Vasile Ernu's Blog, page 2

Clujul anilor ’90 – Transilvania culturală TVR – cu Vasile Hotea-Fernezan

La Casa Tranzit inainte de lansare am vorbit pentru Transilvania culturală TVR – cu Vasile Hotea-Fernezan

A fost o întâlnire emoționantă – și lungă

“…am ajuns în faza istorică în care culegem roadele epocii ‘90: ce am semănat începem să culegem. De fapt, asta este o altă miză majoră a cărții: să încercăm să analizăm ce am făcut în acea epocă, să vedem care sunt bazele schimbării, unde se află greșelile noastre – ca să știm la ce să ne așteptăm. Și vă avertizez că nimic bun nu ne prea așteaptă. De asta am spus că vine epoca revanșei. Acolo se ascund multe probleme nerezolvate – acum ele explodează.” spune Vasile Ernu despre “Generaţia canibală”.

Vorbim şi despre Tranzit House, Music Pub, Insomnia Cafe & Bistro, Facultatea de Istorie şi Filosofie | Universitatea Babeş-Bolyai, Clujul anilor ’90, dar şi prezentul buimac

Vasile ERNU: „,Ce au trăitoccidentalii în 200 de aninoi am intensificat șiam trăit în 10-15 ani.”

© Vasile Ernu

Interviu / Laurențiu Dulman / Clivaj /12 aprilie 2025

Vasile Ernu s-a născut în URSS în 1971. A fost redactor fondator al revistei  Philosophy & Stuff  şi redactor asociat al revistei  Idea artă + societate . A avut rubrici în  România liberă ,  HotNews ,  Timpul ,  Adevărul ,  Libertatea ,  Suplimentul de cultură  şi  Observator cultural . Câteva dintre cărțile lui:  Născut în URSS  (2006),  Ultimii eretici ai Imperiului  (2009),  Intelighenţia rusă azi  (2012),  Sunt un om de stânga  (2013),  Sectanţii  (2015),  Bandiţii  (2016),  Războiul pisicilor  (2019),  Izgoniţii  (2019),  Sălbaticii copii dingo  (2021). E unul dintre fondatorii şi coordonatorii proiectului www.criticatac.ro.

Laurențiu Dulman: Salut, Vasile! Întâi de toate, mulțumesc că ne-ai recomandat la două ore după ce am lansat site-ul, ne-a ajutat mult. Întâmplarea face ca interviul ăsta să mă prindă taman la Cluj, unde n-am mai fost de un sfert de secol. Pretextul dialogului nostru e cartea ta cea mai recentă, Generația canibală, apărută anul trecut la Polirom. Hai să începem de la mijlocul cărții, unde ai instalat două capitole dragi mie: Jurnal de Cluj I & II. Zi-mi, te rog, cum ai ajuns la Cluj și cum i-ai cunoscut pe Sebastian Big și Ciprian Mihali. Cu primul m-am îmbătat la Olimpiada de Științe Socio-Umane din 1996 și am discutat despre Hegel într-o cantină de internat, iar pe al doilea l-am întrebat acu vreo 15 ani dacă vrea să publice la Idea Diferendul lui Lyotard, din care tradusesem o treime pentru licența mea la Filozofia din București – răspunsul lui Mihali, pe care l-am folosit deseori cu directoarele editurilor pe unde am lucrat, a fost magistral: „Laurențiu, nu riscă să devină un bestseller.”

Vasile Ernu: Salutare! Vai, câte lucruri avem în comun, haha! Nici nu știam. Mai întîi, despre recomandare: sunt foarte atent la tot ce se întâmplă pe multe segmente culturale, sociale și politice. Sunt, de felul meu, tare curios și mă tem cel mai mult de ignoranță. Poate de asta sunt mereu cu ochii pe tot ce mișcă, deși cu vârsta devine tot mai greu. M-a bucurat mult apariția platformei voastre. Și când dau de ceva bun, bag pe gât tuturor: anunț și recomand, pentru că solidaritatea și generozitatea nu costă, ba chiar fac foarte bine.

Pomenești niște nume cunoscute, oameni pe care-i prețuiesc, și asta mă bucură. Am stat în multe orașe și am cunoscut multă lume, iar perioada petrecută la Cluj a fost foarte complicată și complexă – am cunoscut enorm de multă lume. De felul meu, sunt un tip relațional și îmi fac repede cunoștințe. Copilul meu e convins că și pe Lună am prieteni, amici, cunoscuți. 

