liberal precum California, eu mă îndoiesc că Bernie mai păstrează iluzia că ar putea să fie el candidatul democrat,și nu Hillary Clinton.
Pe paliere diferite, de retorică politică, s-a mișcat și Donald Trump. Pitoresc și aparent exterior sistemului de putere, cu ,,spectacol,, asezonat cu scandal și un mesaj de o mare simplitate, ce ajunge rapid și ușor la americanul cu probleme, prin gâdilarea orgoliului american și promisiunea ,,de a reda Americii măreția,, el i-a încurcat, deconcertat și, în cele din urmă,depășit pe ceilalți competitori. Tot angrenajul Partidului Republican nu a găsit resurse pentru a contracara un asemnea candidat atipic, care prin populism a demonstrat că poate ,,ocoli,, centrele de putere oficiale. El are ceva reminiscențe din stilul lui Teddy Roosevelt. Nu știu cât din anvergura sa politică, atunci când propune izolaționismul american și o anume ,,detașare,, de problemele mapamondului dacă se referă la cheltuieli. El nu se găsește în postura unui Nixon ce jongla între U.R.S.S. și China, la alte raporturi de putere, așa cum, poate, nu a înțeles angajarea altor predecesori de-ai lui,care se opuneau U.R.S.S. aiurea, pentru că într-o lume globală, o cedare acolo ar fi adus până urmă conflictul acolo unde SUA ar fi vrut să se izoleze... S-ar putea ca demersul să fie pur retoric și electoral... Au mai existat președinți care înainte de alegeri propuneau o anumită formă de izolaționism și ,,egoism generos,, și care au sfârșit prin a câștiga războaie mondiale. Mândria firească a majorității americanilor nu a ajuns la formele mai colțuroase ale unui naționalism de genul celui al lui Barry Goldwater, candidat republican care, și din această cauză, a pierdut Biroul Oval.
Șansa mare ca Hillary Clinton să fie prima femeie Președinte la Casa Albă depinde, poate, și de preluarea în proiectul său politic a temelor fundamentale ce apar mai ales la Sanders. În fond, a sugestiilor făcute de ,,...We the People...,, care au arătat că pot influența decisiv alegerile, de ,,jos în sus,, dincolo de ceea ce ar fi vrut să impună sistemul politic oficial. Mișcându-se pe ,,linile subtile ale unei arhitecturi politice,, viabile de două secole și mai bine, ea a ocupat un centru politic generos ce a adus-o unde este și care îi permite să preia ceea ce este viabil în cele două extreme.Este acel,, centru,, unde se regăsesc,deopotrivă,comunități etnice,religioase,sexuale,individualități,liberali și inteligența americană care,probabil,vor înclina balanța determinant în favoarea fostei Prime Doamne.Și față de,,Wall Street,, discursul său este mai puțin contondent decât cel al lui Sanders,recunoscând și îndreptățirea lui Hamilton în moștenirea politică americană, unde unitatea politică și economică a S.U.A. ar fi fost de neconceput fără un sistem bancar puternic. Aflată în proximitatea puterii de atâta timp, ea dispune și de acel factor misterios, infinitezimal, cel mai greu de obținut... nota prezidențială care impune, demnitatea și echilibrul. Fără să fie populistă și recunoscând că nu are nici talentul politic al soțului ei, acest factor a fost cel care la trecuta candidatură și la începutul actualei campanii a împiedicat-o să răzbată la cei mulți, pe ,, sticlă,, sau adunări...În marea finală, care poate să bată toate audiențele prin spectacol, unTed Cruz ar fi fost mai ușor de învins de Hillary Clinton decât un Donald Trump, spontan, imprevizibil și cu priză la omul de rând.
Ipocrizie există și în discursul politic american din această campanie. Dar cozile imense de la alegerile primare, donațiile celor mulți și obișnuiți,ca și implicarea tinerilor care cred în idealurile unor candidați, induc o presiune imensă din partea ,,poporului,, în selecția finaliștilor, a temelor de campanie,asupra mass-mediei și ,în cele din urmă, asupra elitei americane, care nu poate să nu țină seama de asta.
Această permanentă pendulare între doleanțele celor mulți și elite face ca   alegerile  prezidențiale să fie și un prilej de reformare a sistemului politic, ce îi asigură în timp viabilitatea.
Vizitatorul care ajunge pe terasa Clădirii Congresului S.U.A.-Capitol Building- deslușește,nu foarte departe,Obeliscul lui Washington. Privirea trece de la un spațiu predilect pentru elita americană, la un monument ce s-a dorit un omagiu pentru o personalitate care, deși putea să rămână pentru totdeauna la putere, a părăsit-o din respect pentru o propoziție în numele căreia și-a condus armata în Revoluție ,,...We the People....,, preambul la Constituția S.U.A.... Niște cuvinte, care prin gestul său s-au constituit într-o moștenire ce la fiecare rundă de alegeri zămislește o națiune. Alta și, în același timp, aceeași.
 
Lucian Filip                                                      
Sibiu, 7 mai 2016

DOMNULUI PREȘEDINTE JOHANNISDE LA UN CONCITADIN.Aveți o ș...

DOMNULUI PREȘEDINTE JOHANNIS
DE LA UN CONCITADIN.
Aveți o șansă unică. Aceea de a duce ,,1989,, la ultimele lui consecințe. Revolta acestor copii a generat o constelație unică, de reformare a unui sistem diabolic, care până acum a strivit milioane de români.
Un neamț mare, ce întregea Germania, era de părere că atunci când istoria te trage de mânecă, trebuie să o urmezi.
