Foucault’s Pendulum

by Umberto Eco, William Weaver (Translator)

International bestselling and award-winning author Umberto Eco's Foucault's Pendulum is "an intellectual adventure story, as sensational, thrilling, and packed with arcana as Raiders of the Lost Ark or The Count of Monte Cristo" (The Washington Post Book World).

Bored with their work, three Milanese editors cook up "the Plan," a hoax that connects the medieval Knights Templar with other occult groups from ancient to modern times. This produces a map indicating the geographical point from which all the powers of the earth can be controlled — a point located in Paris, France, at Foucault’s Pendulum. But in a fateful turn the joke becomes all too real, and when occult groups, including Satanists, get wind of the Plan, they go so far as to kill one of the editors in their quest to gain control of the earth.

Orchestrating these and other diverse characters into his multilayered semiotic adventure, Eco has created a superb cerebral entertainment.

Genres: Fiction, Historical Fiction, Mystery, Classics, Literature, Italian Literature, Thriller

623 pages, Paperback

First published October 4, 1988

About the author

Umberto Eco was an Italian medievalist, philosopher, semiotician, novelist, cultural critic, and political and social commentator. In English, he is best known for his popular 1980 novel The Name of the Rose, a historical mystery combining semiotics in fiction with biblical analysis, medieval studies and literary theory, as well as Foucault's Pendulum, his 1988 novel which touches on similar themes.

Eco wrote prolifically throughout his life, with his output including children's books, translations from French and English, in addition to a twice-monthly newspaper column "La Bustina di Minerva" (Minerva's Matchbook) in the magazine L'Espresso beginning in 1985, with his last column (a critical appraisal of the Romantic paintings of Francesco Hayez) appearing 27 January 2016. At the time of his death, he was an Emeritus professor at the University of Bologna, where he taught for much of his life. In the 21st century, he has continued to gain recognition for his 1995 essay "Ur-Fascism", where Eco lists fourteen general properties he believes comprise fascist ideologies.

Reviews

[Elena Papadopol]

Inceputul e putin greoi si confuz, insa dupa ce actiunea incepe sa curga, esti prins cu totul in poveste - despre puterea cuvintelor, ce, in conjunctura potrivita, poate capata efecte mai putin dorite.

[Andrei Stoian]

Romanian review: Am oscilat între trei și patru stele și m-am hotărât că m-am simțit atât de stimulat din punct de vedere intelectual de această lectură, încât merită o stea în plus doar pentru asta. Cu toate acestea, cu riscul de a fi linșat de orice cititor elitist de pe lumea aceasta, mă simt nevoit să spun că romanul lui Eco putea să fie cu cel puțin câteva sute de pagini mai scurt, iar parcurgerea lui a fost mult mai chinuitoare decât m-aș fi așteptat.
„Pendulul lui Foucault” spune povestea a trei redactori care lucrează la o editură ce publică texte ezoterice, scrise de tot felul de conspiraționiști. Într-o zi, la editură sosește colonelul Ardenti, care le prezintă manuscrisul său și pretinde că a descoperit un secret uriaș al templierilor, apoi dispare în mod misterios. Acest moment îi face pe cei trei redactori să înceapă un joc mult mai periculos decât ar părea la prima vedere. Ei se hotărăsc să creeze propria conspirație, despre un complot global al templierilor, făcând conexiuni absurde între tot felul de personaje istorice și evenimente, până în punctul în care aproape totul este conectat. Astfel, rescriu întreaga istorie a lumii.
Cel puțin, asta scrie că este subiectul romanului în orice descriere de pe coperta din spate. Ce nu spune nimeni este că, din momentul în care colonelul Ardenti dispare, durează câteva sute de pagini până când cei trei își încep jocul intelectual — sute de pagini care ar putea fi rezumate în câteva zeci. Sunt sigur că există elemente importante pentru temele cărții, dar din punct de vedere narativ nu se întâmplă mare lucru. Înțeleg că Umberto Eco își dorea să aibă exact 120 de capitole (numărul de ani la care trebuiau să se întâlnească sectele templierilor pentru a-și transmite bucata lor din plan unii altora), dar asta nu schimbă faptul că acele sute de pagini au fost destul de chinuitoare.
Eco este un erudit absolut — este un merit pe care nu i-l poate nega nimeni — iar Planul ironic al templierilor pe care îl construiesc Casaubon, Belbo și Diotallevi este fascinant de bine alcătuit. Este nevoie de o cultură extraordinară pentru a putea face conexiuni atât de absurde, dar sute de pagini pline de semiotică și referințe la diverse lucrări obscure nu reprezintă ceea ce numesc eu o lectură captivantă.
Eco discută despre obsesia oamenilor de a căuta însemnătate chiar și acolo unde nu există, despre puterea cuvintelor și a ideilor, despre pericolul de a te juca cu idei, despre nevoia oamenilor de a găsi vinovați pentru eșecurile din viața personală și despre multe alte subiecte. Din punct de vedere filozofic, romanul este fascinant și încărcat de idei profunde. Nu vorbim despre truisme sau idei banale, ci despre concepte cu adevărat interesante, la care nu ar fi capabil să se gândească un „guru” oarecare de pe internet. Iar în contextul în care internetul permite tuturor ideilor să se răspândească extrem de rapid, atât celor bune, cât și celor nocive, într-o lume obsedată de conspirații și inamici nevăzuți, romanul este cu atât mai actual. Ca o mică paranteză, după dezvăluirea unor detalii monstruoase din dosarul lui Jeffrey Epstein, am văzut oameni pe internet stabilind că, dacă actuala „elită globală” este diabolică, iar în lumea noastră Hitler este demonizat, rezultă că, de fapt, Hitler a fost bun. Ei bine, mi se pare exact genul de conexiune pe care ar face-o unul dintre „diabolicii” din romanul lui Eco.
Voi încheia prin a spune că, deși „Pendulul lui Foucault” este categoric o carte care merită să fie citită — un roman profund, construit cu o minuțiozitate fabuloasă și încărcat de idei originale care îți dezvoltă perspectiva asupra vieții — ar fi beneficiat de o poveste pe care să o poți parcurge cu mai multă plăcere.



