What do you think?
Rate this book
Goethe’s Faust #1 of 2
Faust, First Part
Goethe’s masterpiece and perhaps the greatest work in German literature, Faust has made the legendary German alchemist one of the central myths of the Western world. Here indeed is a monumental Faust, an audacious man boldly wagering with the devil, Mephistopheles, that no magic, sensuality, experience, or knowledge can lead him to a moment he would wish to last forever. Here, in Faust, Part I, the tremendous versatility of Goethe’s genius creates some of the most beautiful passages in literature. Here too we experience Goethe’s characteristic humor, the excitement and eroticism of the witches’ Walpurgis Night, and the moving emotion of Gretchen’s tragic fate.
This authoritative edition, which offers Peter Salm’s wonderfully readable translation as well as the original German on facing pages, brings us Faust in a vital, rhythmic American idiom that carefully preserves the grandeur, integrity, and poetic immediacy of Goethe’s words.
This authoritative edition, which offers Peter Salm’s wonderfully readable translation as well as the original German on facing pages, brings us Faust in a vital, rhythmic American idiom that carefully preserves the grandeur, integrity, and poetic immediacy of Goethe’s words.
327 pages, Paperback
First published January 1, 1808
About the author
Johann Wolfgang von Goethe
13.5k books7,252 followersA master of poetry, drama, and the novel, German writer and scientist Johann Wolfgang von Goethe spent 50 years on his two-part dramatic poem
Faust
, published in 1808 and 1832, also conducted scientific research in various fields, notably botany, and held several governmental positions.
George Eliot called him "Germany's greatest man of letters... and the last true polymath to walk the earth." Works span the fields of literature, theology, and humanism.
People laud this magnum opus as one of the peaks of world literature. Other well-known literary works include his numerous poems, the Bildungsroman Wilhelm Meister's Apprenticeship and the epistolary novel The Sorrows of Young Werther .
With this key figure of German literature, the movement of Weimar classicism in the late 18th and early 19th centuries coincided with Enlightenment, sentimentality (Empfindsamkeit), Sturm und Drang, and Romanticism. The author of the scientific text Theory of Colours , he influenced Darwin with his focus on plant morphology. He also long served as the privy councilor ("Geheimrat") of the duchy of Weimar.
Goethe took great interest in the literatures of England, France, Italy, classical Greece, Persia, and Arabia and originated the concept of Weltliteratur ("world literature"). Despite his major, virtually immeasurable influence on German philosophy especially on the generation of Georg Wilhelm Friedrich Hegel and Friedrich Wilhelm Joseph von Schelling, he expressly and decidedly refrained from practicing philosophy in the rarefied sense.
Influence spread across Europe, and for the next century, his works inspired much music, drama, poetry and philosophy. Many persons consider Goethe the most important writer in the German language and one of the most important thinkers in western culture as well. Early in his career, however, he wondered about painting, perhaps his true vocation; late in his life, he expressed the expectation that people ultimately would remember his work in optics.
George Eliot called him "Germany's greatest man of letters... and the last true polymath to walk the earth." Works span the fields of literature, theology, and humanism.
People laud this magnum opus as one of the peaks of world literature. Other well-known literary works include his numerous poems, the Bildungsroman Wilhelm Meister's Apprenticeship and the epistolary novel The Sorrows of Young Werther .
With this key figure of German literature, the movement of Weimar classicism in the late 18th and early 19th centuries coincided with Enlightenment, sentimentality (Empfindsamkeit), Sturm und Drang, and Romanticism. The author of the scientific text Theory of Colours , he influenced Darwin with his focus on plant morphology. He also long served as the privy councilor ("Geheimrat") of the duchy of Weimar.
Goethe took great interest in the literatures of England, France, Italy, classical Greece, Persia, and Arabia and originated the concept of Weltliteratur ("world literature"). Despite his major, virtually immeasurable influence on German philosophy especially on the generation of Georg Wilhelm Friedrich Hegel and Friedrich Wilhelm Joseph von Schelling, he expressly and decidedly refrained from practicing philosophy in the rarefied sense.