Tinerii din stradă pun în discuție însăși bazele politicului, recunoscut în sfârșit ca vinovatul de esență pentru morții de pe șosele, din cluburi, din spitale...Acesta nu poate fi reformat prin mijloace din interiorul lui, așa cum a fost conceput acum 25 de ani...ca un instrument al unei minorități postcomuniste pentru manipularea, înșelarea și jefuirea populației. Salvarea nu poate să vină din interiorul unei caste al cărei interes va fi să își salveze averea, influența, puterea...prin alte forme rafinate și oculte, așa cum după Revoluție au fost împinse în față odraslele celor ce au condus până atunci. Aproape toate destinele și carierele notabile de după 1989 probează acest fapt.Excluderea populației de la o participare reală la viața publică a mutat toate contradicțiile în sânul unei grup restrâns, ce în mod necesar a ajuns să-și rezolve problemele, prin răfuieli personale, cu iz mafiot, în care interesele statului au ajuns în postura de simplu mijloc. Din această ecuație omul de rând a dispărut cu desăvârșire.
Alegerile anticipate nu ar fi decât o formă camuflată, de salvare a actualelor cadavre politice, care în aparițiile livide din mass-media încearcă să tragă de timp. Oricum, la alegerile de până acum populația a participat în mod pasiv, înțelegând cu un instinct adânc că nu are nici un rol în stabilirea candidațiilor, a opțiunilor de vot, fiind în fapt exclusă de la decizia asupra propriului destin. De aici deznădejdea, lentoarea, tristețea și inerția de după alegeri, când și ultimele simulacre de speranță se prăbușeau, urmate de o emigrație masivă.
Ei ,,s-au întors înapoi,, în cugete, cel puțin, atunci când ați fost ales Președinte. Prezența masivă de acum a tinerilor la manifestații se explică și prin speranțele mari pe care această categorie existențială, ce a câștigat alegerile, pentru dvs, și le-a pus în dvs.
Ne găsim într-un moment de grație, în care o cosmetizare politică nu va face decât să adâncească problemele societății românești care, amânate, vor izbucni la prima scânteie, cu o amploare și mai mare. Într-o formă spontană manifestanții ne transmit că politică se poate face doar după rediscutarea, problematizarea și schimbarea principiilor ce au stat la baza sa. Scopul ei este acela de a deschide viața publică pentru toți românii.
Sunt sigur că ați meditat, deja, asupra unora dintre aceste considerații, ușor abstracte. Provenit din atmosfera aceluiași burg transilvan, spre deosebire de unii analiști, nu sunt atât de sceptic cu ,,exercițiile dvs. de comunicare,,. Îmi pare că ele urmează forma logică a unui silogism cu premisă majoră, minoră și concluzie. De aici austeritatea lor și aparenta lipsă de emoție. Acum premisa majoră o dă Piața, altfel spus, contextul istoric. Premisa minoră, Președinția. Concluzia poate să fie o chestiune de curaj și caracter.
Cineva, ce a marcat un veac, exilat pe o insulă, a fost întrebat acolo, dacă un rege nefericit al Franței ar fi putut evita talazurile Revoluției, ce se pregăteau să îl înghită. Răspunsul său a fost că ar fi fost posibil, doar dacă ar fi luat el însuși Revoluția pe cont propriu și ar fi ajuns încarnarea ei.
Dacă nu veți merge până la capăt, așa cum așteaptă Strada, s-ar putea ca mult mai târziu, să vă găsiți la răscrucea dintre regrete, tristeți și îndoielile de a fi ratat întâlnirea cu Istoria...Regretele generației mele.
 
LUCIAN FILIP
SIBIU

NOI DISPĂREM DIN ISTORIE DACĂ RĂMÂNEM REPUBLICANI, Convorbire cu ALEXANDRU PALEOLOGU

”Azi nu mai există țărani”
 
L.F.: Prin destin sunteți reprezentantul unei elite care a apărut, la un moment dat, legată de o comunitate sătească. Credeți în posibilitatea renașterii unei noi aristocrații pe pământ românesc ?
Alexandru Paleologu: O nouă aristocrație se constituie fatalmente în orice societate dacă cea veche, pe o cale sau alta, a dispărut. Ea dispare, uneori în circumstanțe revoluționare, sau de lungă durată;de pildă, în Franța s-a produs doar un amestec al aristocrației vechi cu cea nouă creată sub Imperiu sau în perioada intermediară.Ea s-a reconstituit în această formă care este oarecum adulterată, care există, dar care nu mai deține, în orice caz, în zilele noastre, din punct de vedere social și politic, nici un fel de pondere, nici un fel de influență. Este una mondenă, una intelectuală, poate și una de cariere în genere : militară, diplomatică și magistratură. Și la noi a fost tot așa. La noi, este adevărat, aristocrația legată de marea proprietate a fost un element extrem de dinamic și de pozitiv, în secolul XIX și chiar înainte de secolul XIX, în perioada fanariotă; chiar dacă fanarioții au reprezentat, pe de o parte, o presiune fiscală asupra țării, asupra țărilor românești, din cauza birurilor și a șperțurilor și onorariilor pe care le dădeau la Sublima Poartă, și din cauza obiceiului de a-și constitui un pecuniu fiindcă domnia nu era garantată și se presupunea că e bine să pleci cu o mică sau mare zestre. Asta a afectat grav, socialmente, țărănimea, pentru că fiscalitatea a fost, atunci, aproape la fel de absurdă și de opresivă ca și acum. Aproape.Și noi acuma trăim epoca fumăritului. Impozitul care s-a votat, acum aproape un an, încă nu e un an, pentru venitul agricol este ceva criminal și care amintește de fiscalitatea fanariotă. Dar, mă rog. Să revenim la problema pe care mi-ați pus-o.