În carte sunt câteva orașe cărora le-am dedicat spații largi, pentru că am locuit acolo: Chișinău, Iași, Cluj, Timișoara și București, plus orașele de tranzit. Anii ʹ90 sunt legați de ele în istoria mea personală. Iar Clujul în mod special. Chiar cred că voi mai scrie o carte mică doar despre experiența clujeană, pentru că acolo am avut câteva proiecte care acum mi se par al naibii de interesante ca povești ce pot explica mai bine dinamica acelor ani. De exemplu, am povestit destul de puțin despre fenomenul Philosophy & Stuff tocmai pentru că nu am vrut să mă abat de la tema centrală a cărții, istoria anilor ʹ90. Poate că în câțiva ani voi reveni mai aplicat. Plus că mă interesează să explic genealogia ideilor și practicilor sociale de stânga la care am fost martor. Sunt totuși primul din generația postdecembristă care a fost etichetat oficial ca fiind de stânga, fără să fac mare caz de asta: pe atunci, oamenii treceau pe cealaltă parte a străzii când mă vedeau, pentru că era o etichetă tare nasoală. Asta s-a întâmplat prin 2006, când domnul Patapievici a publicat un articol lung după apariția cărții mele Născut în URSS. Se uită, dar cred că este foarte interesant cum s-au desfășurat anumite genealogii politice, culturale etc.

Povestea de la Cluj clar trebuie aprofundată: cum a apărut un anumit tip de reflecție de stânga într-un oraș ultraconservator și în rândurile celei mai rurale populații urbane din România – mă refer la populația românească, nu la cea maghiară. E un fenomen extrem de interesant! 

L.D.: Apropo, ce diferențe de cultură civică și de practică democratică ai observat între etnicii români și etnicii maghiari din Cluj?

V.E.:  O, da! Am o experiență consistentă pe tema asta – și e foarte prezentă în carte –, pentru că eu am descoperit nu doar anii ʹ90, ci și România ca pe un soi de nouă patrie. Eram ultimul copil al Imperiului – etnic român dintr-o familie care trăise de generații în Imperiul Țarist și în URSS – și am venit în România anilor ʹ90 ca în „țara mea”, dar era o țară care mi se dezvăluia ca „străină”. Era un spațiu care mi se revela ca „al meu, dar străin”. De-a lungul cărții, vorbesc mult despre procesul de „învățare” prin care am trecut și despre descoperirea diferențelor față de comunitatea din care veneam, diferențe care au la bază, zic eu, o cultură materială, istorică, socială, economică și administrativă diferită. E o temă dragă mie.

În Cluj, cea mai mare surpriză a fost descoperirea lumii maghiare, care, culmea, a fost mult mai deschisă cu mine decât lumea românească. Eu la Cluj am cunoscut românii prin intermediul maghiarilor, care m-au primit ușor, am locuit cu ei, am avut primele joburi date de ei etc. Dacă ne uităm atent, în anii ʹ90 cam tot mediul urban progresist și zonele culturale vii, alternative și avangardiste din Cluj erau ale comunității maghiare: Music Pub, Casa Tranzit, Insomnia – și erau deschise pentru români, firește. 

Românii erau mai apropiați de patriotismul de tip Funar. Asta ține cumva și de istoria orașului, a regiunii: românii au fost populația majoritară din mediul rural, cu o prezență târzie în urban. Urbanul era la Cluj dominat de maghiari, evrei, germani – la fel ca în cea mai mare parte a Transilvaniei. E o stratificare socială care te face să te gândești la un sistem de caste. De asta eu obișnuiam să spun ironic: Clujul e orașul cu cea mai mare populație rurală din țară. 