English review: I wavered between three and four stars and ultimately decided that I felt so intellectually stimulated by this reading experience that it deserves an extra star for that alone. That said, at the risk of being lynched by every elitist reader on the planet, I feel compelled to say that this novel could have been at least a few hundred pages shorter, and getting through it was far more grueling than I had expected.
"Foucault’s Pendulum" tells the story of three editors who work for a publishing house that releases esoteric texts written by all kinds of conspiracy theorists. One day, Colonel Ardenti arrives at the publishing house with his manuscript, claiming to have discovered a massive secret of the Knights Templar—after which he mysteriously disappears. This event prompts the three editors to embark on a game far more dangerous than it initially appears. They decide to invent their own conspiracy, centered on a global Templar plot, drawing absurd connections between various historical figures and events, to the point where almost everything becomes interconnected. In doing so, they rewrite the entire history of the world.
At least, that is how the novel is described in virtually every blurb on the back cover. What no one mentions is that, from the moment Colonel Ardenti disappears, it takes several hundred pages before the three editors actually begin their intellectual game—hundreds of pages that could easily be condensed into a few dozen. I am sure there are elements important to the book’s themes, but from a narrative standpoint, very little happens. I understand that Umberto Eco wanted the novel to have exactly 120 chapters (the number of years at which the Templar sects were supposed to meet to pass along their respective pieces of the Plan), but that does not change the fact that those hundreds of pages were quite arduous to get through.
Eco is an absolute erudite—this is a merit no one can deny him—and the ironic Templar Plan constructed by Casaubon, Belbo, and Diotallevi is fascinatingly well thought out. It takes extraordinary knowledge to forge such absurd connections. Still, hundreds of pages filled with semiotics and references to obscure works do not constitute what I would call an engaging read.
Eco explores humanity’s obsession with finding meaning even where none exists, the power of words and ideas, the danger of playing with ideas, the human need to assign blame for personal failures, and many other themes. From a philosophical standpoint, the novel is fascinating and loaded with profound ideas. These are not truisms or banal concepts, but genuinely compelling notions—far beyond anything a random internet “guru” could come up with. In a context where the internet allows ideas to spread extremely fast, both beneficial and harmful ones alike, in a world obsessed with conspiracies and invisible enemies, the novel feels more relevant than ever. As a brief aside, after the revelation of some monstrous details from Jeffrey Epstein’s case, I saw people online conclude that if today’s “global elite” is supposedly diabolical and Hitler is demonized in our world, then it follows that Hitler must actually have been good. That strikes me as exactly the kind of connection one of Eco’s “diabolicals” would make.
I will conclude by saying that, although "Foucault’s Pendulum" is undoubtedly a book worth reading—a profound novel, constructed with remarkable meticulousness and packed with original ideas that broaden one’s perspective on life—it would have benefited greatly from a story that is more pleasurable to read.