Aristocrația aceasta a avut acest efect benefic în România secolului XIX, ca urmare a formațiunii intelectuale obținute chiar în perioada anterioară, secolul XVIII, prin acei ostateci sau tineri boieri și principi trimiși la Constantinopol unde creșteau în mediu cosmopolit și în care cultura franceză era prezentă și activă, pe linia căreia și-au asumat și și-au însușit gândirea franceză enciclopedistă și a luminilor, în vremea aceea ea având un efect și un rol de antidot la orientalizarea țării. Și urmașii lor, formați la această gândire, la această cultură, apoi formați în universități franceze sau germane, au fost, cum se știe, o categorie foarte luminată și foarte generoasă. Opulența lor materială, eliberată de problema înnavuțirii sau de criteriile mercantile în ce privește existența lor personală, le permitea investiții importante, și nu numai somptuoase, dar și utile socialmente și am avut, în adevăr, în secolul XIX  o elită politică care coincidea cu cea intelectuală și cu cea socială și care era la paritate cu cei mai iluștri oameni de stat și reprezentanți ai culturii din țările occidentale. Întâlnirile unui Kogălniceanu sau Ioan Brătianu sau ale altora din epocă cu, să spunem, un Disraeli, un Bismarck, nu erau pe teren inegal sub nici un raport, sub nici un punct de vedere. Lucrul acesta acum este crunt diferit. Crunt diferit. Ce s-a întâmplat la noi ? După primul război mondial s-a produs reforma agrară care era obligatorie și pe care au acceptat-o latifundiarii care aveau atuncea, unii din ei, un sentiment al obligației și al dezinteresării. În plus, îl aveau prin educația creștină și prin buna creștere. Chiar dacă lucrul acesta ducea la niște ipocrizii.
Dislocarea socio- economică a acestei clase, deja amestecată în secolul XIX cu noua mare burghezie pe care a favorizat-o în alcătuirea ei liberalismul în secolul XIX, a făcut ca boierimea să nu mai fie doar clasa boierească, devenind exact ceea ce comuniștii au numit cu un termen tendențios, dar nu impropriu : burghezo- moșierime. Burghezo- moșierime din perioada de după război, după ce moșierimea a fost oricum împuținată, în ce privește latifundiile și deci rentabilitatea și siguranța ei.Mulți făceau politică cu mare independență fiindcă erau independenți. Când nu erau la putere, ei rămâneau mai departe moșieri și nu aveau să- și caute nici o îmbunătățire prin politică, nici cariere pe care politica să le favorizeze, nici întreprinderi în care puteau să se insinueze avantajos în momentul în care erau la putere sau fiind parlamentari influenți. Lucrul acesta a început să se producă după primul război mondial, când între cele două războaie a apărut o nouă burghezie, de un tip mai parvenit, care și-a atins apogeul sub Carol al II- lea, și care a făcut ca reprezentanții vechii aristocrații să-și piardă din însemnătatea socio- politică, și chiar din prestigiul social.
 
L.F.: Ce conotații ați conferi acestei noi burghezii din perioada interbelică ? Cea care îl poate avea drept paradigmă, să spunem, pe Lumânăraru al lui Camil Petrescu.
Alexandru Paleologu: Da...el și alții. De fapt, eu prea multe nu știu decât din literatură și din cunoașterea anumitor persoane. Eu personal am frecventat într-o oarecare măsură această nouă societate. În tinerețea mea mondenă, să spun așa, frecventam mai mult saloanele, totuși, ale vechii societăți, mai puțin bogată decât noua burghezie, dar suficient de aptă încă să apere o ambianță, dacă nu opulentă și luxoasă, cel puțin rafinată și de un nivel socialmente mult mai uman, pentru că ceea ce e caracteristica unui adevărat aristocrat este simplitatea, naturalețea și nonaroganța; în vreme ce noii îmbogățiți sunt aroganți, devin exclusiviști. Cine nu-și putea permite vacanțe foarte costisitoare, în mod ostentativ era eliminat oarecum din aceste ambianțe. În general, noi ne petreceam vacanțele la țară sau în locurile unde ne puteam permite niște agremente mai mult de o anumită voluptate rustică și de un contact epidermic cu natura. Nu cu cocteilurile din marile hoteluri gen ,, Rex ,, de la Mamaia, sau altele similare, care atrăgeau pe noii magnați.
L.F.: Cât de mult era conexat acest stil de viață, de la care dumneavoastră vă revendicați, cu lumea satului de atunci ?
Alexandru Paleologu: Aicea este important de spus. Evident, memoria pe care o aveam noi, urmașii marilor proprietari de moșii, memoria pe care o aveam despre relațiile cu țăranii, cred că era în bună măsură eliberată pe o iluzie. Ne imaginam că suntem foarte iubiți. Fiindcă foarte mulți dintre ai noștri se purtau decent și uman. Totuși diferența de standarde de viață era uriașă. Diferența de standard de viață poate nu este termenul potrivit...Diferența de orientare a dorințelor. Și deci, stilul de viață, agrementele considerate ca indispensabile și cotidiene, pe care țăranii nu le aveau, fiindcă ei aveau altă tradiție, care, însă, pentru noi era interesantă. Țin minte, mama mea – al cărui tată, bunicul meu, era mare proprietar în sudul Moldovei și avea o întindere de pământ enormă, nu departe de Galați, deci și veniturile erau foarte mari- a trăit o tinerețe foarte luxoasă. Însă ea la țară, când își făcea vacanțele, petrecea și lua parte la muncile specifice și împreună cu fetele și femeile țăranilor făcea aceeași treabă, umbla în picioarele goale și cu multă bucurie amesteca această formă tolstoiană...Sentimentul față de acești oameni era foarte adânc pentru că erau exemplare remarcabile...Eu mai târziu nu am mai apucat să am această moșie, ...am avut, încă un rest al ei până în 1949. Dar nu am mai fost pe acolo în ultimii ani. Conversația cu acești oameni mi s-a părut întotdeauna pasionantă. Și ulterior, când n-am mai fost la țară, nici la mine, nici în altă parte, decât cu totul întâmplător și pasager, marea mea plăcere a rămas conversația cu femeile care vând zarzavaturi în piață. Care se instalează la distanță mică de orașul respectiv și la care chiar stilul de viață și de mentalitate este el însuși modificat prin condițiile noi de existență, sătească. Dar mentalitatea este încă cea pe care am apucat-o, cel puțin, nu numai cu cei mai în vârstă. Chiar cu unii dintre cei tineri. Și acolo, la sat, s-au produs niște mutații adânci, schimbări adânci. Țărănimea a fost asasinată. După 1949 a fost asasinată sistematic.
L.F.: Deci înainte de 1949 nu ați simțit, la modul concret, acea teribilă sintagmă ,,ura de clasă,, ?
Alexandru Paleologu: Nu am simțit-o. Am simțit, într-adevăr, o anumită rezervă și o anumită duplicitate, o anumită...