Influence spread across Europe, and for the next century, his works inspired much music, drama, poetry and philosophy. Many persons consider Goethe the most important writer in the German language and one of the most important thinkers in western culture as well. Early in his career, however, he wondered about painting, perhaps his true vocation; late in his life, he expressed the expectation that people ultimately would remember his work in optics.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 9 of 9 reviews
November 30, 2024
Romanian review: Nu ai cum să nu te identifici cu Faust dacă ai simțit măcar o dată în viață setea de cunoaștere. Sete de cunoaștere pe care Faust nu reușește să și-o potolească prin mijloace obișnuite, așa că alege să își vândă sufletul diavolului.
Sunt câteva lucruri de care mă simt nevoit să mă plâng:
1. Faust se îndrăgostește instant de Margareta.
2. Anumite evenimente din carte nu prea sunt relevante pentru povestea principală.
Goethe dedică o parte din poem criticării unora dintre scriitori vremii sale, ceea ce pentru mine nu a fost prea interesant, având în vedere că nu mai auzisem de ei în viața mea. Poate dacă Goethe știa că el, spre deosebire de cei pe care îi critica, va rămâne în istorie, nu s-ar mai fi obosit să scrie despre aceștia.
Mi-au plăcut versurile (ediția mea este tradusă de Lucian Blaga), deși eu și poezia nu ne potrivim foarte bine. Probabil că aș fi fost mai impresionat de talentul lui Goethe dacă aș fi fost mai interesat de poezie.
Este interesant că în aceeași perioadă în care omenirea realiza un progres științific uriaș, majoritatea oamenilor încă credeau în spirite, fantome și vrăjitoare. Era o diferență imensă între mase și intelectualii vremii, lucru care este mult mai puțin vizibil astăzi— deși există oameni care susțin că omenirea este din ce în ce mai proastă.
Am auzit că volumul doi este dezamăgitor, sper totuși să-mi placă mai mult decât altora.
Citat:
,,Pe-aici îmi sunteți, încă tot pe-aici?
Voi, spirite de rând,
Să dispăreți n-aveți de gând?
Nici chiar în epoca luminii?"
English review: You can’t help but identify with Faust if you’ve ever felt the thirst for knowledge even once in your life. A thirst for knowledge that Faust cannot quench through ordinary means, so he chooses to sell his soul to the devil.
There are a few things I feel compelled to complain about:
1. Faust falls in love with Margareta instantly.
2. Certain events in the book don’t seem particularly relevant to the main story.
Goethe dedicates part of the poem to criticizing some of the writers of his time, which wasn’t very interesting to me, given that I’ve never heard of them in my life. Perhaps if Goethe had known that he, unlike those he criticized, would remain in history, he wouldn’t have bothered to write about them.
I enjoyed the verses, although poetry and I don’t get along very well. I probably would have been more impressed by Goethe’s talent if I were more interested in poetry.
It’s fascinating that during the same period when humanity was making tremendous scientific progress, most people still believed in spirits, ghosts, and witches. There was a huge gap between the masses and the intellectuals of the time, something that is much less pronounced today—although there are those who argue that humanity is becoming increasingly ignorant.
I’ve heard that the second volume is disappointing, but I hope I’ll enjoy it more than others did.
March 13, 2025
"Faust" de Goethe.
Citit: Volumul I: 21 mai.
Volumul II: 21-22 mai.
Număr de pagini:
Vol. I: 250.
Vol II: 383.
Aceasta a fost cea mai lungă piesă de teatru pe care s-o fi citit până acum. Tragică, dar mai puțin tragică decât adaptarea lui Marlowe, dar mult mai complexă.
Acest Faust este o oglindire fidelă a societății timpului, o reimaginare a atâtor mituri, o creație admirabilă fără a fi la fel de ambițioasă precum poemul lui Shelley "Prometeu descătușat". Admirabilă creație demnă de a fi numită capodoperă a literaturii.
Nota: 10.
Citit: Volumul I: 21 mai.
Volumul II: 21-22 mai.
Număr de pagini:
Vol. I: 250.
Vol II: 383.
