Îmi pierdusem efectiv speranța în vitalitatea literaturii contemporane, până să dau de Umberto Eco. Omul acesta -dacă nu sunt prea necuviincios asimilându-l acestei rase- reușește în mod inefabil să pipereze cultural o "ficțiune" istorică.
Cine s-ar fi gândit (desigur, cine a putut, în primul rând) să cerceteze arhivele Vaticanului și să facă legătura dintre Froide (Freud), masonerie, catolicism, Comuna din Paris, Leo Taxil și Garibaldi? Trebuie să ai nu numai un fin spirit de observație, ci trebuie să manifești și un interes intens pentru tot ceea ce presupune noul în cunoaștere, cum se întâmplă nu numai în literatură, ca în toate artele, în general, ci în toate domeniile care lasă întredeschisă ușa semiobscurei camere a cunoașterii.
Publicat în 2010, Cimitirul din Praga este ultimul roman al lui Eco. Acesta avea să se stingă șase ani mai târziu, scârbit parcă de o lume despre care spunea: "Reţelele de socializare dau drept de cuvânt unor legiuni de imbecili care înainte vorbeau numai la bar după un pahar de vin, fără a dăuna colectivităţii. Erau imediat puşi sub tăcere, în timp ce acum au acelaşi drept la cuvânt ca şi un premiat cu Nobel. Este invazia imbecililor. Televiziunea a promovat idiotul satului faţă de care spectatorul se simţea superior. Drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr."
Sigur, din păcate, (odată atât de prestigiosul) premiu Nobel nu i-a fost acordat niciodată lui Eco. Chiar dacă publicarea romanului Numele Trandafirului a produs o adevărată frenezie în anii '80, societatea fiind înnebunită după "ficționalizarea" teoriei literare și a studiului biblic, juriul nu a avut o reacție pe măsură. La fel, nici în anii precedenți Cimitirul din Praga nu a fost creditat foarte serios de juriu. Se înțelege, erau mult prea preocupați de Bob Dylan sau Kazuo Isiguro. Căci, dacă un ochi atent se uită pe lista laureaților Nobel pentru literatură de după anii '80, nu o să remarce mare lucru (poate un Gunter Grass, pe alocuri) și, oricum ar fi și orice gusturi am avea, din punctul meu de vedere nici măcar nu există grad de comparație între creația lui Eco și figurile laureate. Dar s-o terminăm.
Netezindu-și parcă pista de decolare din lumea asta atât de "mult iubita", Eco i-a lăsat drept moștenire o creație de o valoare inestimabilă.
Ultimul său roman este o adevărată dramă istorică. Eco nu s-a mulțumit, precum Feuchtwanger sau Couperus, să descrie, mai mult sau mai puțin nuanțat, o serie de fapte istorice pe care să le condimenteze cu detalii mai puțin cunoscute, ci a mers până într-acolo încât a "motivat" rațiunea istorică a popoarelor europene. A descris lupta aprigă dusă de iezuiți împotriva progresului, a descris cauzele (oh!, atât de meschine!) care au dus la această lupta. A conturat rolul masoneriei în desăvârșirea celor atât de multe revoluții care au scindat popoarele europene în secolul al XIX-lea.
Sigur, după cum însuși autorul mărturisește, Simonini, personajul principal, nu a existat ca atare, ci el reprezintă nucleul unor personaje care, cu destine separate, au clădit ceea ce avea să ducă la imperiul de cenușă pe care ni l-a înfățișat prima jumătate a secolului XX. Toate celelalte personaje, operele sau faptele lor, sunt însă atestate istoric, ceea ce oferă un puternic caracter verosimil celor descrise.
Titlul este un laitmotiv care apare ca episod obsesiv în roman. Chestiunea evreiască, ce a dat atâta bătaie de cap intelectualilor secolului revoluțiilor, reprezintă, poate, elementul central al romanului și, de aici, și titlul. Conspirația iudaică universală a animat saloanele fandosite ale secolelor trecute și era în atenția tuturor guvernelor europene. Afacerea Dreyfus nu lipsește nici ea. Nici manifestul lui Zola și nici Protocoalele Înțelepților Sionului apărute în volumul lui Serghei Nilus, care l-a influențat în mod categoric pe Hitler, nu lipsesc. Mai mult decât atât: sunt justificate istoric!
"Oamenii nu fac niciodată răul atât de complet și cu atâta entuziasm ca atunci când îl fac din convingere religioasă."
"... cu toții erau convinși că în scurt timp aveau să-l spânzure pe ultimul preot cu mațele ultimului rege."
"Da, domnule, eu cobor din maimuță. Însă dumneata, domnule, te urci la loc!"
"Cineva a spus, exagerând poate, că din zece adepți ai unei asociații secrete, trei sunt turnători de-ai noștri, iartă-mi expresia, dar vulgul așa-i numește, șase sunt imbecili plini de credință, iar unul e un om primejdios."
Aviz! "Să reușești să realizezi despotismul datorită sufragiului universal! Mizerabilul a realizat o lovitură de stat autoritar adresându-se poporului bou! Ne pune-n garda cu privire la cum va fi democrația de mâine."
"Anumite știri explozive, dacă le dai dintr-odată, după prima impresie, lumea o să uite totul. E nevoie să le dai cu picătura și orice nouă știre va reaprinde și amintirea celei de dinainte."
"Principala caracteristică a oamenilor este că-s gata să creadă orice. Altminteri cum ar fi putut Biserica să reziste timp de aproape două mii de ani fără credulitatea universală?"
"Poate că (îndrăznește Naratorul) își scindase personalitatea tocmai că să-și creeze un interlocutor. Acum venise momentul să-și dea seama că celălalt nu există și că jurnalul este o convorbire solitară. Totuși, se obișnui cu această monotonie și hotărî să continue astfel. Nu înseamnă că se iubea în mod deosebit, dar antipatia pe care o simțea pentru ceilalți îl făcea să se suporte pe sine."
Sigur, se prea poate ca toate acestea să nu fie decât un experiment al lui Eco. Un Eco, să spunem, care joacă rolul unui Leo Taxil, dar până la următorul roman bun... "to the happy few!"
A.T.
9 ianuarie 2019