Venind de la Iași, Clujul mi se părea un oraș mai conservator și cu trăsături mai rurale decât Iașiul. Dar asta ține de moștenirea Imperiului. În Basarabia e la fel, doar că e alt Imperiu și sunt alte etnii. Chișinăul modern a fost un oraș dominat de ruși și de evrei până târziu: sovieticii l-au făcut „moldovenesc” prin dezvoltare și deschidere spre moldovenii din rural. Transilvania are orașe cu o populație etnic românească cu practici mai rurale decât în Moldova sau Oltenia. Mă refer strict la români. Repet: ține de moștenirea istorică. Dacă nu mă credeți, mergeți la Sibiu și verificați. Și nu e nimic peiorativ în asta: e istoria noastră și are cauzalități clare. Bisericile românești sunt la marginea orașului, unde cândva era sat, nu în centru – cele din centru sunt de după Unire. Dar în două generații vom uita cine a făcut aceste orașe. Nu că ar fi bine… 

Pe scurt, descoperirea lumii maghiare a avut pentru mine un rol emancipator și m-a ajutat să înțeleg aceste probleme, oferindu-mi o perspectivă mult mai complexă. Tot la Cluj am descoperit și un fenomen superinteresant: „copiii medievali”, cum îi numesc eu pe cei din zonele rurale de munte unde nu au existat CAP-uri. Sintagma nu e peiorativă, ci se referă la faptul că acolo s-a păstrat un tip de viață arhaică pe care satele de la câmpie l-au pierdut total. Lipsa CAP-urilor a conservat un tip de sat și un mod de a munci care au dispărut din alte zone. Mai ales că forma de organizare a CAP-ului a produs o mutație nouă: a făcut din țărani un soi de muncitori agricoli foarte moderni în practici – ei de fapat aveau un ritm de viață modern, la fel ca al muncitorilor, numai că nu erau la uzină, ci la câmp. Satele începuseră să aibă trăsături moderne urbane. Dar când vedeai acești copii fascinanți de la munte, obișnuiți cu forme de muncă tradiționale – câmp, vite, pădure –, aveai impresia că ei coboară direct din „Evul Mediu”, adică dintr-o lume total dispărută, dar care se conservase bine în unele zone. Eu așa ceva nu mai văzusem. Dar acești copii aveau o capacitate imensă de adaptare și o energie enormă: în câțiva ani recuperau tot cu o forță teribilă.

L.D.:  Să ne întoarcem la începutul cărții, la venirea ta în România. Cum ai ajuns la Iași?

V.E.: Simplu, cu trenul. Eu susțin că în Imperiu – fostul URSS –, se intră și se iese cu trenul. De ce? Pentru că la graniță există un ritual unic, de tip Transformers. Acolo se schimbă ecartamentul într-un mod fascinant: e un amestec de Transformes și Mad Max, mașini imense care ridică trenul la înălțime pe bucăți și îi schimbă roțile, pentru că e alt ecartament. Acolo vezi aproape fizic ce înseamnă diferența, înțelegi că ieși dintr-o lume și intri în alta. Ți se schimbă tot – inclusiv creierul! Glumesc, dar e o metaforă puternică pentru marile transformări ale epocii și pentru trecerea la alte geografii și istorii. Sunt foarte pasionat de aceste transformări materiale, care uneori sunt mai puternice decât ideile. Mă interesează istoria materiei: de exemplu, de ce peisajul administrativ diferă de la un regim la altul. De ce sunt plantați pini siberieni în fața instituțiilor administrative? 

Primul român văzut de mine a fost un vameș. M-a șocat diferența dintre vameșul sovietic – foarte impersonal și militarizat, mașinal în tot ce face – și vameșul român, care purta o uniformă la mișto, pur convențională, personalizată, și se comporta după cum avea chef, total neinstituționalizat și negociabil.

Am ajuns cu un tren în care ne aflam mii de studenți și liceeni: era toamna lui ʹ90, septembrie. Am debarcat la Iași, în Gara Nicolina. Eram primul tren care mergea spre Vest, nu spre Est. Acolo ne-au repartizat pe orașe, să mergem mai departe. Eu am rămas la Iași.

Doamnele care ne așteptau în complexul studențesc Pușkin din Copou ne-au întâmpinat cu: „Vin rușii!” Așa am intrat în noua mea patrie. Și de aici începe aventura colosală a anilor ʹ90: o epocă dementă – un fel de western al Estului – și o patrie nouă despre care știam câte ceva din cărți. Dar realitatea bate orice carte și orice film.

L.D.:  În istoria postdecembristă, anii ʹ90 au fost o perioadă haotică, fertilă, nesigură, diversă și violentă. Cum ai trăit epoca asta?