Aceasta a fost cea mai lungă piesă de teatru pe care s-o fi citit până acum. Tragică, dar mai puțin tragică decât adaptarea lui Marlowe, dar mult mai complexă.
Acest Faust este o oglindire fidelă a societății timpului, o reimaginare a atâtor mituri, o creație admirabilă fără a fi la fel de ambițioasă precum poemul lui Shelley "Prometeu descătușat". Admirabilă creație demnă de a fi numită capodoperă a literaturii.
Nota: 10.
May 2, 2022
Camus spunea că Faust a crezut îndeajuns de mult în Dumnezeu încât să-și vândă sufletul diavolului. Nu-i o idee frumoasă? Să te gândești la toate rapoartele care se pot trage între om și Dumnezeu, între dorința omului de cunoaștere absolută și limitarea pe care o impune divinitatea.
N-o fi Faust primul, dar e cel mai autentic. Cel mai asemănător cu realitatea. Cum e el bătrân și apăsat de o viață neîmplinită. Cum vrea tinerețe și vrea dragoste. Cum e scena aceea de la început cu Dumnezeu și Mefisto.
Mefisto nu poate fi altceva decât un rău necesar pentru ca Faust să cunoască virtuțile.
Drama lui Faust stă în ușurătatea cu care își vinde sufletul și cu care și l-ar vinde oricine altcineva pentru a trăi pe acea "gură de rai" din Miorița.
Bonus: mereu o să fac glume despre scena în care Valentin o face curva pe Margareta. E mult prea amuzant modul cum Blaga a tradus.
N-o fi Faust primul, dar e cel mai autentic. Cel mai asemănător cu realitatea. Cum e el bătrân și apăsat de o viață neîmplinită. Cum vrea tinerețe și vrea dragoste. Cum e scena aceea de la început cu Dumnezeu și Mefisto.
Mefisto nu poate fi altceva decât un rău necesar pentru ca Faust să cunoască virtuțile.
Drama lui Faust stă în ușurătatea cu care își vinde sufletul și cu care și l-ar vinde oricine altcineva pentru a trăi pe acea "gură de rai" din Miorița.
Bonus: mereu o să fac glume despre scena în care Valentin o face curva pe Margareta. E mult prea amuzant modul cum Blaga a tradus.
April 3, 2022
*4.5
Adevărată lectură este relectura. Mi s-a confirmat încă o dată acest lucru. Odată ce ai un background, prima parte din Faust este chiar foarte interesantă. Este o lectură destul de greoaie. Unele scene sunt prea lungi, iar alte câteva scene pur și simplu întrerup cursivitatea acțiunii și îngreunează misiunea cititorului (înțeleg ca la aceea vreme aluzia făcută la x persoană prin intermediul personajul y era binevenită, dar azi nu mai are prea multă relevanță, deoarece acele persoane nu mai prezintă la fel de mult interes). Privind partea plina a paharului, povestea este una care te pune serios pe gânduri. De departe cele mai bune momente sunt cele dintre Faust și Mefisto.
"De ceea ce nu știm, noi am avea nevoie.
Ceea ce știm, doar anevoie ne va folosi..."
Adevărată lectură este relectura. Mi s-a confirmat încă o dată acest lucru. Odată ce ai un background, prima parte din Faust este chiar foarte interesantă. Este o lectură destul de greoaie. Unele scene sunt prea lungi, iar alte câteva scene pur și simplu întrerup cursivitatea acțiunii și îngreunează misiunea cititorului (înțeleg ca la aceea vreme aluzia făcută la x persoană prin intermediul personajul y era binevenită, dar azi nu mai are prea multă relevanță, deoarece acele persoane nu mai prezintă la fel de mult interes). Privind partea plina a paharului, povestea este una care te pune serios pe gânduri. De departe cele mai bune momente sunt cele dintre Faust și Mefisto.
"De ceea ce nu știm, noi am avea nevoie.
Ceea ce știm, doar anevoie ne va folosi..."
June 18, 2025
"Faust" este opera vietii lui Goethe, putand fi incadrata in mai multe genuri literare: dramatica, epica, lirica, satirica. Este pariul pe care il face autorul cu talentul sau, cu perfectiunea, cu nemurirea unei opere etc.
