Travesti

by Mircea Cărtărescu

Travesti este povestea lui Victor, un scriitor de succes, care-şi rememorează adolescenţa, mai cu seamă una dintre experienţele trăite într-o excursie din timpul liceului, experienţă ce pare a-i fi marcat existenţa.

Genres: Fiction, Romanian Literature, Romania, LGBT, Comics, Queer, Graphic Novels

174 pages, Paperback

First published January 1, 1994

About the author

Romanian poet, novelist, essayist and a professor at the University of Bucharest.

Born in Bucharest, he graduated from the University of Bucharest's Faculty of Letters, Department of Romanian Language And Literature, in 1980. Between 1980 and 1989 he worked as a Romanian language teacher, and then he worked at the Writers Union and as an editor at the Caiete Critice magazine. In 1991 he became a lecturer at the Chair of Romanian Literary History, part of the University of Bucharest Faculty of Letters. As of 2010, he is an associate professor. Between 1994-1995 he was a visiting lecturer at the University of Amsterdam.

Among his writings: "Nostalgia" (a full edition of the earlier published "Visul"), 1993, "Travesti" 1994, "Orbitor" 2001, "Enciclopedia zmeilor" ("The Encyclopedia of Dragons") 2002, "Pururi tânãr, înfãsurat în pixeli" ("Forever young, convolved in pixels") 2002, "De ce iubim femeile" bestseller ("Why do we love women") 2004.

Reviews

[Guille · Rating 3 out of 5]

Estuve tentado de resumir el libro como aquel chiquillo que tuvo sus cinco minutos de gloria al hablarnos del Quijote de esta guisa: Va de un jamo que está fumao o loco o yo qué sé y le dan venazos… De esta forma, a través de un toque entre gracioso y triste eludiría la interpretación del libro... porque tela el librito este con lo canijo que es.

Todo menos ceder a la cobardía, me dije, así que allá voy.

No es casi hasta el final del relato que empezamos a entender que la pretensión de Víctor al escribir sobre sus recuerdos no es otra que curar "la enfermedad" que le había atormentado desde un suceso ocurrido en su adolescencia, una adolescencia mística, marginal y marcada por un objetivo claro y rotundo: sufrir y sufrir mucho hasta poder llegar a escribir ese libro total que redima al universo mundo y que saldría “expectorado por sus pulmones, exprimido de sus testículos, eviscerado de sus tripas”.

A sus 34 años, Víctor es un escritor frustrado, no solo no ha escrito tal libro sino que además se ha convertido en un escritor de éxito.

“Me sentaba en un banco y peroraba en voz alta, despotricando contra aquellos seres que se conformaban con una ilusión, que ignoraban la estructura despiadada del mundo. Pocos iban a conocer, a través del sufrimiento, a través de la frustración, a través del rechazo orgulloso de la trampa pubiana, la verdadera existencia, la tortura de la lucidez. Los demás vivirán, amarán, tendrán hijos y morirán sin enterarse de que además de su imbécil felicidad, en este mundo existen otras cosas... De todos modos, ¿por qué tenía que sufrir tanto? ¿por qué tenía que amar y desear tanto eso mismo que despreciaba?”.

El narrador, su mundo (el de antes, y el de ahora, desde el que nos escribe), está lleno de pesadillas en casas decadentes repletas de espeluznantes arañas y vísceras y pseudópodos y filamentos biliosos; vamos, lo que viene siendo un mundo góticooníricocasquero explicado con un estilo barroco y críptico, y con guiños a Alicia en el país de las maravillas o a la metamorfosis de Kafka. Así que vete tú a saber si en todo este cacao he sabido sacar algo en claro y si no hubiera sido mejor dejar el resumen del libro tal cual lo hizo aquel jamo refiriéndose al Quijote.

Carlos Pardo, en la introducción, nos dice que estamos ante un libro que es una experiencia límite. Afortunadamente o no, soy un lector que no se impresiona con facilidad y este libro es demasiado onírico y gótico para mi gusto, pero es que Mircea es mucho Mircea.

[brisingr · Rating 1 out of 5]

M-am săturat să citesc despre bărbați frustrați ce se cred superiori.

[Dani (IG: danilector) · Rating 3 out of 5]

El protagonista de Lulu recuerda una época concreta de su adolescencia, y la elección de las palabras no podría ser más acertada para definir el tono de la novela: ‘estaba mucho más solo que ahora, cuando estoy muy solo. Mi trabajo, por aquella época, era la soledad’. Únicamente dos frases son suficientes para presentar a un personaje roto, que no ha sabido superar los traumas del pasado. Esos traumas que llegan en forma de araña repugnante, con patas enormes y andares abominables, tejiendo peligrosamente sus redes alrededor del protagonista sin posibilidad de escapatoria. Y como consecuencia, la más poderosa, ilimitada, inabarcable soledad.