V.E.: Meseria noastră e să povestim istoria trăită, să putem face aceste fresce sociale. Când reconstitui o epocă – și nu mai sunt la prima încercare, în alte cărți am reconstituit alte perioade –, e foarte important să găsești elementele cheie care compun epoca și să găsești tonul potrivit. Zeitgeist-ul unei epoci trebuie căutat în diverse elemente centrale. Cert e că anii ʹ90, prin comparație cu anii ʹ80, sunt vizibil diferiți printr-o dinamică și niște trănsformări radicale pe toate palierele: social, economic și politic. Dacă în România anilor ʹ70-ʹ80 părea că planeta Pământ nu se mai învârte, în anii ʹ90 ea sare de pe orbită și se rotește dement. 

Literatura e ofertantă pentru că ne permite metafore care au putere de sinteză. La începutul anilor ʹ90, intrăm, cum îmi place mie să zic, în westernul Estului. E epoca noastră sălbatică, de unde se începe canibalizarea totală. Ce au trăit occidentalii în 200 de ani noi am intensificat și am trăit în 10-15 ani. 

Ce este specific acelei epoci? Doar libertatea și speranța? Doar „jos comunismul” și democrația? Cu siguranță că am avut și asta. Am avut chiar câțiva ani de libertate cum aproape că nu a mai cunoscut partea asta de lume. Liberi nu doar politic, prin decapitarea regimului, ci liberi și de bani, și de muncă. De ce? A venit inflația și a ras toată acumularea, apoi au venit privatizarile și au distrus mai toate locurile de muncă pe stil vechi pentru clasa muncitoare largă și pentru țărănime. Ne-au eliberat și de acumulare, și de muncă – iar asta a adus poate cel mai dur fenomen: dislocarea totală a unor întregi pături sociale. 

Eu încerc, practic, să deschid un imens șantier de regândire și reinterpretare a anilor ʹ90 care, din punctul meu de vedere, nu corespunde cu cel al establishment-ului. Adică se minte mult prin omisiune și prin folosirea unui adevăr parțial. S-au întâmplat prea multe lucruri la nivel politic, dar mai ales economic și social: schimbarea proprietății, schimbare economică radicală, schimbarea practicii și înțelegerii muncii – de la producție la comerț –, schimbarea ierarhiilor, relațiilor etc. Plus schimbarea radicală a felului de a consuma și a mecanismelor de construcție a prestigiului și a puterii sociale. Banii încep să aibă funcție politică – înainte nu aveau această funcție, ci doar una de schimb în formulă arhaică: statutul social era dat de cunoaștere și de job ca poziție socială. Aproape ca în vechea lume. Acum banii – adică ceea ce ai în sens de capital –, devin elementul central în toate. Ai bani, poți cumpăra orice – de la om la partid și țară. Intrăm într-o altă logică. Ferice de cel care-l va mânca primul pe aproapele său, căci el va stăpâni pământul!

L.D.:  Îți propun să încheiem în prezent: care crezi că e specificul momentului pe care îl traversează România acum? Vezi asemănări cu anii ʹ90?

V.E.: Epoca în care trăiești e și cel mai greu de analizat pentru că nu prea permite distanțare. Iar pentru analiză și înțelegere e nevoie de distanță. Uite un banc auzit la Chișinău pe tema asta: se întâlnesc doi experți în geopolitică – avem mulți, că sunt fonduri, iar experții urmează fondurile. Primul întreabă: tu înțelegi ce se întâmplă acum? Al doilea zice: stai să-ți explic. Celălalt răspunde: să explic pot și eu, dar spune-mi, înțelegi ce se întâmplă?

Cartea mea începe cu trecutul – cei patru cavaleri ai Apocalipsei povestiți în stil Walter Benjamin, preferatul meu – și se termină cu prezentul, cu războiul din Est. Și eu susțin că mai tot ce avem acum este legat direct de anii ʹ90. Generația canibală este și o generație revanșardă.

Mai am o teorie, pentru că lucrez cu ipoteze pe care le verific, le probez. Eu susțin că anii ʹ90 din Estul fost comunist au constituit un fenomen preluat în circuitul global, cu efecte pentru lumea occidentală. Am fost resursă și sânge proaspăt pentru Capitalul Vampir – Capitalul de la centru –, am fost și piață de desfacere, am fost și câmp de experimente pentru FMI, Banca Mondială etc. Am fost un imens corp social, politic și economic bun pentru terapiile de șoc. Și acum vine bumerangul din teoria lui Hannah Arendt despre colonialism, unde bumerangul aruncat de la centru, a trecut pe aici prin Est și se întoarce. Schimbările de aici, din periferie, au contribuit la schimbările de la centru. Canibalizarea și sălbăticirea noastră nu aveau cum să nu aibă efecte la centru, așa cum Revoluția din 1917 nu avea cum să nu ducă la îmblânzirea Capitalului – efecte deja cunoscute. 

