3,5 stele.
Al doilea roman din seria John Corey are destul de multe puncte tari, asupra cărora voi insista mai jos, dar, din păcate, și un defect esențial, ce pare să fie foarte prezent în opera scriitorului american și anume faptul că este lungit în mod inutil, că ai senzația de mult prea multe ori că intriga se târăște anevoios către un final care nu are nimic memorabil, lăsând în urmă doar bucuria nemărturisită că ai reușit să duci până la capăt o lectură pe parcursul căreia ai fost ispitit de mai multe ori să o abandonezi. Trebuie să recunosc că autorul a reușit să construiască o poveste bună, iar acest lucru a compensat puțin din senzația descrisă mai sus.
Principalul punct forte al romanului are însă legătură nu neapărat cu intriga, ci cu anumite elemente pe care le putem numi, forțând puțin nota, ca fiind vizionare. Iată despre ce e vorba: Jocul Leului a fost publicat la începutul anului 2000, prin urmare cu mai mult de un an și jumătate înaintea atentatelor care au șocat întreaga lume din 11 septembrie 2001; cu toate acestea, este uimitor să vezi că eroul negativ al romanului, teroristul libian Asad Khalil, a fost adus în SUA cu zborul numărul 175 (ce să vezi, zborul numărul 175 este cel care a intrat în Turnul de Sud, după ce, câteva minute mai devreme, zborul numărul 11 lovise Turnul de Nord); mai mult decât atât, există numeroase trimiteri în carte la atentatul precedent asupra World Trade Center, săvârșit în 1993; în fine, se desprinde clar ideea conform căreia America este foarte vulnerabilă în fața unui atentat terorist minuțios planificat și, din nefericire, Nelson DeMille a avut dreptate.
Așa cum am mai spus, până la un punct, intriga romanului este captivantă, iar faptul că Jocul Leului este mai degrabă un thriller de spionaj decât unul polițist este de apreciat. Romanul este narat atât la persoana întâi, bineînțeles din perspectiva lui John, cât și la persoana a treia, urmărind acţiunile teroristului libian. De altfel, cu riscul de a-l supăra pe John Corey cel nostim, această ultimă perspectivă mi se pare mult superioară celeilalte și aceasta datorită observațiilor privitoare la diferențele majore dintre cultura americană și cea din Libia. Un exemplu relevant este condiția femeii în statul islamic: "Asad Khalil considera că americanii pierduseră controlul asupra femeilor lor. Îşi reaminti cuvintele din Coran: „Bărbaţii au autoritate asupra femeilor deoarece Allah i-a făcut superiori acestora şi deoarece ei îşi cheltuiesc averea ca să le întreţină. Femeile bune sunt supuse. Ele îşi păzesc părţile ascunse, deoarece Allah le păzeşte. Pe acele femei care arată nesupunere, mustraţi-le, apoi trimiteţi-le singure la culcare şi biciuiţi-le. Apoi, dacă vi se supun, nu le mai pedepsiţi.” Khalil nu putea înţelege cum femeile din Occident câştigaseră atâta putere şi influenţă, inversând ordinea lăsată de Dumnezeu şi de natură, dar bănuia că asta se datora democraţiei, unde fiecare vot conta în mod egal...Se gândi din nou la bărbatul şi femeia pe care îi văzuse, amândoi având insigne, amândoi dând ordine de parcă erau egali. Mintea lui nu putea concepe ca doi oameni de sex opus să lucreze împreună, să-şi vorbească, să se atingă şi, poate, să ia masa împreună. Iar cel mai uimitor lucru era că femeia era ofiţer de poliţie şi, fără îndoială, era înarmată. Se întrebă cum de le permiseseră părinţii acestor fete să devină atât de dure şi de băieţoase". Din păcate, la nivel global, există încă foarte mulți bărbați care gândesc precum teroristul libian ficțional. Lectură plăcută!