— E de la sine înţeles, declară Twombly, că trebuie să te închini în faţa mărturiei propriilor ochi, iar când vederea şi auzul sunt de acord, nu mai poate exista îndoială. Da, eşti silit să crezi ce-ai văzut şi-ai auzit în acelaşi timp.
— Nu întotdeauna, remarcă blând Singleton.
Se întoarseră cu toţii spre Singleton. Twombly stătea în picioare lângă cămin, cu spatele la el, cu picioarele răscrăcănate, şi cu aerul lui obişnuit că prezidează întrunirea. Ca de obicei, Singleton şedea cât mai retras într-un colţ. Când vorbea Singleton, n-o făcea niciodată doar ca să se afle în treabă. Din contră! Aşa că ne-am întors cu toţii spre el, cu o spontaneitate măgulitoare, în mijlocul tăcerii şi al aşteptării, pentru a-l invita să vorbească.
— Tocmai mă gândeam, spuse el după un scurt răstimp, la un lucru pe care l-am văzut şi l-am auzit în Africa.
Ne fusese întotdeauna imposibil să scoatem cea mai mică indicaţie precisă de la Singleton asupra întâmplărilor la care luase parte în Africa. Era ca alpinistul din poveste care nu reuşea decât să declare că s-a urcat şi a coborât. Suma destăinuirilor lui Singleton se reducea la a recunoaşte că mersese în Africa şi că se întorsese. Fraza pronunţată de el ne-a atras deci imediat atenţia. Twombly dispăru dinaintea căminului fără ca vreunul dintre noi să fi observat acest lucru. Întreg interesul nostru se concentrase asupra lui Singleton şi, în vreme ce unii îşi aprindeau repede şi pe furiş o nouă ţigară de foi, ne-am pregătit să-l ascultăm. Singleton îşi aprinse şi el o ţigară de foi, care însă se stinse aproape imediat, iar el n-o mai aprinse.
— Ne aflam în Marea Pădure, în căutarea pigmeilor. Van Rieten susţinea teoria că piticii descoperiţi de Stanley, ca şi alţii, nu reprezentau decât o încrucişare între negrii obişnuiţi şi adevăraţii pigmei. Spera să descopere o rasă de oameni de cel mult nouăzeci de centimetri înălţime, dacă nu mai mici, dar deocamdată nu dăduse nici peste cea mai mică urmă a unor astfel de fiinţe.
Indigenii erau puţin numeroşi, vânatul rar, şi în afara vânatului nu exista nimic de mâncare. Iar de jur împrejur se întindea o pădure foarte adâncă, foarte umedă şi străbătută de foarte multe ape. Constituiam o adevărată noutate în ţinut, căci nici unul dintre indigenii întâlniţi nu mai văzuse vreun alb până atunci, iar cei mai mulţi nici nu auziseră vorbindu-se despre ei. Deodată, pe la sfârşitul unei după-amieze, sosi la tabăra noastră un englez, şi el cam extenuat. Nimeni nu ne dăduse nici cea mai vagă informaţie asupra prezenţei lui în acele locuri; el, în schimb, nu numai că auzise vorbindu-se de noi, dar, pentru a ajunge la tabăra noastră, efectuase un drum uluitor de cinci zile. Ghidul lui şi cei doi hamali arătau la fel de rău ca şi el. Cu toate că era în zdrenţe şi cu o barbă de cinci zile, ne puteam da totuşi seama că, în condiţii normale, trebuie să fi fost un om îngrijit, care se bărbierea zilnic. Era mic de statură, uscăţiv şi nervos, cu un chip tipic englez, de pe care orice emoţie a fost atât de atent îndepărtată încât un străin e înclinat să creadă că un ins cu o astfel de figură e incapabil să resimtă cel mai slab sentiment; de fapt, unul din acele chipuri rare, care nu trădează decât o hotărâre fermă de-a traversa lumea cu demnitate, fără să plictisească sau să deranjeze pe nimeni.
Se numea Etcham. Se prezentă cu modestie şi se înfruptă din masa noastră cu atâta reţinere încât n-am fi bănuit niciodată, dacă hamalii noştri n-ar fi aflat de la ai lui, că în timpul celor cinci zile de mers luase doar trei mese, şi acestea deloc copioase. Numai după ce ne-am aprins pipele, ne-a povestit de ce se găsea aici.