Sally Montgomery se aplecă şi îşi sărută fiica, apoi înfăşură pledul croşetat, de culoare roz, pe care mama ei îl făcuse cu prilejul naşterii lui Julie ― şi pe care Sally nu putea să îl suporte ― în jurul umerilor copilului. Julie, în vîrstă de şase luni, se răsuci somnoroasă, deschise ochii pe jumătate şi gînguri.
― Nu eşti tu îngeraşul meu? murmură Sally, atingînd nasul micuţ al fetiţei. Julie gînguri din nou, iar Sally îi şterse o picătură de salivă de pe bărbie şi îi mai dădu un pupic, după care ieşi din dormitor. Nu reuşise pînă la urmă să-l transforme cu adevărat într-o cameră pentru copii nou-născuţi.
Nu pentru că nu ar fi intenţionat să o facă. Într-adevăr, camera aceea fusese destinată creşterii copiilor încă de la naşterea lui Jason, cu opt ani în urmă. Făcuse împreună cu Steve planuri amănunţite, ajunseseră chiar să aleagă tapetul pentru pereţi şi să comande perdelele. Dar Sally Montgomery pur şi simplu nu era tipul de femeie care să se ocupe de decoraţiuni. În afară de asta, deşi nu o recunoscuse în faţa nimănui, cu excepţia lui Steve, ideea i se păruse dintotdeauna o prostie. Asta însemna că trebuia să o tot reamenajeze pe măsură ce copilul creştea. În lumina slabă a unui felinar de afară, Sally privi camera de jur împrejur şi ajunse la concluzia că avusese dreptate. Perdelele, deşi de culoare albastră, erau încă strălucitoare şi curate, iar pereţii, râmaşi la fel de albi cum fuseseră atunci cînd ea şi Steve cumpăraseră casa, cu nouă ani în urmă, erau acoperiţi cu o multitudine de fotografii şi afişe tipărite, de care orice copilaş ce se respectă ar trebui să se bucure ― Mickey Mouse pe un perete, răţoiul Donald pe cel din faţa lui, cu o serie de alte personaje care umpleau spaţiile goale. Chiar şi ventilatorul ce se rotea încet deasupra pătuţului Juliei fusese ales atît pentru calitatea fabricaţiei lui, cît şi pentru felul în care era proiectat, chiar dacă Sally ajunsese, aproape împotriva voinţei ei, să recunoască valoarea formelor lui abstracte, despre care vînzătoarea îi spusese că avea să "facă minuni pentru imaginaţia copilului". Cînd aveau să crească şi să aibă propriii lor copii, urmau să aducă înapoi din pod ventilatorul şi afişele şi să le împartă între Jason şi June, care pînă atunci vor ajunge la o cu totul altă apreciere asupra lor. Chicotind la gîndul acesta, despre care îşi dădea seama că provenea dintr-un simţ practic supradezvoltat, Sally închise fără zgomot uşa camerei copilului şi o luă pe scări în jos. Trecînd prin dreptul uşii dormitorului principal, se opri şi ascultă sforăitul lui Steve, simţindu-se tentată să lase baltă raportul la care lucra şi să se strecoare în pat, alături de el. Însă latura ei practică se impuse din nou, aşa că trase şi uşa aceea şi continuă să coboare scările. Se uită la foile de hîrtie ce acopereau biroul. Era preferabil să termine raportul în noaptea aceea şi să apuce să strîngă toate hîrtiile acelea înainte ca Steve să coboare, dimineaţă, şi să întrebe tăios de ce pe biroul "lui" erau răspîndite lucrurile "ei". Renunţase cu ani în urmă să mai încerce să-l convingă că biroul era al "lor". Steve avea anumite convingeri cu privire la teritoriu. Bucătăria, de exemplu, era a ei, cu toate că Steve era un bucătar mai priceput decît ea. Camerele de baie erau ale ei, de asemenea, în timp ce camera familiei, care, conform tuturor preceptelor, trebuia să fie în mod categoric a lor, era a lui. Pe de altă parte, dormitorul lor, la care amîndoi ţineau, era al ei, în vreme ce garajul, pe care nici unul dintre ei nu îl dorea în mod deosebit, era al lui.