Goethe a fost inca din copilarie fascinat de acest personaj medieval si legendar numit Doctorul Faustus dar si de misterul care ii invaluia existenta: a fost o persoana reala sau nu?
Istoria ne spune ca a existat un anume Johannes Georg Zabel zis si Faustus, ce a fost astrolog si alchimist si despre care se mai spune ca facuse un pact cu necuratul caruia i-a vandut sufletul in schimbul redobandirii tineretii.
Tematica faustiana a inspirat multi artisti de-a lungul timpului cum ar fi: Marlowe, Heine, Valery, Mann, Puskin, Berlioz, Liszt, Wagner etc.
Intre anii 1773-1774 autorul a conceput fragmentele din Urfaust sau Faustul originar si abia in 1831 incheie manuscrisul pentru "Faust". Trebuie sa mentionam ca tragedia are doua parti si recenzia mea va fi pentru prima parte.
Aceasta debuteaza cu o inchinare si doua prologuri: "Prolog pe scena" ce are 3 participanti: Directorul, Poetul si Bufonul. Directorul e realist, se framanta despre cum mai pot fi captati spectatorii de un act artistic in vremurile acestea, iar Poetul e visator si idealist:
"Da-mi ne-framantarea ispitirii
Placerea plina de dureri,
Puterea urii si-a iubirii -
Da-mi tineretea mea de ieri!"
"Prologul in cer" are tot 3 participanti: Domnul, Arhanghelii si Mefistofel. Domnul ii vorbeste celui din urma despre doctorul Faust pe care doreste sa-l ia pe "calea luminii". Mefistofel ar dori sa-l duca pe o cale contrarie si astfel cei doi fac un fel de prinsoare sau intrecere:
"Deci fie! Iata, poti sa te apuci
Sa smulgi ast suflet de la obarsie
Si daca poti, sa-l prinzi si sa-l aduci
Pe calea ta de josnicie.
Dar rusinat sa-mi stai de-o trebui
Sa recunosti: Om bun si-orbecaind
Drumul cel drept tot stie a-l gasi."
Partea I al tragediei il gaseste pe Faust sezand in odaia sa dezamagit de cunostintele obtinute prin studiu si stiinta:
"Am invatat acu filosofia,
Jurisprudenta, medicin-am ispravit,
Am invatat, vai! si teologia
Din fir in par, cu zel nepotolit
S-acum, sarman fara minte!
Stiu cat stiam si mai-nainte;"
Decide sa se indreapte spre ocult, invocand un spirit cu ajutorul magiei, insa acesta il dispretuieste spunandu-i ca "Te-asemeni cu acel ce intelegi, Cu mine nu!". Astfel Faust se gandeste la sinucidere insa corul ingerilor tocmai anunta Invierea Domnului si Pastele. Apoi el si ucenicul sau Wagner se duc la casa de la tara, la Burgdorf, sa sarbatoreasca Pastele. Faust e aclamat de tarani carora le-a facut mult bine ca medic. In timp ce se plimba le apare in cale un caine negru care nu e altul decat Mefistofel. Faust decide sa-l ia acasa cu el.
Scena se schimba si ne gasim iar in odaia personajului principal, unde cainele se transforma intr-un strigoi inspaimantator. Faust incearca sa-l alunge cu farmece insa nimic nu-l atinge pe Mefistofel. Incearca apoi sa-i afle numele, iar acesta ii spune:
"Sunt spiritul acel ce vesnic neaga!
Cu drept; caci tot ce ia fiinta-aci,
E vrednic in neant a pieri;
Fiinta dar mai bine n-ar fi luat.
Deci toate cele ce numiti pacat,
Distrugere, sau raul c-un cuvant,
Sunt elementul meu; acesta sunt."
Cei doi ajung sa faca un pact: Mefistofel va deveni sluga lui Faust pe lumea aceasta iar el va trebui sa-l slujeasca in infern:
"Aici ma leg sa-ti fiu eu sluga tie,
S-alerg la orisice-mi vei porunci;
Iar dincolo cand ne vom regasi,
Ce eu ti-am fost, sa-mi fii tu mie."