[Elena Druță]

Deși nu m-a încântat în mod special începutul, am ajuns să fiu absorbită de acțiune cam pe la jumătatea cărții, ca la final să realizez că romanul de față este unul dintre cele mai controversate și complexe din câte am citit.

[Bookaholic]

Citind Pendulul lui Foucault (1988), înţelegi de unde s-au inspirat Dan Brown şi alţi scriitori amatori de literatură senzaţionalistă, cu iz ezoteric, dar cartea nu a fost un bestseller, căci nu face compromisul unei intrigi uşurele, tot mai des întâlnită în literatura de gen din următorii ani, mergând pe o reţetă sigură, cu succes la publicul larg. Aşadar, nu Dan Brown a fost iniţiatorul acestei tendinţe de resuscitare a interesului faţă de misterele templierilor şi faţă de ceea ce se presupune că s-ar afla în spatele „adevărurilor” religioase, ci Umberto Eco, în Pendulul lui Foucault, o carte amplă, construită multiplu, îmbinând romanul istoric cu cel de mistere şi, evident, cu cel ironic, postmodern.

Intriga este complicată şi abia pe la jumătatea cărţii îţi dai seama cam cum se leagă firele numeroaselor divagaţii de la povestea-cadru – motiv pentru care probabil că mulţi cititori abandonează lectura, nefiind dispuşi să aştepte vreo 200 de pagini până să intre cu adevărat în iţele naraţiunii. Povestea-cadru este simplă: trei prieteni – Casaubon, student la Filozofie, Jacopo Belbo şi Diotallevi, angajaţi într-o editură – şi un colonel, Ardenti, pasionat de istoria templierilor, interpretează mesajul de pe o foaie găsită de acesta din urmă drept un indiciu al „Planului” – o misiune secretă a cavalerilor templieri care a început chiar din 1308, urmând ca o ultimă întâlnire să aibă loc la Stonehenge. (recenzie: http://bookaholic.ro/literatura-cu-te...)

[Cris]

Cred ca nimeni nu-i poate constesta cea mai mare calitate a lui Umberto Eco - eruditia. Sunt atatea si atatea articole despre vasta biblioteca pe care acesta o detine, dar este suficient sa te documentezi putin despre articolele si studiile sale sa intelegi ce capacitate intelectuala are si ce domenii largi de interes abordeaza.

Dar, pentru ca exista si un dar in privinta acestui aspect, un astfel de zeu al cunoasterii, sper sa-mi fie acceptat apelativul, nu poate sa scrie pentru un cititor de rand, ca mine.

Stiam cat de dificil poate sa fie Eco, pentru ca am trecut prin experienta capodoperei "Numele trandafirului", in trecut, si stiam ca toate cartile sale sunt preponderent semantice si semiotice, dificil de urmarit. Aceea mi-a placut foarte mult pentru ca are in spate o poveste politista, putina istorie fictiva, mister si religie, dar nu pot sa spun acelasi lucru si despre "Pendulul lui Focault".

Am astept sa inceapa povestea, dar pana la pagina 400, unde m-am convins ca nu exista ceva care sa ma faca sa urmaresc cele trei personaje, am decis ca nimic nu ma convinge ca acea carte este pe placul meu.

Multe, multe speculatii, conspiratii, aruncate in joaca intre cei trei prieteni care au in comun multa imaginatie, pagini intregi de posibile fapte, fabulatii, idei fara noima, fara a incerca macar sa convinga cititorul de un rationament.

Cum am presupus, aceasta carte a fost o inspiratie pentru Dan Brown si al lui controversat "Codul lui Da Vinci", pe care l-am citit acum multi ani si care mi-a antrenat mintea si a trezit in mine interesul sa aprofundez unele aspecte. "Pendului lui Focault" a reusit doar sa ma frustreze. Nu spun ca cealalta e mai buna, ci a fost mai pe gustul meu.
Interesanta este si reactia lui Eco, intrebat daca a citit "Codul lui Da Vinci", a spus ca a fost obligat sa o faca si ca Brown este unul dintre personajele din "Pendul", care incepe sa creada in ocultism si conspiratii, ca "Pendulul" aduce in prim plan chiar grotescul acestui tip de oameni si ca Dan Brown este nimic altceva decat creatia lui. Auch! Inteligent, cum spuneam...

Acestea fiind zise, am decis sa notez cartea cu 3 stele din 5, si sa renunt la jumatatea ei.