Victor tiene 34 años y se ha convertido en un escritor frustrado que rememora el viaje que hizo en el pasado, cuando era un joven inadaptado con serios problemas para socializar. En aquella época, evitaba todo tipo de fiestas y eventos que realizasen los demás estudiantes y, por el contrario, prefería quedarse en su cama leyendo. Sin embargo, el contacto con Lulu, personaje al que la novela da título en su traducción al español, tendrá un impacto mayúsculo en su vida y definirá al hombre en el que se ha convertido.

Los demonios del pasado revisitando a personajes perdidos en su propia mente son un recurso muy utilizado en la literatura. Pero a Cartarescu se le tiene que reconocer una tremenda originalidad en la manera en la que crea este puzle maquiavélico, con capas de realidad y de onirismo que se mezclan con mayor rapidez, con mayor locura, a medida que la novela avanza y el protagonista se enfrenta a la página en blanco en la que vomitará sus mayores secretos.

Lulu tiene sin duda grandes aciertos. Una atmósfera sobrecogedora se apodera del relato. El proceso de lectura es más inquietante que agradable. Y la grandeza de la narración sobresale en cada una de sus páginas: Cartarescu es un maestro en el arte de la palabra, ofreciendo oraciones milimétricamente escritas. También es un provocador, lo cual no siempre me ha funcionado. En su inicio ya se aprecia esta dualidad entre lirismo y fealdad. El protagonista empieza su relato preguntándose, ‘¿cómo voy a escapar de ese carmín que se extiende por mi vida como en el espejo de un lavabo y que no desaparece con nada?’, a lo que sigue, ‘¿cómo voy a sacar de mi cerebro aquellas tetas de guata, aquella falda de puta vulgar, aquella peluca, aquel artificio, aquel manierismo?’. El autor conoce perfectamente las cartas con las que está jugando y busca la incomodidad y la provocación en el lector.

La dualidad no sólo va a estar presente como figura estilística. La propia narración está cargada de pares opuestos que interactúan con gran precisión: el equilibrio entre presente y pasado, la mezcla andrógina entre hombre y mujer o la delgada línea entre deseo y aversión son algunos ejemplos que van a definir toda la novela.

Ahora bien, no es oro todo lo que reluce. El exceso de onirismo y de simbología me ha acabado pareciendo algo frustrante, especialmente en su segunda mitad. La narración, que en su idea original es aparentemente sencilla, se complica y se desarrolla con un exceso de confusión que acaba afectando al disfrute de la novela. Su estructura predomina por encima del argumento, y tengo la sensación de que he leído un texto mucho más cercano a la lírica que a la prosa.

Mi primer contacto con Mircea Cartarescu se ha convertido en una montaña rusa de sensaciones, con algunos grandes aciertos y otros importantes fracasos. Si tuviera que definir rápidamente mi opinión general, ésta sería que el autor se ha pasado de frenada. Esto será un punto a favor para algunos lectores, pero a mí me deja un sabor agridulce. A pesar de todo esto, hay una cosa que tengo clara: el surrealismo, el tormento y el dolor en la historia de Victor se han quedado grabados en mi memoria literaria para siempre.

[Lucas Sierra · Rating 5 out of 5]

Avanzo con lentitud en esta historia porque la herida es profunda. (39)

Es necesario celebrar toda escritura cuyo acto es, en esencia, un acto vital. Cuando uno encuentra un autor capaz de crear la ilusión de un texto vivo, vale la pena encenderle cirios y celebrarle hecatombes. Mezclar el vino y brindar a su salud: "Por Cărtărescu y sus mundos donde los personajes sueñan mundos llenos de personajes que sueñan el mundo en donde escribe Cărtărescu". Luego esperar que los hados nos recompensen con la fuerza de caminar su obra sin Sibila ni ramo dorado.

Por lo que conozco de su obra, Cărtărescu es un autor de obsesiones, reiterativo en sus temas y en sus motivos. En Lulu aparecen muchos de los trazos cuya brusquedad construye Nostalgia: los cúmulos donde están enterrados secretos, el universo como una gran tela de araña, el terreno de los sueños privilegiado en su capacidad de construir la realidad, el juego del doble y los espejos cuyos rostros cobran voz. Ese territorio, por conocido, no deja de ser abrumador: toda selva, pese a su aparente unanimidad vegetal, es un laberinto siempre virgen.