Faust semneaza cu sange si Mefistofel il conduce in Pivnita Auberbach din Lipsca unde le va juca feste unor betivi. Dupa aceasta isprava il duce si la o vrajitoare care il va intineri pe Faust cu o licoare.
Faust urmeaza sa o cunoasca apoi pe frumoasa si pura Margareta:
"O, Doamne, ce copila-ncantatoare!
N-am mai vazut asa ceva sub soare.
Atat de cuminte si asezata,
Totusi putin cam alintata.
Ah, buzele rosii, lumina fetii,
Pluti-mi-vor-nainte tot drumul vietii!
Sub pleoape ochii cum si-a ascuns,
Adanc in inima mi-a patruns;"
Protagonistul, fermecat de fata, deindata ii va cere lui Mefistofel sa i-o daruiasca chiar in noaptea aceea:
"Da-mi ceva ce dansa a tinut!
Arata-mi dulcele ei asternut,
Batista de pe sanurile-acele,
O panglicuta desfatarii mele!"
Cei doi se intalnesc in gradina si plimbandu-se Margareta culege o floare, smulgandu-i pe rand petalele: ma iubeste, nu ma iubeste, ma iubeste... I se confirma: Faust o iubeste.
Insa asupra fetei se vor abate numai nenorociri: ca sa se poata vedea noptile cu Faust va ajunge sa-si otraveasca mama cu o licoare de adormit iar fratele ei va pieri intr-o incaierare cu Mefistofel. Biata fata va ajunge la inchisoare in cele din urma, fiind acuzata ca si-a inecat copilul. Faust se duce sa o vada acolo si o gaseste intr-o stare jalnica, aproape de nebunie:
"Atat de tanara sa mori!
Dar si frumoasa am fost, s-acesta m-a pierdut.
Aproape-ai fost, acuma departe esti iubite,
Cununa-i sfasiata, florile-s risipite.
Nu ma smuci asa- cum m-a durut!
O cruta-ma! ce ti-am facut?"
Ea va refuza sa fuga din celula impreuna cu Faust si Mefistofel, punandu-se total in mainile Domnului si totul se incheie cu cuvantul lui Dumnezeu care o mantuieste. Faust dispare cu Mefistofel si cortina cade peste prima parte a operei.
Consider ca opera reprezinta tragedia lui Faust care nu se poate multumi cu stiinta si cunoasterea ce ii sunt la indemana omului, doreste sa depaseasca culmile umanitatii, sa ajunga la sferele inalte, sa fie "cel mai cel" dintre oameni si chiar si zei. Dualitatea din el il sfasie: este legat de cele pamantesti insa e si "trezit", dar nu indeajuns pentru cercurile mai inalte. Astfel ca nu isi gaseste locul nicaieri. El nu este nici "luminat", nici damnat si nu cred ca poate fi condus pe vreo cale, cel putin definitiv.
Creatia este indubitabil si drama Margaretei, insa nu pana la capat, pentru ca ea va fi mantuita si cred ca este si tragedia lui Mefistofel care in ciuda tuturor giumbuslucurilor si manipularilor nu reueste sa biruie niciun suflet curat. (Margareta, fratele ei, nici macar pe betivii de la carciuma). Chiar si Faust se intovaraseste cu Mefistofel la modul constient, nepasator si cu dispret fata de el. Cred ca Faust este genul care s-ar fi dedat acestor lucruri rele si fara ajutorul sau influenta necuratului. Deci mi se pare ca tot acest geniu malefic este ratat asa cum in van este si pariul din Prolog.
Asadar, avem de-a face cu capodopera autorului, ce trebuie neindoios citita macar o data in viata. Insa, nu stiu daca o sa abordez si partea a doua, simt ca nu m-a convins pana la capat.
Goethe a fost inca din copilarie fascinat de acest personaj medieval si legendar numit Doctorul Faustus dar si de misterul care ii invaluia existenta: a fost o persoana reala sau nu?
