2,4/5*
O să scriu aici doar despre I Am Legend pentru că doar atât am citit din volum (mai sunt vreo 6 sau 7 povestiri, dar nu le-am parcurs încă - poate revin cu un update, dacă și când va fi cazul).
Despre I Am Legend, mixed feelings.
În parte survival-horror (mai puțin partea de horror, și de fapt nici nu prea e survival, dar o să vă explic mai încolo de ce), în parte roman psihologic al singurătății, cred că e unul dintre primele de gen care au avut o abordare practică a situației „ce ai face dacă ai fi singurul om rămas pe lume?”
Robert Neville, personajul principal, supraviețuiește unui virus care ucide și transformă restul populației mondiale în vampiri. Scris la începutul anilor '50, cu limitările de rigoare, face referire la felul în care fake-news-urile distorsionează percepția oamenilor despre evenimentele de pe urmă și împing lumea spre panică (am apreciat bucata asta ca fiind extrem de actuală, chiar și 70 de ani mai târziu), se întreabă chiar care e rostul unor asemenea tactici de creștere a vânzărilor în contextul sfârșitului lumii (o altă bucată de analiză foarte lucidă pe care am apreciat-o) și chiar încearcă să deconstruiască mitul vampirului, oferind câteva explicații inventive (chiar dacă ușor prostești) legate de teama acestor creaturi față de cruci sau alte artefacte religioase, în funcție de credința pe care a avut-o creatura înainte de transformare (teamă care e doar psihologică, pentru că, după cum aflăm, acești vampiri n-au absolut nimic supranatural, sunt doar niște oameni infectați cu o bacterie).
Există o singură scenă de tensiune extremă, care m-a făcut să stau lipit de pagină și singura chestie care m-a convins să mă liniștesc, că Neville vă supraviețui, era că mă aflam abia la începutul cărții. În rest, cartea se mișcă încet, personajul rupe mai multe rutine și încearcă să își păstreze sănătatea mentală în toată singurătatea din jur.
Scriitura mi s-a părut OK, omul are anumite pasaje când abuzează de câte un adjectiv, dar în general cartea e competent scrisă. Totuși, în ciuda multor detalii oferite, tot mi se pare că parcă nu îți spune mare lucru. Gândurile lui Neville sunt uneori banale, alteori interesante, chestii basic, nimic cu adevărat zguduitor.
Acum, problemele vin din altă direcție. Prima, cum ziceam e că povestea dă impresia că e din genul „survival” și „horror” (chiar și Stephen King e citat pe copertă zicând că romanul ăsta a avut o mare influență asupra lui - și, râzând, îi dau dreptate), dar te prinzi extrem de repede că nu-i, de fapt, deloc așa. Neville are la dispoziție o casă mare și confortabilă, un generator care funcționează non-stop și îi dă electricitate, lumină, căldură sau răcoare, are hrană nelimitată, iar dacă rămâne fără, poate să meargă într-un supermarket abandonat și să își refacă stocurile (aparent datele de expirare îs un pic overrated în cartea asta).
Când rămâne fără benzină, trage la o benzinărie și își umple rezervorul, de drum e iarăși gata.
Când i se strică mașină, își caută alta, pur și simplu, pentru că în universul ăsta, mașinile nemișcate de ani de zile așteaptă doar să bagi cheia în contact.
Dimineața are timp să ia micul dejun și să bea două cești de cafea. Seara își face un grătar și îl savurează cu un pahar de vin și muzică clasică la pick-up, iar între cele două momente, bea și citește, sau se plimbă pe străzi, prin librării etc. Lista poate continua, și îți dai seama foarte bine că nu există aproape nicicând sentimentul acela de urgență, de pericol care ar veni la pachet cu ideea că restul populației e formată din vampiri însetați care dau târcoale casei tale pe toată durata nopții, în fiecare noapte. Omul are până și aer condiționat și, în general, mi-a dat impresia că trăiește mai bine decât mine, cu sfârșitul lumii cu tot :)))
Apoi, a doua cea mai mare problemă: antagoniștii cărții sunt cei mai leneși și insipizi vampiri din câți am văzut vreodată. Îi fac pe cei din saga Twilight să pară de-a dreptul amenințători. Neville locuiește în casa lui obișnuită, cu un drug la ușă și ferestrele acoperite cu scânduri, și asta e, aparent, suficient să țină la distanță hoardele de vampiri. Aceștia se adună în fiecare seară în jurul casei sale, și aruncă cu pietre în pereții casei, se mai împing în ușă, dar așa, ușor, să nu cumva s-o dărâme din greșeală, și în rest cred că doar stau acolo, ca niște atârnache, fără vreo direcție anume, pentru că în cei 3 ani cât durează acțiunea cărții, nu reușesc nici măcar să-l sperie pe Neville, omul doarme fără griji în timpul nopții. Ce vreau să zic e că, dacă ai locui într-o casă și ar exista vreo 50 de oameni care să își dorească să te ucidă, poți să pui câte scânduri vrei la ferestre și să ranforsezi cum vrei tu ușa de la intrare - oamenii ăia au nevoie de maxim 30 de minute să intre peste tine și să te lichideze.
Conducătorul vampirilor, un bărbat pe nume Corman, îl strigă pe Neville în fiecare seară să iasă afară, ca pruncul ăla prostănac din vecini cu care nu vrei să te joci, și care pur și simplu nu pricepe că ai teme de făcut.
Ce vreau să zic e că, OK, știu că e ficțiune, autorul poa să zică ce vrea și să își forțeze personajele să facă ce vor, I can handle it.
Dar chestiuni precum cele de care am vorbit mai sus îmi fac mintea să explodeze.
Ce-i asta: o carte cât de cât serioasă sau mă uit la desene cu Tom și Jerry?
Nu cer mult, doar niște bun-simț când vine vorba de situații pe care un om cu experiența lui Matheson ar fi trebuit să fie în stare să le construiască mult mai bine.
Ultima parte a cărții mai răscumpără din păcate, dar adaugă și o doză masivă de bullshit, așa că totul se cam anulează. N-am putut s-o consider o lectură prea satisfăcătoare.
All in all, cartea reușește să fie genială în unele momente și absolut stupidă în altele, de aceea aș înclina mai mult spre 2 stele, decât 3.