L.F.: Șiretenie...
Alexandru Paleologu: Șiretenie. Care, de altfel, era în general interesantă pentru că forma în care se manifesta era una inteligentă și subtilă. Aveau acești oameni o intuiție psihologică foarte acută și nu spuneau tot gândul, dar ceea ce spuneau era plauzibil. Mai ales că ne convenea să-l credem. Dar știu că puteai să discuți cam orice subiect. Dacă nu, evident, nu recurgeai la un limbaj inutil, sofisticat. Deși ei sunt destul de capabili să urmărească și raționamente destul de complicate. Adică, greșit, credem că trebuie să ne exprimăm la nivelul poporului sau pe înțelesul lor. Ei înțeleg foarte bine. Ceea ce pe mine m-a oripilat și în copilărie și în adolescență și asta a reprezentat o moștenire a generației anterioare, chiar dinainte de primul război mondial, a fost mentalitatea sămănătoristă și această idee că trebuie să existe o cultură pentru popor, trebuie să nu fim inaccesibili, în proza intelectuală să existe și una rezervată acestui tip de consumator. Adică ideea unui soi de minorat intelectual al poporului,  pentru ca el să fabrice o cultură de bună calitate, dar fără prea multă complicație. Ceea ce este foarte greșit și care duce la produsele de artă pseudoțărănească, la stilul brumăresc, la alte hibridități și monstruozități stilistice. În afară de asta era afișat un clișeu pe un anumit stereotip al mentalității și pe necunoașterea reală a acestei lumi. Mi-a povestit tata o întâmplare de prin 1910- 1911. La țară, la Moșia Vlaici a lui Bogdan- Pitești..., era în perioada aceea tocmai problema întoarcerii către popor a intelectualilor, a datoriilor uitate care trebuiau acum plătite ș.a.m.d. Și era acolo Arghezi, pictorul Ressu, dacă nu mă înșel era și Luchian,...n-aș putea fi sigur că era și Luchian. Erau pictori și poeți din perioada respectivă. Cincinat Pavelescu...Și se discuta despre arta și poezia, literatura pentru popor care să fie accesibilă țăranilor, să fie pe temele lor specifice țărănești, ș.a.m.d. Și fiindcă tot discutau lucrurile astea l-au chemat pe un țăran care era prin curte : ,,Măi bade, ia vino încoa,,.Și i-au citit niște poezii de Șt.O.Iosif, de Goga,, Îți plac măi ?,,. ,,Da, boierule, frumos, da, îmi place, e frumos,,. Arghezi zice : ,, Ia stai nițel,,. Și a luat el ,,Les fleurs du mal,, și i-a citit, traducând, o poezie a lui Baudelaire. Reacția țăranului a fost următoarea : ,,Ăsta e dat în p...măsii boierule,,. Prin urmare ce deduc de aici ? Baudelaire este un poet care poate fi accesibil țăranului român, când este în traducere românească, fiind de presupus că nu citește chiar așa de ușor un text francez. Deși nici asta nu este un lucru exclus. Ce vreau să spun ? Eu percep cu dezolare faptul că o formă de civilizație tradițională care avea protocoalele ei, avea cultura ei, de transmisie orală, dar cultură autentică, stilul ei de conduită, a dispărut. Nici o lipsă de gust nu se putea constata nici în vestimentația, nici în decorația interioară a locuințelor. Unele erau modeste, umile, unele erau foarte mizere, chiar. Altele, mai sofisticate, pentru că era vorba de un standard de viață mai bun. Dar nici o lipsă de gust niciodată. Nici un kitsch niciodată. Or, lucrul ăsta a apărut abundent la un moment dat : trebuiau să se ridice case la drum ...și acum se fac din prefabricate; monstruozitatea este și mai cumplită. A început să apară și cubismul în arhitectura rurală sau așa-zisul funcționalism care este tot ce e mai antifuncțional. Ai început să vezi țărănci cu tocuri înalte, ceva care este diformant. Coafate. A dispărut acea frumusețe a țărăncii de tip Grigorescu, să spunem, ca să recurgem la un model cunoscut, și la rându-i destul de stereotip. Chiar erotica tolstoiană care a existat și la noi, de preferință pentru o țărancă frumoasă, nu mai e posibilă, decât foarte greu și foarte rar, țăranca asta chiar recunoscând că nu mai e țărancă.
L.F.: Ce credeți că s-a întâmplat, din moment ce țăranii din perioada interbelică aveau acces, în expresie, la bunul gust și o estetică rezonabilă ? Înseamnă că acolo funcționa acel fond metafizic pe care Blaga a marjat foarte mult ?
Alexandru Paleologu: Mă rog, poate. Nu sunt foarte de acord cu această perspectivă. Evident, speculația lui Blaga e seducătoare și, fără îndoială, nu este în afara adevărului. Dar nu-l cuprinde și nu cred că explicațiile pot fi totdeauna valabile numai prin referință la metafizică. Evident, nu trebuie eludată metafizica, cum au făcut alți sociologi mai pozitiviști. Dar pozitivismul sociologic este necesar dacă vrei să înțelegi realmente ceva. Ceea ce a distrus bunul gust, în vestimentația și în arhitectura și în artizanatul popular, au fost produsele industriale. Când nu și le mai făceau singuri. Le cumpărau, de unde le cumpărau; când au apărut materialele sintetice. De pildă, armonia coloristică a țesăturilor lor venea și din faptul că foloseau coloranți naturali, care nu permiteau anumite asocieri sau anumite stridențe. Îmi aduc aminte că în 1950 și ceva...eram cercetător în Artă Medievală, la Institutul de Istoria Artei și mergeam pe teren în Nordul Moldovei. La un târg, un iarmaroc, o fată tânără, foarte frumoasă dealtfel, avea un suman cu o foarte inspirată intersecție de linii, foarte frumos colorată cu lână. Și i-am făcut o propunere corupătoare : ,, Nu vrei să vinzi sumanul ăsta ? ,,. ,, Întrebați pe mamaia. ,, Mamaia nu însemna bunica, cum se vorbește, cum se crede, aici, la mahala. Mamaia însemna mama. Cel puțin, așa era atunci. Și când a fost consultată mamaia...,, Vai, boierule, vă uitați la sărăcia asta ? Uitați, frumoasă, frumoasă, matasă strălucitoare ,,. Intervenise produsul sintetic, care le-a plăcut mai mult decât ceea ce ei făceau în mod spontan și constrânși de natură; și le-au plăcut seducțiile, materialul sintetic, strălucitor și de proastă calitate. S-a corupt gustul țărănesc. La ei nu era un bust gust care decidea. Era un fel de supunere la condiția imanentă cosmică în care trăiau. Aicea intervine cu folos Blaga.