Istoria ne spune ca a existat un anume Johannes Georg Zabel zis si Faustus, ce a fost astrolog si alchimist si despre care se mai spune ca facuse un pact cu necuratul caruia i-a vandut sufletul in schimbul redobandirii tineretii.
Tematica faustiana a inspirat multi artisti de-a lungul timpului cum ar fi: Marlowe, Heine, Valery, Mann, Puskin, Berlioz, Liszt, Wagner etc.
Intre anii 1773-1774 autorul a conceput fragmentele din Urfaust sau Faustul originar si abia in 1831 incheie manuscrisul pentru "Faust". Trebuie sa mentionam ca tragedia are doua parti si recenzia mea va fi pentru prima parte.
Aceasta debuteaza cu o inchinare si doua prologuri: "Prolog pe scena" ce are 3 participanti: Directorul, Poetul si Bufonul. Directorul e realist, se framanta despre cum mai pot fi captati spectatorii de un act artistic in vremurile acestea, iar Poetul e visator si idealist:
"Da-mi ne-framantarea ispitirii
Placerea plina de dureri,
Puterea urii si-a iubirii -
Da-mi tineretea mea de ieri!"
"Prologul in cer" are tot 3 participanti: Domnul, Arhanghelii si Mefistofel. Domnul ii vorbeste celui din urma despre doctorul Faust pe care doreste sa-l ia pe "calea luminii". Mefistofel ar dori sa-l duca pe o cale contrarie si astfel cei doi fac un fel de prinsoare sau intrecere:
"Deci fie! Iata, poti sa te apuci
Sa smulgi ast suflet de la obarsie
Si daca poti, sa-l prinzi si sa-l aduci
Pe calea ta de josnicie.
Dar rusinat sa-mi stai de-o trebui
Sa recunosti: Om bun si-orbecaind
Drumul cel drept tot stie a-l gasi."
Partea I al tragediei il gaseste pe Faust sezand in odaia sa dezamagit de cunostintele obtinute prin studiu si stiinta:
"Am invatat acu filosofia,
Jurisprudenta, medicin-am ispravit,
Am invatat, vai! si teologia
Din fir in par, cu zel nepotolit
S-acum, sarman fara minte!
Stiu cat stiam si mai-nainte;"
Decide sa se indreapte spre ocult, invocand un spirit cu ajutorul magiei, insa acesta il dispretuieste spunandu-i ca "Te-asemeni cu acel ce intelegi, Cu mine nu!". Astfel Faust se gandeste la sinucidere insa corul ingerilor tocmai anunta Invierea Domnului si Pastele. Apoi el si ucenicul sau Wagner se duc la casa de la tara, la Burgdorf, sa sarbatoreasca Pastele. Faust e aclamat de tarani carora le-a facut mult bine ca medic. In timp ce se plimba le apare in cale un caine negru care nu e altul decat Mefistofel. Faust decide sa-l ia acasa cu el.
Scena se schimba si ne gasim iar in odaia personajului principal, unde cainele se transforma intr-un strigoi inspaimantator. Faust incearca sa-l alunge cu farmece insa nimic nu-l atinge pe Mefistofel. Incearca apoi sa-i afle numele, iar acesta ii spune:
"Sunt spiritul acel ce vesnic neaga!
Cu drept; caci tot ce ia fiinta-aci,
E vrednic in neant a pieri;
Fiinta dar mai bine n-ar fi luat.
Deci toate cele ce numiti pacat,
Distrugere, sau raul c-un cuvant,
Sunt elementul meu; acesta sunt."
Cei doi ajung sa faca un pact: Mefistofel va deveni sluga lui Faust pe lumea aceasta iar el va trebui sa-l slujeasca in infern:
"Aici ma leg sa-ti fiu eu sluga tie,
S-alerg la orisice-mi vei porunci;
Iar dincolo cand ne vom regasi,
Ce eu ti-am fost, sa-mi fii tu mie."
Faust semneaza cu sange si Mefistofel il conduce in Pivnita Auberbach din Lipsca unde le va juca feste unor betivi. Dupa aceasta isprava il duce si la o vrajitoare care il va intineri pe Faust cu o licoare.