[Costangeles]

Trebuia să mă gândesc că, citind Eco, nu o să pot fi superficială. Probabil aveam nevoie de un roman superficial, iar Pendulul nu este unul, cu siguranță. Suntem purtați prin semiotică, istorie și conspirații. Este foarte greu să ții pasul. Mă gândesc la persoanele care vor să citească această carte și nu au studii in domeniul lingvisticii - probabil nu înțeleg nimic, la final. M-a obosit foarte tare cartea, de aceea nu pot să îi dau cinci stele, nici măcar patru. E de parcă aș fi citit filosofie kantiană, descartiană și kierkegaardiană odată. Wasn't ready for this brain damage.

[Giurgiu Florin]

M-a crăcănat intelectual.

[Socrate]

Atunci am văzut Pendulul.

Sfera, mişcându-se la capătul unui fir lung fixat de bolta corului, îşi descria oscilaţiile-i ample într-o izocronă maiestate. Eu ştiam ― dar oricine ar fi putut să-şi dea seama de asta în vraja acelei molcome respirări ― că perioada era reglată de raportul dintre rădăcina pătrată a lungimii firului şi acel număr π care, iraţional pentru minţile sublunare, prin divină înţelepciune leagă obligatoriu circumferinţa de diametrul tuturor cercurilor cu putinţă, astfel că timpul plutirii acestei sfere de la un pol la celălalt era efectul unei misterioase conspiraţii între cele mai atemporale dintre măsuri, unitatea punctului de suspensie, dualitatea unei dimensiuni abstracte, natura ternară a lui π, tetragonul secret al rădăcinii, perfecţiunea cercului.

Mai ştiam că pe verticala dusă din punctul de suspensie, la bază, un dispozitiv magnetic, comunicându-şi atracţia unui cilindru ascuns în miezul sferei, asigura constanţa mişcării, artificiu destinat să contracareze rezistenţele materiei, dar care nu se opunea legii Pendulului, ba chiar îi permitea să se manifeste, deoarece în vid orice punct material greu, suspendat la extremitatea unui fir neextensibil şi fără greutate, care nu întâmpină rezistenţa aerului şi nu produce frecare în punctul lui de sprijin ar fi oscilat în mod regulat o veşnicie.

[Daniel Platon]

Sunt tone si tone de recenzii la aceasta carte, unele mai bune, unele mai rele, mai toate in limbaje de lemn specifice recenzorilor cu pretentii. Asta e mini-recenizia mea, in limbaj clasic de om de pe strada:

Pendulului lui Focault *nu* este un roman de actiune. Estenta romanului este reprezentata de idei, personaje discutand acele idei si, mai ales, foarte multa istorie a diverselor "forte oculte" si misterioase care si-au adus contributia la teoriile conspiratiilor emanate de-a lungul vremii. Templieri, rozacruceeni, iezuiti, catari, baconisti - daca nu stiti cine sunt nu va faceti griji, veti afla citind romanul acesta. Veti afla si cum cele trei personaje fac conexiuni intre toate aceste grupuri oculte ca sa inventeze un Plan menit sa atraga pasionati de oculte (read "fraieri"), dar care Plan le scapa de sub control pentru ca "fraierii" il iau foarte in serios.

Ce-am retinut eu din toata povestea (700 de pagini de poveste) este ceva ce intuiam deja: oamenii sunt incapabili sa creada ca evenimentele extraordinare au cauze simple, si atunci isi inventeaza propriile cauze... extraordinare. E mai usor sa dai vina pe vaccin ca ti-a facut copilul autist decat pe chestii de neinteles pentru tine cum ar fi genetica; e mai usor sa crezi ca ceva extraordinar cum ar fi o pandemie (hello from 2020) e cauzat de o forta oculta care vrea sa mai rareasca din populatie decat sa crezi in ceva banal precum un virus care a trecut de la animal la om.

5/7 vi-l recomand, dar trebuie sa aveti rabdare. Multa. Rabdare.

[Vlad Babei]

Un roman exhaustiv și istovitor, asamblat cu migală de ceasornicar, lipsit de timpi morți și de elemente superflue – rotițele acestui mecanism narativ monstruos se învârt cu înspăimântătoare precizie, astfel încât, urmărindu-le mișcarea vertiginoasă, n-ai cum să nu te lași cuprins de o dulce amețeală. Unul dintre cele mai ludice romane pe care le-am citit până acum: conspirații și mistere milenare, enigme sângeroase, ritualuri ezoterice, trimiteri la texte inițiatice obscure, peregrinări prin adâncurile întunecate ale istoriei, dispariții subite și coincidențe stranii, plus o supradoză de paranoia, toate orchestrate cu grijă maniacală de Eco, care îmbină abil ițele romanului detectivistic cu cele ale romanului filosofic, rezultând o operă bogată și stranie, energetică și, chiar și în absența unui index la finele cărții, surprinzător de digerabilă.