L.F.: Această siguranță în creația spontană a țărănimii din perioada interbelică induce, cumva, existența unui apriorism estetic, cel puțin ?
Alexandru Paleologu: Eu nu cred în general în nici un fel de apriorism. Nu înseamnă că sunt în alternativa gnoseologică, clasică, de secol XVIII, între idei înnăscute și idei achiziționate. Cred și eu că există o anumită aperceptivitate imanentă în ființa umană. Nu cred că ideile sunt doar rezultatul unei achiziționări de senzații și apoi de planificare a lor în conștiință. Nici nu mi se pare util să îmi propun rezolvarea acestei alternative. Așa a vrut Dumnezeu și ce-a făcut Dumnezeu, este. În general, nu cred în explicațiile aprioristice, dar este bine să ținem seama de faptul că dincolo de ființa umană, de condițiile umane de percepere, de comunicare și de comportare, există ceva dincolo de om.
L.F.: Sau dincoace, cum spunea Noica. În fond, dincolo sau dincoace sunt relative, spațializante, psihologizante și dispar la privirea ,,de Sus,, a ochiului lui Dumnezeu, sau a filozofiei, ce vizează amețitor abisul totalității.
Alexandru Paleologu: În nici un caz dincoace, ci dincolo de om. Fiindcă ce e dincoace, nu e nicăieri.
L.F.: Transcendentalul.
Alexandru Paleologu: Transcendentalul este un instrument de gândire, nu o realitate. Kant  ne-a pus la îndemână niște instrumente de gândire, nu niște entități efective, ontologice.
L.F.: Dar ele fiind instrumente de gândire, primesc statut ontologic. Există.
Alexandru Paleologu: Toate funcțiunile cognitive decelate și de Aristotel și de Kant, ca și distincția între intelect și rațiune, sunt funcționale. Kant, asta a intuit formidabil-  cum spunea Noica : o dezvirginare intelectuală- și îți pune la îndemână niște instrumente de ordonare ale gândirii. Atât și nimic mai mult. Transcendentalul nu există. Transcendentul există. E foarte important acest lucru. Transcendentalul nu există, a fost inventat de mintea umană pentru a-și putea construi mijloacele cognitive și apoi și speculative, dar nu există. Însă transcendentul există, deși nu-l cunoaștem. Și spun altceva. Orice explicație a lumii trebuie să țină seama de dimensiunea cauzalistă și pozitivă. Dar nu epuizează prin asta nimic. Este obligatorie explicația prin a+b+c, dar și prin plus infinit. Un realist total și profund nu poate să nu țină cont de instanța divină. Dacă nu pune în perspectiva lui de gândire și de apreciere, instanța divină, nu e realist, în primul rând, și apoi este și imbecil în sensul etimologic al cuvântului, adică neputincios. Or, multe sunt spiritele remarcabile care se imbecilizează sub acest raport. De pildă, marele, marea minte care a fost Eugen Lovinescu, extraordinarul scriitor, omul care, cel puțin pentru mine la o vârstă târzie a început să fie formativ, este limitat cumplit de acest blestem al inteligenței, de care a suferit generația lui, de a elimina ceea ce nu încape în limitele noastre observaționale și în experimentul posibil. ,, Cum e cu putință experiența ? ,, asta-i întrebarea kantiană. Dar experiența nu este posibilă decât ...
L.F.: Prin transcendental.
Alexandru Paleologu: Transcendentalul a apărut ca răspuns la întrebarea ,, Cum este cu putință experiența ? ,, Dar experiența este constituită din ceea ce transcendentul permite. Și numai atât.
L.F.: Ce s-a întâmplat cu țăranul și satul românesc după 1945 ?
Alexandru Paleologu : S-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat. A fost asasinat. Eu nu citesc literatura epocii socialiste. Nu am fost obligat să o fac și nu am făcut-o nici până în ziua de azi. Am avut ocazia să-mi cadă ochii pe niște volume, pe niște texte tipărite. Am adulmecat câte ceva. Dar știu că țăranii erau nevoiți să cumpere pâine de la oraș. Și erau alungați de târgoveți cu ,, Ce cauți aicea ? ,,alungați și de vânzători. Își cumpărau pâine ca să hrănească animalele. Aveau grijă de căluț. Au fost deportați.Țăranii chiaburi au fost declarați dușmanii poporului. Adică, elita țărănească a fost eliminată practic. Țărănimea a fost o categorie mai decapitată decât burghezia. Burghezia a fost și ea ucisă, decapitată. Dar s-a putut menține ceva din cei ce au fost dislocați socialmente. Unii reprezentanți ai ei au fost obligați să muncească în fabrici. Dar unii și-au făcut, totuși, cu mare dificultate, studii superioare și după un timp au reapărut ca elemente apte să-și găsească un mod de rezistență acceptabil în acest regim socialist în care se găseau. Și au fost pentru această categorie, pentru burghezo-moșierime, să spunem, sechele. Pun mare temei pe burghezia mică, pentru care clasa mijlocie este foarte importantă. Nu este țărănime, dar provine din țărănime. S-a produs o selecție naturală. În această lume unii au fost eliminați complet și dispăruți în condiții mizerabile. Unii nu au putut face față și au dispărut prin simpla eliminare din societate. Alții  au murit în închisoare sau au viețile lor distruse complet. Dar alții, generația următoare, s-au adaptat pe planul acesta.