Faust urmeaza sa o cunoasca apoi pe frumoasa si pura Margareta:
"O, Doamne, ce copila-ncantatoare!
N-am mai vazut asa ceva sub soare.
Atat de cuminte si asezata,
Totusi putin cam alintata.
Ah, buzele rosii, lumina fetii,
Pluti-mi-vor-nainte tot drumul vietii!
Sub pleoape ochii cum si-a ascuns,
Adanc in inima mi-a patruns;"
Protagonistul, fermecat de fata, deindata ii va cere lui Mefistofel sa i-o daruiasca chiar in noaptea aceea:
"Da-mi ceva ce dansa a tinut!
Arata-mi dulcele ei asternut,
Batista de pe sanurile-acele,
O panglicuta desfatarii mele!"
Cei doi se intalnesc in gradina si plimbandu-se Margareta culege o floare, smulgandu-i pe rand petalele: ma iubeste, nu ma iubeste, ma iubeste... I se confirma: Faust o iubeste.
Insa asupra fetei se vor abate numai nenorociri: ca sa se poata vedea noptile cu Faust va ajunge sa-si otraveasca mama cu o licoare de adormit iar fratele ei va pieri intr-o incaierare cu Mefistofel. Biata fata va ajunge la inchisoare in cele din urma, fiind acuzata ca si-a inecat copilul. Faust se duce sa o vada acolo si o gaseste intr-o stare jalnica, aproape de nebunie:
"Atat de tanara sa mori!
Dar si frumoasa am fost, s-acesta m-a pierdut.
Aproape-ai fost, acuma departe esti iubite,
Cununa-i sfasiata, florile-s risipite.
Nu ma smuci asa- cum m-a durut!
O cruta-ma! ce ti-am facut?"
Ea va refuza sa fuga din celula impreuna cu Faust si Mefistofel, punandu-se total in mainile Domnului si totul se incheie cu cuvantul lui Dumnezeu care o mantuieste. Faust dispare cu Mefistofel si cortina cade peste prima parte a operei.
Consider ca opera reprezinta tragedia lui Faust care nu se poate multumi cu stiinta si cunoasterea ce ii sunt la indemana omului, doreste sa depaseasca culmile umanitatii, sa ajunga la sferele inalte, sa fie "cel mai cel" dintre oameni si chiar si zei. Dualitatea din el il sfasie: este legat de cele pamantesti insa e si "trezit", dar nu indeajuns pentru cercurile mai inalte. Astfel ca nu isi gaseste locul nicaieri. El nu este nici "luminat", nici damnat si nu cred ca poate fi condus pe vreo cale, cel putin definitiv.
Creatia este indubitabil si drama Margaretei, insa nu pana la capat, pentru ca ea va fi mantuita si cred ca este si tragedia lui Mefistofel care in ciuda tuturor giumbuslucurilor si manipularilor nu reueste sa biruie niciun suflet curat. (Margareta, fratele ei, nici macar pe betivii de la carciuma). Chiar si Faust se intovaraseste cu Mefistofel la modul constient, nepasator si cu dispret fata de el. Cred ca Faust este genul care s-ar fi dedat acestor lucruri rele si fara ajutorul sau influenta necuratului. Deci mi se pare ca tot acest geniu malefic este ratat asa cum in van este si pariul din Prolog.
Asadar, avem de-a face cu capodopera autorului, ce trebuie neindoios citita macar o data in viata. Insa, nu stiu daca o sa abordez si partea a doua, simt ca nu m-a convins pana la capat.
January 21, 2018
'Totuna-i,de-i pocit,de-i fără pată,
De zbuciumata clipă-i înghițit.
Ce viu răzbind prin vreme se-nfiripă,
Desăvârșit ne-apare-ntruchipat.
Tot ce sclipește ține doar o clipă:
Ce-i cu temei în veci va fi păstrat.'
De zbuciumata clipă-i înghițit.
Ce viu răzbind prin vreme se-nfiripă,
Desăvârșit ne-apare-ntruchipat.
Tot ce sclipește ține doar o clipă:
Ce-i cu temei în veci va fi păstrat.'
