Povestirea lui M��rquez se înscrie în lunga serie a cărților despre așteptare. Un personaj (sau mai multe) așteaptă pe cineva (sau ceva), dar finalul acestei așteptări pare să se amîne indefinit.
În Castelul lui Franz Kafka, arpentorul așteaptă să fie primit de stăpînul locului (contele de Westwest), dar este împiedicat de numeroșii lui funcționari (cu temutul Klamm în frunte). În Deșertul tătarilor, romanul lui Dino Buzzati, locotenentul Giovanni Drogo așteaptă năvălirea furibundă a dușmanilor, dar, pînă în pragul morții, nu are parte de nici o bătălie. Năvălitorii își amînă atacul. În Așteptîndu-l pe Godot, piesa lui Samuel Beckett, personajul „central” nu-și face apariția, chiar dacă e invocat din două în două replici. Estragon şi Vladimir rămîn cu buzele umflate, dar optimiști. În Așteptîndu-i pe barbari de J.M. Coetzee, nici un barbar nu pîndește fortul. Totul e un zvon nefondat, lumea trăiește în pace, pînă la sosirea neașteptată a barbarului interior.
Povestirea lui Márquez putea fi intitulată și „În fața Legii”, ca parabola lui Franz Kafka (circulă și de sine stătător, deși e citată și comentată de preot în Procesul), în care un „om de la țară” și-ar dori să fie admis în clădirea strălucitoare a Legii. Poarta este mereu deschisă, dar el nu îndrăznește să intre. Abia după moartea protagonistului, poarta se închide.
Colonelul lui Márquez (nu-i aflăm numele) a luptat cu mulți ani în urmă, într-un război civil. Guvernul a hotărît să acorde foștilor combatanți o pensie, politicienii au aprobat-o în Parlament, s-a anunțat asta și în gazete. Colonelul a făcut toate demersurile, a completat zeci de documente, a vorbit și cu un avocat („un negru înalt cît o statuie”) și așteaptă un semn, o veste, o scrisoare. Poșta e lîngă debarcader (satul se întinde de-a lungul unui rîu), corespondența și ziarele sosesc în fiecare vineri. Medicul are, de obicei, noroc, colonelul nu. Așteaptă de 20 de ani, poate chiar de mai multă vreme. Nimic nu-l clintește din așteptarea lui. Ar trebui să fie chinuit de îndoieli, de scepticism, dar nu este. Doar soția lui îi atrage atenția că a trecut intolerabil de mult și că vor muri, pînă la urmă, de foame: „Am aşteptat cît a fost de aşteptat, îi spune soţia. Trebuie să aibă cineva o răbdare de bou, ca tine, ca să poată aştepta o scrisoare timp de cincisprezece ani”.
Colonelul a împlinit 75 de ani, dar e încă breaz: „Era un om uscat, cu oasele bine articulate, de parcă ar fi fost înşurubate. Ochii săi erau plini de vitalitate; nu părea nicidecum o mortăciune conservată în formol”. Chiar dacă e un bărbat în vigoare, colonelul nu pare să fi muncit vreodată, nu știm din ce-a trăit. Asta e foarte ciudat pentru un om care așteaptă de 20 de ani o pensie. A avut un băiat, Agustín, care a murit cu 6 luni în urmă, împușcat pentru activități subversive. Înțelegem că țara e în stare de asediu. Lumea trebuie să se retragă în case la ora 11 seara, cînd bate clopotul bisericii.
Dar cel mai bizar lucru din povestire e că bătrînul crește un cocoș de luptă, un „campion”, și că foștii prieteni ai fiului său (croitorul Álvaro, ucenicul lui, Germán, chiar și don Sabas, bogătașul satului) își pun mari speranțe în el.
Ultima replică a colonelului (n-o voi transcrie aici) pare a sugera că el știe foarte bine că a așteptat în zadar... (20.10.24.d)