A solas en esta habitación caldeada, puedes por fin descender a tu mundo, a tu verdad, a todo lo profundo y enigmático que hay en ti, si es que eres capaz de aceptar con el mismo valor lo abyecto y lo sublime, el desastre y la redención, al arcángel y al tarado... (46)

Lulu es una narración de descubrimiento, un texto enmarcado en los parámetros de la novela de formación con un giro lleno de metafísica romántica. Aquí el concepto del límite, la idea de lo sublime, se convierte en una obsesión para el narrador y fuerza la escritura densificándola, haciendo del proceso de la memoria un tejido complejo de búsquedas truncas: Víctor, un escritor de treinta y cuatro años, recrea, escribiéndolo, el verano de sus diecisiete años, esperando encontrar allí el punto de entrada a ese territorio imposible donde habita lo Bueno, lo Bello y lo Verdadero, personificado en la idealización de Lulu, quien a un tiempo finge como musa, ninfa, verdugo y moira.

La narración funciona, entonces, en dos marcos de tiempo. El presente, donde un narrador acosado por su neurosis se retira a un sanatorio para encontrar, buscándola en su memoria, una solución capaz de brindarle paz. Y el pasado del joven hipersensible, solitario, soñador, incapaz de conectarse con sus contemporáneos y acosado por una tristeza inexplicable, durante el campamento de fin de curso. La doble hélice se sustenta en el contraste: el joven nunca soñó con convertirse en el hombre que ahora escribe, jamás creyó posible llegar a tener una esposa y una vida más o menos cómoda como autor de éxito.

Toda perspectiva de futuro, para el joven Víctor, estaba marcada por el desamparo, por la muerte temprana y, en compensación a los sufrimientos, la elaboración de la gran obra, del Libro donde se contenía Todo. La experiencia formativa de Víctor en el campamento está llena de un patetismo épico: el joven autodefinido como seleccionado por el Dios y su desenvolvimiento en un espacio vulgar deja al descubierto la farsa de la dupla felicidad-ignorancia y sufrimiento-sabiduría. Porque el drama, y él mismo lo dirá en la novela, de Víctor consiste en despreciar la música rock de sus compañeros, por su banalidad, y ser incapaz, al tiempo, de no desear bailar junto a ellos.

Los demás vivirán, amarán, tendrán hijos y morirán sin enterarse de que además de su imbécil felicidad, en este mundo existen otras cosas. (62)

En el fondo se trata de pureza. La sabiduría, vedada tanto al joven como al narrador maduro, se nos presenta narrativamente en el lago de los actos puros (y la narración se salpica de escatologías para probar en ausencia este argumento), donde el baile y la escritura deberían hermanarse en su cualidad de celebraciones del presente. El mayor agón descubierto por los lectores es, justamente, la incapacidad del instante; no sólo por la presencia siempre crítica del pensamiento, sino por la imposibilidad de recrear con precisión en el ámbito narrativo aquello que en el campo de los sueños fue exacto.

La revelación final de la novela, una regresión hasta la infancia, no me impactó tanto como el resto. Comprendo su importancia (Cărtărescu escribe con una inmensa visión del diseño total de la obra), pero siento que todo lo importante, contrario a la opinión del narrador, estuvo antes, en los lenguajes cifrados del sueño, de lo fantástico, de lo delirante.

Como siempre me ocurre al leer a Cărtărescu, terminé emocionado, queriendo releer, planeando ya la relectura. Sin embargo, me esperan en la pila de libros Las Bellas Extranjeras y el mamotreto de Solenoide. Me embarqué en una maratón de la que, por fortuna, sé que no saldré ileso. Celebro, desde ya, las heridas.

[Mrs.Martos · Rating 4 out of 5]

"Hay que mirar al drama cara a cara, aunque sea solo por un instante."

[César Carranza · Rating 5 out of 5]

¡Es un libro muy bueno! La novela es muy buena, está llena de cosas interesantes, símbolos, y muchas imágenes de sus otros libros.

El libro va de un hombre, que ha sido marcado por una situación cuando era un muchacho, en un campamento tiene un encuentro con alguien que deja una huella indeleble en él. La historia como conjunto de hechos es muy sencilla, pero el camino interior que tiene el muchacho es enorme, y muy complicado, allí está el gran valor de la novela.

He tenido oportunidad de leer algunos libros de Cartarescu, y con cada uno me he podido dar cuenta de la unidad de su obra, los límites entre lo que escribe, lo que vive, la "realidad", la ficción, y cada uno de sus libros, es casi imperceptible, uno mismo se vuelve un personaje en su obra, él mismo lo es, y no sólo en el sentido de que escriba sobre si mismo, hay una metanarración, él como personaje accidental, como un ser que lo ve todo, lo cuenta, pero al mismo tiempo el está dentro de la obra. Es en realidad muy interesante.