Dar țărănimea a fost asasinată ca clasă. Azi nu mai există țărani. Există locuitori ai unor sate, care sate au tendința de a fi transformate în comune urbane. Ceea ce este o aberație. Nu mai spun de demența absolută a lui Ceaușescu, de a distruge toate satele și de a le înlocui cu un fel de unități, de cartiere, de blocuri. Fără canalizare. Cea mai monstruoasă aberație cu putință. Dar asta face parte tot din asasinarea țărănimii.
Am văzut la ,,Memorialul Durerii,, un episod extraordinar cu țărani din Banat deportați în Bărăgan. Am văzut și alt episod cu țărani din părțile astea, din Muntenia. Cum au fost distruse, cum au fost violentate grav aceste comunități. Este incomplet să vorbești global despre potențialul extraordinar al acestei țărănimi. Nu am mai puțină stimă pentru țărănimea din zonele de câmpie, decât pentru țărănimea din zonele de deal. Și calități și defecte imprimă aceste zone apartenenței lor. Și este adevărat, este o evidență : țăranii din ,,Moromeții,, cu toată inteligența, de exemplu, a lui Ilie Moromete, cu toată existența unei structuri de Cetate Antică a Poienii lui Iocan, totuși, au vocabularul și comportamentul foarte trivial.
L.F.: Considerați că vitregia naturii sau condițiile naturale mai aspre au imprimat o selecție naturală? Țăranii de la munte ar fi favorizați, deci, de soartă, prin o opțiune aspră, mai viguroasă, în fața existenței, ce îi aduce mai aproape de o esență ,”tare” , a țărănimii ?
Alexandru Paleologu: Nu cred că regiunile de munte implică o condiție de viață mai dură, mai aspră. E una mai ponderată într-un fel și se știe bine că în perioadele obscure ale istoriei, munții au fost zona de refugiu pentru toată populația.
L.F.: Aș da un exemplu din județul Sibiu. Pe vremea lui Ceaușescu cel mai bine și-au conservat privilegiile țăranii din Mărginime. Care nu au putut fi colectivizați.
Alexandru Paleologu: Îmi aduc aminte că în perioada lui Ceaușescu au fost momente în care piața, cât era liberă, alimentația cu produse agroalimentare, erau furnizate pentru toate orașele de această minoritate de țărani ce provenea din zonele necolectivizabile. Asta dovedește foarte multe. Și asta ar trebui să i se explice și domnului Iliescu care continuă să creadă că agricultura colectivistă este cea mai bună. El crede așa, pentru că asta este mintea lui de bolșevic.
Dar ce vreau să remarc acum...O diferență între țăranii din satele unde erau moșieri, în raport cu țăranii din satele unde nu au fost moșieri- și moșieri nu au fost din aceleași motive, motive pentru care nu se puteau naționaliza, colectiviza, teritorii din acele zone.
L.F.: Colectivismul datorează mult nefastului spirit al egalității care a spulberat acest veac. Ce responsabilitate găsiți, din acest punct de vedere, Revoluției Franceze ?
Alexandru Paleologu: O revoluție când începe, merge până la capătul ei cel mai radical. Dar ea nu trebuie să înceapă.
L.F.: Ce personalitate vă este mai dragă din Revoluția Franceză ?
Alexandru Paleologu: Ludovic al XVI- lea. Este adevărat că, sub anumite raporturi, mulți dintre capii Revoluției Franceze sunt interesanți. Saint- Just de pildă, odios, fără doar și poate, dar Saint- Just pe lângă că era un dandy, iar Baudelaire îl ia ca un model interesant de dandism, are într-o scriere a lui ,,l,Esprit de la Revolution,, un pasaj în care pe o jumătate de pagină este exact- exact, episodul legendei Marelui Inchizitor din Frații Karamazov. Dar exact. Aceeași idee. Întâlnirea lui Iisus cu Marele Inchizitor.
L.F.: Care justifică răul.
Alexandru Paleologu: Care justifică răul. Acolo este puțin altfel; nu îl justifică doar ca rău, dar îl justifică totuși. Deci, Revoluția Franceză trebuia să nu fi început. Iar unica figură simpatică de revoluționar este Ludovic al XVI- lea. El a inițiat de fapt Revoluția Franceză. Ceilalți...Danton a fost un porc, iar Robespierre un impotent.
L.F.: Credeți că Franța, care este obsedată de republicanism, mai are șansa recuperării superbei regalități pierdute ? În mileniul III, poate ?
Alexandru Paleologu: De dorit o doresc, dar de crezut nu o cred. Deja lucrul s-a dovedit la Restaurația din 1815, când cu foarte multă inteligență, Ludovic al XVIII- lea a știut să recurgă, nu la partizanii lui fideli, dar nu capabili, fiindcă nu aveau experiență în domeniul acela, sau la unii dintre ei, cum era ducele de Richelieu, care a fost reorganizatorul și modernizatorul orașului Odesa, deci, avea experiență. Dar a recurs la Fouche și la Talleyrand și la alții. Și evident, a nemulțumit mult pe toți partizanii regalității, dar a fost o formulă obligatorie și inteligentă. Dar nu din cauza încăpățânării reacționare a primului ministru, Polignac în 1830, sau a lui Villele înainte, a fost răsturnată monarhia legitimă. Pentru că ce se petrecuse între timp : se petrecuse o ruptură, și, mai cu seamă, o intoxicare morală care de fapt s-a întâmplat și la noi după o jumătate de secol de bolșevism; intoxicarea morală care o putem constata în lumea noastră, și nu numai la PDSR-iști și la alte forme de criptocomunism, dar chiar la oamenii din latura noastră. O intoxicare gravă și greu de vindecat,nevindecabilă.