Mai în glumă, mai în serios, cred că acum există toate datele ca să trăim o epocă ʹ90 la nivel global de data asta, nu local. Evident că niciodată istoria nu se repetă la fel, dar vom vedea că sunt prezente anumite trăsături comune. Și cel mai sigur e că nu vom putea ocoli fascismul: sper că va fi o variantă mai moale. Dar el este inevitabil. Așa că nu ne așteaptă vremuri foarte plăcute – adică vor fi multe riscuri și posibile forme de violență. Deci pensionarea se amână – va fi o epocă în care veteranii nu vor avea voie să se odihnească, așa cum n-am dormit mai deloc nici în anii ʹ90 –, vom fi insomniaci și mai departe. Cam așa văd viitorul. Dau de băut dacă greșesc.

L.D.:  Mulțumesc, Vasile, pentru interviu și pentru susținere.

[image error]Laurențiu Dulman

Filozof ca formație, editor ca ocupație, amator de hip-hop, jazz, fotografie, tango &
dans contemporan.

Prietenii între ei – DE IULIAN BOCAI

Scena 9 – 29 decembrie 2023

Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte, e o carte recentă, dar mi s-a părut parcă scrisă în altă vreme, cu o dragoste pentru literatură care are în ea deopotrivă ceva fanatic și ușor aristocratic. Această pasiune se vede mai bine în scrisorile din 2010, care – deși mai puțin solemne și mai ludice decât cele noi – își pun marile probleme literare dintr-o postură conștientă de sine, dar nu artificială, care se vede poate inclusiv în alegerea unui gen revolut ca cel epistolar. Trebuie literatura să vizeze viața? E mai important stilul? E literatura un act de comunicare sau unul autotelic? E important să ai exercițiul marilor clasici? Până și întrebarea asta ciudată, care tot revine, după mine aiurea: care este cel mai mare scriitor modern?

Acolo, Stănescu are ochiul mai rece și Ernu face apologia unei arte ce sapă după „sensuri care să ne lămurească în micile noastre frământări”. Spun mai rece pentru că, nu știu dacă pentru că brava sau nu, Stănescu merge suficient de departe cât să declare că nu crede „în literatură ca formă de comunicare cu aproapele”. E o poziție extremă, care-i lasă literaturii deschisă numai poarta autoexpresiei și m-am găsit, în această mahie douămiistă, mai degrabă de partea lui Ernu, deși ideea lui că literatura ar trebui, de fapt, „să salveze” e aproape romantică în idealismul ei.

Își știu foarte bine literatura amândoi, dar pe liniile trasate de această diferență, modernitățile lor predilecte diferă. Ernu vine din Mantaua lui Gogol, Stănescu din modernismul anglo-saxon (tu soseai din vieți, eu veneam din morți, ca Tori Amos și Kafka). E, firește, de așteptat ca cineva care cere literaturii să vindece lumea să-și găsească rădăcini în literatura existențială rusă și să vadă ceva gratuit și, în termeni creștini, zadarnic în inteligența stilistică și efortul artistic al lui Joyce, de pildă, așa cum un sceptic nu poate să declare cu mâna pe inimă și fără să se simtă ridicol că vrea să ajungă prin ce scrie la „sufletul lumii”.

Dar dincolo de distanțele astea de educație și predilecție, diferențele între ei sunt mici – cum observă și Vancu în prefață, și mi s-a întâmplat să citesc scrisorile fără să știu întotdeauna cine le scrie și fără ca asta să conteze. Mi-au lăsat impresia unei autentice libertăți artistice, una care-și pune problemele artei dinăuntru, cu puține fasoane și ținute în frâu câte sunt, o libertate făcută posibilă de o prietenie care, ca să citez din clasici, e egalitate.

