Într-o clipită, ursitoarele Norn au schimbat modelul de pe pânza în care îmi ţeseau soarta. Se întâmpla într-o după-amiază, târziu, pe când lucram în port, lângă pontoane. Întreaga zi tăiasem buşteni, transformându-i în cherestea, şi îmi simţeam spatele şi umerii grei din cauza mânuirii bardei. Nu mă deranja munca în sine, căci, deşi aveam doar paisprezece ani, eram înalt şi puternic, asemenea multor adulţi. Şi îmi plăcea să lucrez cu lemnul. Încă din fragedă copilărie, mâinile mele umblaseră foarte iscusit atât cu lemnul, cât şi cu metalul, har care m-a salvat de munca mult mai grea de la câmp. Mă deranja, totuşi, că trudeam pentru alţii. Nu-mi era pe plac că trăiam doar pentru a sluji nevoile altora şi pentru a le respecta ordinele, căci ei erau stăpânii, iar eu eram sclav.
Cum se întâmpla adesea, mintea îmi zbura pe când munceam şi visam că sunt liber şi că sunt un luptător. Nu aveam nici un drept să nutresc asemenea năzuinţe, căci trăisem întreaga viaţă ca un sclav şi, pe bună dreptate, eram condamnat să mor tot sclav. Cu toate acestea, visam, căci închipuirea îmi permitea să evadez din realitatea propriei mele existenţe. Cu fiecare lovitură de bardă, îmi imaginam că lupt contra englezilor, umăr la umăr, într-un zid de războinici, oameni liberi. Hrorik, căpetenia care-mi era stăpân şi bărbatul care mă zămislise, se afla chiar şi acum în Anglia, luptându-se cu localnicii. Majoritatea oamenilor liberi de pe moşia sa şi din satul învecinat erau acolo, împreună cu el. Dacă aş fi fost liber –, îmi spuneam –, m-aş fi putut duce şi eu.
Mama a venit la mine, în port, şi s-a aşezat, fără să rostească nici un cuvânt, deasupra pantei pe care lucram. Când îşi termina treburile –, ceea ce nu se întâmpla des –, îi plăcea să vină, să se aşeze tăcută şi să mă privească muncind. Mă simţeam stingherit când se uita aşa. Mă făcea să mă simt ca un copil şi, odată, i-am zis-o furios.
— Îmi pare rău, Halfdan, mi-a spus ea. Îmi face plăcere să-mi privesc fiul la lucru. Dar, dacă te deranjează, n-o voi mai face.
Apoi nu i-am mai pomenit despre asta, căci sunt puţine lucruri plăcute în viaţa de rob. Îmi iubeam mama şi nu voiam să-i iau puţina bucurie pe care o putea avea.
După o vreme, Gunhild, soţia lui Hrorik, tatăl meu, s-a năpustit dinspre casa cea lungă şi a ocărât-o pe mama.