La fel s-a petrecut și în Franța. E de constatat că la două secole după Revoluție, spiritul public francez, este grav și iremediabil intoxicat de iacobinism și republicanism. Sunt foarte puțini acei oameni lucizi, care sunt considerați ca niște forme aberante; Jean-Francois Revel, un Alain Besancon, un Eugen Ionescu, un Joseph de Maistre, sunt socotiți niște curiozități. Și oamenii de stat de dreapta, azi, la putere în Franța, sunt tot de stânga. Asta este constatarea tristă, dacă vrem să spunem lucrurilor pe nume, acesta este adevărul. Și sunt toți malformați de prejudecata republicană. Este prejudecata cea mai stupidă din câte există. Ideea că republica e bună fiindcă ajunge la putere cel mai capabil, e o prostie. Nu ajunge niciodată cel mai capabil, ci cel mai veleitar. Și ratații profesional. Cazul Havel e o excepție, fiindcă s-a întâmplat acolo să reprezinte el ceva. Și Havel n-a reușit decât pe jumătate. Dar pentru noi românii, republica înseamnă perpetuul pericol de alunecare către Răsărit, perpetuul pericol de a încăpea pe mâna câte unui semidoct, sau, mai cu seamă, a unui semișlefuit. Pentru noi, singura formă matură, singura și decentă, este monarhia. Și omul cel mai desăvârșit în privința asta, cu calități intelectuale, morale, în afară din comun și cu care nu se poate compara nici un om de stat român, nu doar în conjunctura actuală, chiar în trecutul nostru onorabil, este Regele Mihai. Dar asta ca să priceapă cineva, trebuie întâi și întâi să se dezbare de multe imbecilități acumulate în conștiință, cum este rumegușul, băgat în conștiința lui.Greu ne vom vindeca.Dar eu cred totuși, cred totuși, în posibilitatea și în probabilitatea unei destul de apropiate restaurări a monarhiei în România, în persoana Regelui Mihai, fără îndoială; că dacă va lipsi el, nu știu ce soluție se va adopta.Pentru noi, ideea republicană este catastrofală și mortală chiar. Noi dispărem din istorie dacă rămânem republicani. Pentru Franța, pentru că m-ați întrebat de Franța, s-ar putea la un moment dat, în cine știe ce crize vor avea loc, sau printr-o exasperare de această rutină care oscilează între un liberalism bastard și un socialism ilegitim, s-ar putea să se producă niște regrupări, și să socoată și ei că Franța are opt secole de glorie și două de mediocritate. Și deci să revină la monarhie. Dar nu știu cât de apți sunt astăzi descendenții legitimi și ilegitimi, care de altfel sunt cei ai ramurii ilegitime, devenită legitimă prin dispariția lor...Adică descendenții lui Philippe Egalite sunt astăzi pretendenții legitimi și nici măcar nu sunt pretendenți, pentru că ei sunt tolerați de Mitterrand. Și mi se pare că au și votat cu Mitterrand, fiindcă le-a dat dreptul să revină în Franța.
L.F.: Revenind la sat...Ce gen de realitate acoperă această noțiune, acum, în România ? Ce înseamnă satul ?
Alexandru Paleologu: Satul nu mai înseamnă din păcate nimic.Sat nu mai există. Vor exista niște localități, mai mult sau mai puțin modernizate, adică aduse la un nivel de confort tehnic, cât e posibil. Frumusețea vieții rurale, fatal dispare. Sigur, există totuși mai multe puncte de contact cu natura decât le avem în orașe. Eu nu sunt unul dintre aceia care hulesc orașul și care spun că orașul este pierzania și că satul...Nici nu cred, cum spune Blaga, că ,, Veșnicia s-a născut la sat ,,. Nu, iar metafizica s-a născut la oraș. S-a născut la Konigsberg. Sau, s-a născut la Atena. Ideea că veșnicia s-a născut la sat este o vorbă care place oamenilor, care preferă să înlocuiască gândirea cu o interjecție. A, există o metafizică a satului. Asta-i altceva. Dar metafizica s-a născut la oraș. Iar satul, care, ca fiecare sat, are o axă a lumii în el, are un centru cosmic în centrul satului unde se face vatra satului, unde-i biserica, unde-i cimitirul; asta nu va mai exista în formele tradiționale, legitime și creatoare și o să fie probabil niște varietăți de periferie mai mult sau mai puțin favorizate de comerțul particular, de ușurințele aduse de tehnică și deci, vom putea vedea și la sate, poate discoteci, sexi- cluburi, cum avem unul în București, baruri, vom putea să bem whisky în loc de rachiu, ceea ce nu va fi cu nimic un progres.Dar satul, din păcate, dispare. Mai sunt, fără îndoială, și o să mai fie multă vreme, anumite rezervații, din motive de protecție sau de conservare. O să fie niște rezervații acolo unde contaminarea este mai puțin totală. Dar am văzut în Maramureș ce se întâmplă. Adică Maramureșul este o zonă pitorească și etnografică prin excelență, des vizitată de foarte mulți etnologi, de foarte mulți turiști, de foarte mulți reporteri și de foarte mulți sociologi; și-atuncea vin cu casetofoane și cu fel de fel de aparatură. Plus că merg băieții la armată, merg băieții la oraș, și se întorc cu blugi. Și e mai bine cu blugi decât cu haine de oraș mototolite. Dar oricum, dispare stilul particular. Am fost acolo în 1971 cu Noica și cu niște prieteni din Franța, Vlad și Dana Stolojan. În satul Rozavlea, când am ajuns, eram însoțiți de un prieten din Baia Mare.
L.F.: Parcă e relatat ceva în ,, Jurnalul de idei ,, apărut la ,, Humanitas ,,...
Alexandru Paleologu:Cred că da. Cred că da. Nu l-am citit total. Se pare că nu i se face un serviciu publicând acest ,,Jurnal,,. Dar erau băieții entuziasmați atuncea. Și Bârsan și Liiceanu. Am tăcut din gură că deja aveam proasta faimă de antinoicist. Dar știu că nu i s-a făcut un serviciu publicând  ,,Jurnalul,, ăsta. Dar mă rog, dacă povestește asta, în orice caz, era ceva interesant.