Scrisorile noi, de anul ăsta, publicate mai întâi pe Scena9, păstrează diferențele, care parcă între timp s-au mărit. În ele, Ernu e și mai concentrat asupra mizei sociale a literaturii, dar parcă fără același entuziasm, Stănescu și mai convins că e fantasmatică pretenția ca arta să ofere „chei morale” ale existenței, de unde și aerul lor ușor melancolic. „E o perioadă a marilor abandonuri, a lepădării orgoliului și a căutării de drumuri cât mai ascunse”, în niciun caz a proiectelor.

Dincolo de notele astea pesimiste, promisiunea din prima parte de a discuta romanul sud-american nu e îndeplinită nici un deceniu mai târziu, și se învârt în jurul acelorași nume și acelorași probleme și în cele noi; mai nou e Franzen, dar rușii rămân centrul acestui canon, în unele cazuri până la saturație. Ernu trage tot timpul discuția pe teritoriile pe care se simte cel mai sigur, deși uneori ar fi fost profitabilă discutarea scopului literaturii în lumina modernismului francez, de pildă, care e lipsit de accentele paroxiste ale prozei ruse și ne oferă romane ceva mai limpezi, în care nu te întâlnești cu Dumnezeu la fiecare colț de stradă și nu orice respirație e o rugăciune interioară. În orice caz, scrisorile sunt un tur de forță: Radu Vancu vorbește în prefață despre fanatism și cred că într-adevăr asta este. Îl recunosc în mine însumi, dar într-o formă decăzută. Cred că de fapt mi-au adus aminte de vremurile în care chiar credeam că literatura poate să vindece lumea – poate de-asta mi-a plăcut atât și i-am citit cu admirație.

2023 – repere în non-ficțiunea românească – Victor Cobuz | Observator cultural

Observator cultural 09.01.2024

”Bogdan-Alexandru Stănescu și Vasile Ernu și-au reeditat schimbul epistolar publicat în 2010, la care au adăugat și o serie nouă de scrisori din ultimul an. Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte (Editura Trei) este o carte despre importanța literaturii în viețile noastre, despre rolul acesteia în societate și despre posibilitățile sale în vremuri de criză ca ale noastre.

Vasile Ernu și-a publicat și partea a doua a Jurnalului la sfîrșitul lumii (Editura Cartier), care strînge postările consistente de pe Facebook ale autorului, prin care cred că Ernu s-a impus, cel puțin la fel de mult ca prin cărțile sale, ca una dintre cele mai importante voci ale vieții noastre sociale. ”

link comentarii

INTRARE LIBERĂ | PLEDOARIE PENTRU LITERATURĂ – VASILE ERNU ŞI BOGDAN-ALEXANDRU STĂNESCU #tvrcultural

ClipTVR is a Romanian public broadcast service.Wikipedia507 views 14 Dec 2023O p​ledoarie pentru literatură, azi, la #IntrareLiberă, de la ora 19.00, susţinută de scriitorii Vasile Ernu şi Bogdan-Alexandru Stănescu pornind de la recentul lor volum epistolar „Centrul nu se mai susţine. Ceea ce ne desparte”. Cei doi scriitori sunt invitaţii Mirelei Nagâţ, alături de criticul literar Adina Diniţoiu şi de jurnalistul cultural Matei Martin de la Radio România Cultural. Nu rataţi o discuţie pasionantă despre rolul literaturii şi responsabilitatea scriitorului, despre marea literatură rusă şi cum ne raportăm la ea în vremea războiului, despre relaţia scriitorilor cu puterea sau despre cum s-a transformat literatura în era digitală şi a corectitudinii politice. O bună ocazie de a afla şi câteva din preferinţele literare ale invitaţilor.

Producător Anca Lazarescu

Lansare – Centrul nu se mai susține

Bursieri Taifas

14 noiembrie, la ora 18.30, la Librăria La Două Bufnițe, ne revedem cu rezidenții Taifas:
 Moni Stanila
 Alexandru Vakulovski
 Adrian Schiop
 Vasile Ernu
pentru a vedea rezultatele șederii lor în Timișoara și ce se va întâmpla de-aici încolo.

Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte

Când a început războiul am lăsat baltă toate proiectele mele legate de scris. Nu mai vedeam niciun rost – depresia şi disperarea mă bântuiau.