[Denisa Cîrstea]

"Lumea nu l-a crezut pe Semmelweiss, care le spunea medicilor să se spele pe mâini înainte de a atinge femeile care nășteau. Spunea lucruri prea simple. Oamenii îl cred pe cel care vinde loțiunea care face părul să crească. Ei simt din instinct că ăla combină adevăruri care nu merg unul cu altul, că nu-i logic și nici de bună credință. Dar li s-a spus că Dumnezeu e complex și insondabil, și deci incoerența e lucrul pe care-l simt mai asemănător cu natura lui Dumnezeu. Neverosimilul e lucrul cel mai asemănător miracolului."

[Lorena]

“Dar sus e mai bine decât jos, pentru că dacă stai cu capul în jos îți vine sângele în cap, pentru că picioarele put, iar părul mai puțin, pentru că-i mai bine să te urci într-un pom să culegi fructe decât să ajungi sub pământ să îngrași viermii, pentru că rar te doare când te atingi de sus (numai când ești în pod), iar de obicei te doare când cazi în jos, și iată de ce susul e angelic, iar josul e diabolic.”

[Andreea]

"Produs al unui postmodernism ambiguu, romanul lui Eco nu poate fi decriptat decât prin lectură avizată la mai multe nivele." Marin Mincu, 1991

[Viorel Mionel]

"Pendulul lui Focault" este o fabuloasă poveste, o incredibilă incursiune în realitatea ezoterismului și a teoriilor conspiraționiste. Amatorii acestor subiecte vor fi foarte încântați să citească acest roman, deși, la final, vor fi dezamăgiți să constate că autorul le năruie credințele în ezoterism și supranatural printr-o strălucită modalitate scriitoricească de respingere a "lucrurilor care par ascunse celor neinițiat".
Eco este un scriitor fascinant. Toate cărțile sale sunt o dovada de netăgăduit că un literat, pentru a realiza o capodoperă literară, trebuie să se documenteze, să cerceteze. Asta face Eco, cercetează foarte bine cadrul, elementele și mare parte din personajele sale pentru a-și înscrie opera de ficțiune într-o realitate trecută. "Pendulul lui Focault" este plin de locuri geografice și plimbă cititorul din Europa în Americi, și de aici în Africa și la Antipozi. Nu mai puțin de 300 de denumiri de locuri geografice am contabilizat la lecturarea acestui roman.
Cât privește subiectul romanului, Eco prezintă aventura a trei bărbați care lucrau pentru o editură din Milano: Casaubon, Belbo și Diotallevi. Aici, patronul editurii (el însuși membru al unei societăți oculte) le propune celor 3 un proiect prin care să deschidă calea publicațiilor dedicate societăților secrete (masonerie, illuminati, rozacruceeni etc.). Odată întrați în proiect, cei trei, la început increduli, ajung să fie acaparați cu totul de subiectele conspiraționiste subscrise societăților oculte care le parvin pentru publicare. Iau contact cu persoane membre ale unora dintre cele mai mari și mai învăluite în mister societăți secrete din lume. Participă la niște evenimente în care sunt puse în scenă rituri și practici oculte: de la cele șamanice, la cele druidice sau de altă natură. Astfel, ajung sa fie absorbiți de conspirații, găsesc conexiuni în tot ce citesc, văd și întâlnesc, și concluzionează că membrii societăților secrete au un Plan de a domina lumea. Diotallevi ajunge sa fie răpus de cancer, fapt pus pe seama uneltirilor puse la punct de societățile oculte ale Planului. Belbo, îndrăgostit de Lorenza, membră și ea a unei societăți secrete, plin de ură și frustrat că nu o poate avea, face un joc periculos. Acesta îl minte pe cel care deține cel mai înalt rang în rândul societăților secrete că deține o hartă care dezvăluie secretul de aproape o mie de ani al Templierilor, cei de la care își revendică originea cele mai multe societăți ezoterice, hermeneutice și oculte. Greșeala lui Belbo îl va costa viata și îl va pune sub presiune pe Casaubon.
Romanul are multe referiri bibliografice in firul narativ. Veți putea întâlni în "Pendulul lui Focault" multe lucrări celebre și foarte vechi. Pentru mine a fost interesant să constat că acest roman stă la baza "Cimitirului din Praga". Printre subiecte, aici, ca și în "Cimitirul din Praga", apar evreii și istoria lor controversata.
Romanul este foarte extins. Pentru unii cititori s-ar putea să fie un impediment în lecturare. Mai mult, unele porțiuni pot buimăci citotorii întrucât relatează modul haotic în care Belbo isi scrisese gândurile tulburi și amestecate, poate chiar schizoide, în fișierele din Abulafia (asa își denumise el PC-ul). Mie, personal, mi-a displăcut faptul ca Eco include în acest roman mai multe paragrafe scrise când în latină, când în franceza, când în engleză, iar acest fapt îngreunează lecturarea. Dar acesta este un aspect care poate fi lesne trecut cu vederea dacă ținem cont de faptul că autorul construiește acest roman cu un talent matematic. Eco este printre putinii scriitori care au capacitatea de a lega evenimente istorice, datele geografice, valorile numerice și sursele bibliografice într-un fir narativ atât de logic încât te face să te întrebi într-un finat: dar, oare, nu așa stau lucrurile în realitate? Oare lumea în care trăim nu este opera unui Plan universal de guvernare, în spatele căruia se afla grupuri și grupări oculte? Însă tot Eco este cel care te poate trezi la realitate spunându-ți că singura realitate este cea trăită, cea înscrisă în registrele istorice și care poate fi rațional descifrat. Spor la lectura!