În satul Rozavlea era o celebră bocitoare. O fată frumoasă, dealtfel. Și am fost s-o auzim și noi.Ea era convocată de câte ori veneau cu mașina oameni din straăinătate, care aveau chewing-gum, aveau obiecte interesante și le distribuiau. Și evident, plus casetofonul  ca să fie înregistrată. Prietenul care era cu noi, Mihai Olos, plastician din Baia Mare, a spus : ,,Rău faceți, dar acuma nu mai e nici un remediu, că nu sunteți primii care ați venit. Fata asta, care în mod spontan și firesc avea această extraordinară voce și exercițiu de voceratrice- pentru că este și în Corsica tipul ăsta, voceratrice sau bocitoare- acuma e vedetă, și se comportă ca o vedetă și are un fel de conștiință de vedetă,,. Ca vedetă nu poți să fii exponentul unei culturi de acest tip popular. Și se distruge progresiv tot. Mai cu seamă, de pildă, acolo există acele biserici de lemn extraordinare, toată seria de biserici de lemn pe care le poți întâlni în Maramureș, până treci în Moldova de Nord, unde treci la bisericile de cărămidă, de același program arhitectural și aceeași viziune spațială. Au apărut în sate bogate de acolo, construite, biserici mari, arătoase, oribile. Iar arhitectura religioasă avea frumusețea ei. Atuncea se făcea, în vremea în care credința era un fenomen colectiv. Credința astăzi nu mai este un fenomen colectiv. Sunt mulți oameni credincioși, dar nu mai este un fenomen colectiv. Chiar dacă există o comunitate de credincioși la o biserică, ce merg, care umplu bisericile, chiar aici la București, ascultă slujba, dar nu cu atenție la text, ci cu atenție la gesturi. Or, dacă nu ești atent la textul care se cântă sau care se rostește în biserică, nu pricepi mare lucru. Rămâi cu un fel de ,, crezi că crezi ,, dar nu crezi. Este o credință care e credință, dar credința nu o ai. Și o dovadă că este așa, este că oamenii nu mai înțeleg deloc ce înseamnă noțiunea de ,,frica de Dumnezeu,,. E în Cartea lui Iov, se spune, frica de Domnul, aceasta este înțelepciunea. Ei bine, am întâlnit oameni care spun ,,Cred în Dumnezeu și în Christos, dar mă apropiu de ei cu iubire, nu cu frică,,. Sau ,,Cum, ce eu sunt laș ca să-mi fie frică, de oricine ar fi ?,, Or, frica de Dumnezeu înseamnă nefrica de nimeni altul. Nu poate fi curajos până la capăt și totodată și absolut incoruptibil, decât un om cu frica lui Dumnezeu. Eu am spus aicea în Senat, odată, dar m-a aprobat numai Popa Tatu, că, deși suntem în Senat liberali și socialiști, republicani și monarhiști, oameni de stânga și de dreapta, există, dincolo de aceste dihotomii, oameni cu, și fără frica lui Dumnezeu. Și sunt ,, și la noi și la voi, și la unii și la alții ,,. Cei cu frica lui Dumnezeu nu vor împinge niciodată ticăloșia peste o anumită margine. Aceștia împreună, indiferent de ce înclinații avem, putem face o treabă. Remarc că oamenii care se duc la biserică să se închine, care țin și posturile și tot, nu au această fundamentală și primară, primar motor al condiției creștine și umane, civilizatorii și morale, care este ,,frica lui Dumnezeu,,. Am întâlnit la Paris un prieten de origine română, care comenta pe alt prieten care își făcuse o casă nouă. Și zicea : ,,Casă făcută fără frica lui Dumnezeu. Nu are pivniță pentru vinuri,, .
L.F.: O ultimă întrebare pentru unul dintre ultimii mari aristocrați ai momentului. Revin, de fapt, la întrebarea de început și vă solicit o profeție. Va mai apărea la noi o aristocrație de merit ?
Alexandru Paleologu: Nici nu se poate altfel.Oriunde este o societate, o societate adică, nu o comunitate, acolo apare o elită. Nu se poate altfel. Cred că Ortega y Gasset în ,,Revolta maselor,, arată simptomul cel mai grav al lumii, ca fiind dispariția elitelor. Și elita este compusă din oameni care știu că există o instanță deasupra lor. Că fiecare individ nu se oprește la el. Și are ceva mai presus de el ca valoare. Ăsta este omul de elită. Actualmente acest sentiment este aproape absent și explicațiile lui Ortega y Gasset sunt simple și clare, nu le repet eu, trimet pe oricine să citească lucrarea, e în limba română, foarte bine tradusă. Dar dacă e să existe o societate și o civilizație, civilizația nu este ce crede lumea : progresul tehnic, agrementele mecanice, telefon, ascensor, computer ș.a.m.d. Civilizația reprezintă relații civile între oameni, adică punerea în practică a distincției fundamentale a dreptului civil, distincția între bunuri și persoane și netratarea persoanelor ca bunuri, cum se întâmplă la noi în ziua de azi. Acolo avem o civilizație. Orice formă tribală are o cultură. Dar o societate articulată are o civilizație care o face să fie și propulsivă și aptă de universalitate. Ei bine, unde este o societate și o civilizație, este și o aristocrație. Că e militară, că e cu titluri sau nu, orice aristocrație este și ereditară. Indiferent dacă ereditare sunt privilegiile sau titlurile, sau nu. Dar este ereditară pentru că această condiție ereditară se repercută în educarea și grija pentru generațiile următoare. Orice elită, orice aristocrație, este receptivă. Este aptă să își absoarbă, să își asimileze, să își adauge elemente din altă parte. Este și aptă să își elimine membrii care nu mai pot să constituie prin ei înșiși o elită. Dar dacă e vorba să existe o societate, va exista și o aristocrație. Că nu va semăna cu cea veche sau că va semăna, profeții nu fac. Va semăna, probabil,  în ceva esențial. Nu va semăna, probabil, în formă și...în stil, da, poate. În forme, nu.
L.F.: În stil, în ce sens ?
Alexandru Paleologu: Cred că nu sunt mai multe stiluri. Stilul aristocrat e unul singur. Formele sunt variate.
L.F.: Vă mulțumesc.
 
A consemnat, în Senatul României, Lucian Filip.
 
Apărut în Revista ,, Transilvania ,, Sibiu ,,  1994.