La târgul Bookfest Bogdan a venit şi m-a întrebat dacă nu vreau să reluam o veche corespondență. Nu ştiu de unde-i venise această nevoie. La mine părea un capitol închis definitiv. Ne părăsise şi “naşul” care ne susținea şi citea – dragul de Cosaşu.Am zis că meditez. Ne leagă o veche prietenie – genul de prietenie tăcută: multe nopți am tăcut împreună. Dar am mai şi scris.
În materie de literatură Bogdan este un profesionist ceea ce nu se poate spune despre mine – dar avem ce ne spune. Ambii suntem suficienți de inteligenți şi educați, cu experiența aripilor frânte nu odată. Dar de la o vârstă ne cam știm locul – fără a epatat dar şi fără falsă modestie. Adică indiferent de micile sau marile războaie din jur știm că trebuie să ne vedem de drum şi de cărțile noastre.
Am decis greu să reintru în joc: mai mult din nevoia de a-mi păstra mintea mai limpede. Eram undeva prin Transnistria cu copilul – eu voiam să plec spre Odessa iar Saşa mi-a pus interdicție. Am ascultat şi eu odată corect. A doua zi Odessa avea să fie bombardată.
Şi eu am început să scriu prima scrisoare, Bogdan a răspuns – şi iată cartea. Textele au fost găzduite de scena9.ro.

Apare la Editura Trei cu ilustrații superbe făcute de Andrei Gamarţ. Cu doua texte despre ce facem semnate de Radu Cosașu și Radu Vancu.

Mulțumesc tuturor pentru implicare și susținere și lui Bogdan spor pe unde e că eu tot pe drumuri.
Salutări din Timișoara.
În câteva săptămâni va apărea.

Cum să fugi de Untold şi Gheboasa? Doar Darabani ne mai poate salva…

—–

Nu prea ai cum să fugi – sunt cumva fenomene esențiale care sintetizează spiritul vremurilor. Gheboasa e deja ceva vechi descoperit acum de clasa de mijloc untoldisterică – copiii noștri ascultă demult asta. Nimic nou sub soare – povestim separat.

Untold – un soi de mașină de făcut bani pe model a la Cluj – corupție cât cuprinde dar din aia a gulerelor albe, organizare haotică, exploatare cinică dar împachetat cu un PR şi marketing agresiv. Vedeți pe pagina prietenului Pavel Lucescu (şi Sorin Simon) discuții serioase despre asta – Colectiv e acolo. Tot spun: Cluj model de dezvoltare a la Boc e o catastrofă pe termen mediu şi lung – păcat de acel oraș pe care-l iubesc căci am fost şi clujean. Utold e fanionul genului.

Eu zic pas acestui model.

De ani de zile caut variante alternative – mici festivaluri, organizări alternative de odihnă care să fie şi utile. Şi am o mulțime de modele şi recomandări.

Anul acesta am mers la Zilele Nordului, ediţia X, la Darabani – la Polul Nord al țării.

O să povestesc pe îndelete când ajung acasă la un birou nu de pe telefon – dar aici e locul de refugiu de alde Untold & alte isterii de masă. Nu zic că nu e nevoie de festivaluri mari – e nevoie dar ceva mai responsabile nu mașinărie cinică de făcut bani cu riscuri imense pe seama unei nevoi disperate de marcă de clasă – sunt la Untold deci sunt superior, Nu – eşti doar fraierit puţin cam mult.

Ștefan Teișanu – directorul festivalului ZN este şi directorul Centrului Cultural Cluj dar e din Darabani. Râdeam – ah, ţi-ai făcut loc de refugiu de Untold care e în același timp. Şi bine a făcut – un model demn de urmat şi reprodus la nivel local în multe regiuni.

Ce e fain la Zilele Nordului?

E un festival mic dar nu foarte mic – oferta de evenimente e copleșitoare.

În primul rând e comunitar – asta este cel mai important: se face pentru oameni, pentru comunitate, în comunitate şi cam pentru toate vârstele. La costuri minime – accesibile oricui.

Vrei muzică – ai cam toată gama: seri lungi de muzică destul de diversă şi bună. ŞI în Darabani şi în Poiana de lângă Darabani.

Vrei sport: ai maraton, ai ciclism şi alte ocupații.

Ai adolescenți şi studenți: ai zeci de ateliere pe diverse domenii cu invitați unul şi unul.

Ai copii: ai diverse ateliere şi evenimente pentru ei.