[Dora Andraşoni]

O carte destinată unui auditoriu selectiv.

Romanul pleacă de la o intrigă foarte bună, însă cititorul se poate pierde în dialogurile interminabile, obscure, care nu slujesc neapărat firului narativ în sine. Intenția autorului e de a crea un roman filosofico-polițist, cu un mesaj ironic, în timp ce transmite o multitudine de informații.
Dacă în "Numele Trandafirului" l-am regăsit mai mult pe medievistul Eco, cartea de față este scrisă din perspectiva semioticianului. Asemănător ca structură cu "Numele Trandafirului", însă mult mai puțin captivant pentru mine.

[Adrian Mihai]

O carte care te poartă prin multe locuri ale minții și ale sufletului. M-a prins în vrajele sale la începutul ei, citind într-o zi și jumătate vreo două sute de pagini, după care toată dezvoltarea minuțioasă m-a pierdut pe alocuri, urmând ca ultimul sfert/ultima treime să o citesc din nou pe nerăsuflate.

[Bianca Borea]

Un fluviu de informații, o lume fascinantă: de la Pendulul lui Foucault, la Templieri, Roza-Cruceeni, Druizi și referințe la nenumărate cărți menite să sporească și mai mult misterul pentru a continua călătoria cu volumul 2.

[Roland]

Deschide portile spre alte carti, nu este suficient doar Pendul-ul!

[Monica Lazar]

Am citit cartea de 3 ori, la vârste diferite.
Prima dată la 20 de ani, cu pixul în mână, cu dicționare.
Am avut senzația ca eram într-un labirint și nu găseam calea de ieșire.
Erau atâtea informații de înțeles! Fascinantă carte!

[nico]

doamne ce durere de cap mi-a dat cartea asta. revin la tine peste vreo 10 ani when I recover BYE

[Madalina Iliuta]

"Unde am citit că în clipa finală, când viaţa, suprafaţă peste suprafaţă, s-a impregnat de experienţă, ştii totul, taina, puterea şi gloria, de ce te-ai născut, de ce mori şi faptul că ar fi putut să fie totul altfel? Eşti înţelept. Dar cea mai mare înţelepciune, în momentul acela, este că ştii că ai aflat prea târziu. Înţelegi totul când nu mai e nimic de înţeles."

[Mihaela Beberechi]

"Ce-ați zice de Psihologia Mulțimilor în Sahara?"

"Deci. Pe lume există cretinii, imbecilii, stupizii și nebunii.
Nu rămâne mai nimic!
Ba da, noi doi, de exemplu. Sau, cel puțin, fără să vreau să jignesc, eu." , fooarte fin!

[Dan Cristian]

Bună cartea însă cam complicată. Dacă nu sunteți experți în ocultism,religiile și limbile antice o să vă fie greu să o citiți.

[Eliza Ely]

Am sentimente mixte privind această carte. Mi-a luat un an de zile să o termin, abandonand-o de multe ori in acest timp. E interesantă dar nu ușor de citit!