Bannockburn
În anul Domnului 1314
Bătălia se sfârşise.
Cerul era sumbru şi opac, ca fierul ros, care-şi pierduse orice strălucire. Puţinele petice de albastru, ivite în timpul zilei, se ascunseseră în spatele unor draperii groase de nori, care acopereau valea de la Bannockburn cu un cenuşiu trist.
Pământul părea să reflecte întunecimea cerului. Nuanţe murdare de maroniu şi galben pământiu acopereau dealurile pleşuve, care împrejmuiau câmpul de luptă. Câmpia întinsă semăna cu un ogor frământat de plugul unui ţăran, ca să culeagă roadele; dar, pe câmpiile de la Bannockburn fusese
împrăştiată sămânţa morţii.
La ivirea zorilor avu loc confruntarea: între oştirile englezilor, care încercară din nou, sub conducerea temerarului domnitor Eduard al II-lea, să-i îngenuncheze pe neclintiţii scoţieni, şi
armata formată din conducătorii clanurilor scoţiene şi nobili, care fuseseră chemaţi la oaste sub comanda regelui lor, Robert Bruce, pentru a duce o ultimă, disperată, bătălie pentru libertate.
În ţinutul aspru şi mlăştinos de la Bannockburn se produse confruntarea, în bătălia care avea să hotărască, o dată pentru totdeauna, destinul Scoţiei. La încheierea luptei, sorţii hotărâseră în favoarea oştenilor lui Robert, însă cu ce preţ!
Nenumărate trupuri fără suflare erau presărate pe câmp, zăceau în văgăuni mlăştinoase, priveau cu ochii goi şi reproş mut cerul, înspre care se înălţau stindardele zdrenţuite. Vântul rece al morţii adia prin vale şi, de parcă naturii i s-ar fi făcut milă de mizeria oamenilor, se ridică o ceaţă blândă, care se aşternu ca un giulgiu peste scena de coşmar. Doar ici şi colo se mai mişca ceva; oameni răniţi şi desfiguraţi, în care abia mai pulsa viaţa, încercau, cu strigăte răguşite, să atragă atenţia.