Vrei aventuri culinare: ai două trasee culinare şi un Campionat al borșurilor moldovenești.

Vrei geografie: ai trasee pe Prut şi prin satele dimprejur.

Vrei film – ai film, vrei literatură – ai literatură.

Şi lungi dezbateri pe teme sociale durute: discuțiile de aici au fost o revelație pentru mine – de un nivel uh. Ca să nu mai vorbesc despre discuțiile aplicate pe diverse categorii sociale şi profesionale legate de problemele şi dezvoltarea comunitară locală. Vrei voluntariat – ai toate ofertele.

Unii stau cazați la puținele hoteluri din zonă, alții stau cazați la familiile locale, alții cu cortul într-un camping amenajat.

Poţi veni cu familia, cu gașca, cu tot ce vrei. Ai timp de discuții şi să cunoşti oameni noi – lucru tot mai rar întâlnit pe la noi.

Eu de pe acum anunț că la anul voi fi prezent şi la ZN 11. Chiar dacă nu mă mai invită vin – am zis, am zis. Am stat la Koket – dimineața-mi beam cafeaua pe la 6-7 cu muncitorii la povesti – ei sutica, eu cafeaua. Adorabili.

Mulțumesc Darabani – mulțumesc Zilele Nordului. Un oraş, un festival şi o zonă de care m-am îndrăgostit. Tihnă plăcută cu mult folos. Că aşai la Darabani şi la Zilele Nordului.

Nu-l ratați la anul!

Zilele Nordului Primaria Darabani Ștefan Teișanu Vasile Ernu Vasile Ernu – autor

Foto: Zilele Nordului

”Profesorul tău e mult mai interesant decât cel din La Casa de Papel.”

Eu lucrez programatic – dacă nu am termeni, date exacte eu nu pot lucra. Chiar și în perioadele mele cele mai depresive și explodate pot lucra ca un ceas elvețian. Asta e partea protestantă din mine.

Dar am și cea estică mai mistică și pravoslavnică – când totul e gata pot arunca la gunoi totul: ca o stare de fatalitate. Această ultimă parte e ceva inserat cumva de un soi de fatalism istoric existențial care nu ține de mine.

Dar lucrez cu program și istoria-mi distruge programul. Nemilos.

Trebuia deja să termin două cărți: dar nu aveam de unde să știu că va fi război. Mama se pregătește să moară și Generația canibală se amână, dar nu mult.

Ca să ies din criza războiului a trebuit să scriu sute de texte despre est și efectele războiului. Acum mai puțin.

Războiul m-a scos total din rit mai bine de un an jumate. A lovit mai crunt decât moarte mamei. Nu credeam.

Mama a murit senină – războiul aduce o moarte violentă fără sens ceea ce face violența și cursul istoric insuportabile

Dar am publicat un Jurnal la sfîrșitul lumii II (editura Cartier) și am terminat cu Bogdan-Alexandru Stănescu – Ceea ce ne desparte II. Asta așa de criză.

Dar sper să termin anul acesta una din cele două – e timpul să râdem fie și amar în fața morții.

Iar uneori complimentele ”motivaționale” vin de unde te aștepți cel mai puțin.

Când am citit în Libertatea interviul cu Darko Perić – Helsinki din La Casa de Papel am rămas surprins de referința la mine – zice: “Dar am găsit o librărie foarte faină pe Lipscani, Cărturești. Acolo am descoperit un scriitor moldovean, Vasile Ernu. Sunt fan, am citit „Bandiții” și acum citesc „Sectanții”.”

I-am scris, firește. Oricum Sașa nu mă credea . Mi-a răspuns.

”Salut Vasile,

mulțumesc pentru mail. Uite ce coincidență, chiar anul trecut am luat Bandiții când am fost în București și anul ăsta am cumpărat Sectanții la Cluj, și după aia mi-au făcut fetele interviu.

Îmi place mult stilul tău de a scrie și vreau să zic că profesorul tău e mult mai interesant decât cel din La Casa de Papel.

Sper că într-o bună zi ne vom întâlni sau la București sau la Barcelona.

Și chiar m-aș bucură să îmi trimiți cărți.

Saluta-l pe Sașa din partea mea.

Numai bine și ținem legătura.

Cu drag,

Darko”

E măgulitor. Așa că trebuie să termin: omul așteaptă.