3,5 stele.
Romanul publicat în 1842 de Balzac are puternice accente autobiografice, dar și o temă nu neapărat incomodă, dar destul de puțin abordată în epocă. Acțiunea romanului are loc în anul 1834 în Besançon, dar se face referire și la un eveniment din 1815, când domnul de Watteville s-a însurat cu "moștenitoarea celebrei familii de Rupt". Au o fată pe nume Rosalie. Doamna de Watteville "a devenit și mai habotnică după căsătorie". Domnul abate de Grancey anunță faptul că biserica a câștigat procesul împotriva municipalității, astfel încât "Consiliul catedralei din Besançon rămâne proprietarul clădirilor fostei mănăstiri". Avocatul care a reprezentat biserica este Albert Savaron. Acesta își dorise inițial să devină avocat în Paris, însă, realizând "cât este de greu să parvii la Paris", își schimbase planurile și se orientase spre Besançon, unde și-a propus mai întâi să devină cel mai bun avocat (cu precădere în domeniul comercial), iar ulterior să fie ales deputat. Este un plan foarte ambițios, care însă are un cu totul alt scop.
Mai întâi, este ușor de observat că scriitorul francez s-a identificat de-a lungul timpului cu unii dintre eroii săi, iar, de data aceasta, putem vorbi despre o legătură puternică între biografia lui Balzac și cea a avocatului Albert Savarus. Nu vorbim despre o identificare, căci există și diferențe semnificative, însă cei doi au multe elemente în comun. Nu trebuie uitat că Albert Savaron nu este doar un simplu avocat, ci și autorul nuvelei Ambițios din dragoste. Este "prima Nuvelă zămislită în Franche-Comté".
Dar poate cel mai important element comun dintre scriitor și personaj este modul în care cei doi își organizează programul de lucru. Iată ce ni se spune despre avocat: "Se duce doar duminica, la Saint-Pierre, dar la prima liturghie, la ora opt. În fiecare noapte se scoală la unu, două, lucrează până la opt, îşi ia micul dejun și apoi lucrează iar. Se plimbă prin grădină, îi dă ocol de cincizeci, șaizeci de ori, se întoarce în casă, mănâncă, și între șase și șapte seara se culcă". În cazul scriitorului francez, lucrurile stau exact la fel, cu o singură diferență. Nu se face referire aici la nenumăratele cești de cafea (Balzac însuși mărturisea că e vorba despre 50 de asemenea cești de cafea) pe care le bea de-a lungul unei zile. Așa se explică de ce a reușit să scrie atât de mult, dar și de ce a trăit atât de puțin, chiar după standardele de atunci, speranța de viață în epocă fiind mult mai redusă în comparație cu zilele noastre.
Pe de altă parte, tema triunghiului amoros de la distanță alcătuit din doamna ducesă Francesca D'Argaiolo (născută principesă Soderini), 32 de ani, soțul acesteia, ducele D'Argaiolo, 77 de ani, și Albert, 35 de ani, conține la rândul ei un episod autobiografic. Însă, există, din nou, diferențe față de realitate. Ceea ce nu știe nimeni, cel puțin pentru moment, este faptul că Rosalie face eforturi disperate de a distruge orice legătură între Albert și Francesca. Consecințele vor fi, așa cum e de așteptat, dramatice.
În final, trebuie să-l lăsăm pe Balzac să-l descrie, în stilul său caracteristic, pe tânărul Amedée-Sylvain-Jacque de Soulas, un vânător de avere prin intermediul căsătoriei: "În 1834, Amédée era un tînăr de douăzeci și cinci de ani, de statură mijlocie, brunet, cu toracele deosebit de dezvoltat, umerii aşijderea, coapsele cam rotunjoare, piciorul grăsut, mâna albă și durdulie; purta barbă-colier, mustăți care rivalizau cu cele ale garnizoanei, avea față mare, congestionată, nasul lătăreț, ochi căprui lipsiți de expresie; în ansamblu, nu arăta câtuși de puțin ca un spaniol. Se îndrepta cu pași repezi spre o obezitate fatală pentru pretențiile sale. Unghile îi erau îngrijite, barba la fel, cele mai infime detalii ale ținutei sale vestimentare vădeau o minuțiozitate britanică. De aceea Amédée de Soulas era considerat cel mai frumos bărbat din Besançon. Un frizer care venea să-i aranjeze părul la oră fixă (alt lux de şaizeci de franci pe an!) îl desemna drept arbitrul suprem al modei și al eleganței". Lectură plăcută!