July 6, 2017
"Biserica mistuie bine,
Ea țări întregi a-nfulecat,
Și încă nu i s-a plecat;
Avut nedrept să-nghită, dragi nepoate.
Asta numai biserica o poate".
Pretty darn brave.
Ea țări întregi a-nfulecat,
Și încă nu i s-a plecat;
Avut nedrept să-nghită, dragi nepoate.
Asta numai biserica o poate".
Pretty darn brave.
May 18, 2026
- “Imprejmuit de sticle și retorte, de unelte Gospodărești, aduse din străbuni anume.
Aceasta-i lumea ta! Asta se cheamă lume!”
- “Simt îndrăzneală să m-avînt în lume, Durerea ei s-o port și fericirea, Să-nfrunt furtunile, și în scrişnirea
Naufragiului să nu mă clatin.”
- “Ciudat că numai capul
Speranța nu și-o pierde, Aleargă după găunoase fleacuri, Cu mîna sapă căutînd comori de veacuri, Şi-i fericit cind rîme în gunoi găseşte.”
-““In soarta mea nesigură de om, ca-ntr-un pustiu. Cine mă-ndrumă? Și de care-ndemn să-ascult? Ce să evit pe drumurile ceții?
Ah, înseși faptele, la fel cu suferința, Zădărnicesc liberul umblet al vieții.”
- “Cind fericirile pier una după alta.
Adinc în inimă se cuibărește grija, Silit ești să te temi de ceea ce nu va lovi, Și să deplîngi ce niciodată n-ai pierdut.”
- “Ce-ai moştenit de la părinți
Trudind s-agonisești din nou, să fie-al tău.”
- “Să profitați de timp, căci repede-i trecut.”
“Pentru ceea ce nu înțelegem
Nici azi, nici peste-o săptămînă,
Un lucitor cuvînt avem oricind la îndemînă.”
- “Amice, las', căci totul vine de la sine.
Te vei pricepe la viață,
Vei ști să o privești in față,
De-ndată ce te-nerezi in tine”
-“Numai spre dansul/ Pieptul meu crește,
Inima bate, Jarul sporește”
Aceasta-i lumea ta! Asta se cheamă lume!”
- “Simt îndrăzneală să m-avînt în lume, Durerea ei s-o port și fericirea, Să-nfrunt furtunile, și în scrişnirea
Naufragiului să nu mă clatin.”
- “Ciudat că numai capul
Speranța nu și-o pierde, Aleargă după găunoase fleacuri, Cu mîna sapă căutînd comori de veacuri, Şi-i fericit cind rîme în gunoi găseşte.”
-““In soarta mea nesigură de om, ca-ntr-un pustiu. Cine mă-ndrumă? Și de care-ndemn să-ascult? Ce să evit pe drumurile ceții?
Ah, înseși faptele, la fel cu suferința, Zădărnicesc liberul umblet al vieții.”
- “Cind fericirile pier una după alta.
Adinc în inimă se cuibărește grija, Silit ești să te temi de ceea ce nu va lovi, Și să deplîngi ce niciodată n-ai pierdut.”
- “Ce-ai moştenit de la părinți
Trudind s-agonisești din nou, să fie-al tău.”
- “Să profitați de timp, căci repede-i trecut.”
“Pentru ceea ce nu înțelegem
Nici azi, nici peste-o săptămînă,
Un lucitor cuvînt avem oricind la îndemînă.”
- “Amice, las', căci totul vine de la sine.
Te vei pricepe la viață,
Vei ști să o privești in față,
De-ndată ce te-nerezi in tine”
-“Numai spre dansul/ Pieptul meu crește,
Inima bate, Jarul sporește”
June 26, 2013
Ci marea îşi dechide caldu-i sân
Şi ochi-mi în uimire o privesc
Se pare-apoi c-apune zeul Soare ;
Dar aprig eu din nou m-oi îndemna
Să-i sorb lumina lui nemuritoare.
Şi ochi-mi în uimire o privesc
Se pare-apoi c-apune zeul Soare ;
Dar aprig eu din nou m-oi îndemna
Să-i sorb lumina lui nemuritoare.
Displaying 1 - 9 of 9 reviews