Lo recomiendo mucho, en realidad es una obra grande en cuanto a contenido.

[Pavel Nedelcu · Rating 3 out of 5]

PĂIANJEN VS. FLUTURE

O schimbare de sex/identitate pe care persoajul principal nu și-o mai amintește concret îi bântuie gândurile de zi cu zi.

Păianjenul se opune fluturelui, Mircea, lui Victor, fratele geamăn căruia volumul îi este dedicat.

De dimensiuni neobișnuit de scurte pentru definiția romanului la Mircea Cărtărescu, cartea este un sirop amar pe care bolnavul-cititor trebuie să îl înghită alături de protagonist pentru ca ambii să se însănătoșească.

[Ana · Rating 5 out of 5]

In Travesti am clara impresie ca nu ma intalnesc cu ante-Orbitor-ul Cartarescu, ci cu ante-Solenoid-ul din el. Elementele care apar si in Solenoid (mult mai dezvoltate) sunt si in acest mic roman: surioara mai mica, moarta si ascunsa de mama lui, boala care l-a ostracizat pe cand era copil, arhitecta cu care urmeaza sa aiba o relatie... Am o vaga impresie ca toate operele lui Cartarescu au baut de la acelasi izvor, care, ca Dunarea, se transforma dintr-un paraias firav intr-un fluviu periculos care isi mananca matca.

Nota: Travesti a facut parte, cand eram eu in clasa a 12a, din operele care trebuie studiate pentru bac. Ma indoiesc profund ca un copil de 17-18 ani poate intelege cartea asta, dar cred ca merita cicita anterior intelegerii propice, pentru ca daca o sa te intorci la ea altadata in viata, sa te vezi pe tine la varsta tineretii si sa te intelegi mai bine prin cartea din mainile tale.

[Jon · Rating 4 out of 5]

8/10 - Sigo con mi descubrimiento de la obra de Cărtărescu antes de comenzar con la trilogía cegador. Lulu (o Travesti en su titulo original) es una novela corta pero exigente. Con la prosa refinada y lírica que caracteriza al autor, narra un conflicto personal, un trauma y su camino a través de la mente hasta tratar de superarlo.

La historia es simple, un escritor escribe para entender y superar un hecho que le ocurrió en su adolescencia con un compañero disfrazado de mujer. La historia no es tan relevante como la forma de contarlo, ese viaje por la mente, esa obsesión y esos continuos sueños que en ocasiones te hacen releer la página intentando comprender todo.

Definitivamente Lulu no es una novela para todo el mundo, puede llegar a abrumar su estilo de primeras si no has leído nada antes del autor pero vale mucho la pena.

——

“Lulu no es en sí misma un mensaje, sino que te deriva a un mensaje, Lulu es el nombre de un túnel, de un pasillo que se encuentra en lo más profundo de mi cráneo, un sitio de paso obligado hacia el verdadero enigma. En el pasillo Lulu hay puertas selladas con cerrojos rojizos, hay puertas de cristal a través de las cuales, si arrimo la frente al vidrio caliente y pongo las manos a ambos lados de la cara, puedo distinguir algo y, finalmente, hay habitaciones sin puertas, en cuya sombra podría adentrarme.”

[Carloesse · Rating 4 out of 5]

Romanzo breve, ma sorprendentemente denso , talvolta in modo apparentemente eccessivo, come in un concentrato.
Il libro si basa sui temi del doppio, dell’identità sessuale, della solitudine e del dolore. Tutti estremamente amplificati da quell’età ingrata che è l’adolescenza, nella quale il protagonista Victor si trasporta in cerca delle tracce di qualcosa di osceno subìto e rimosso nella prima infanzia. Tracce che emergono faticosamente e dolorosamente riportandosi , come in una continua seduta auto-psicanalitica svolta nel momento in cui, anni dopo, cerca di scrivere un libro su di sé, ad una precisa settimana trascorsa molti anni prima in una colonia estiva, tra coetanei anch’essi alla scoperta di se medesimi, in balia delle proprie fantasie sentimentali ed erotiche, di scherzi goliardici e talvolta crudeli con i quali qualcuno tenta di affermare la propria leadership all’interno dei gruppi, mentre altri seguono passivamente la corrente generale, e qualcuno subisce, anche in modo pesante, mentre Victor si sente lontano ed estraneo a tutti e a tutto ciò’ che lo circonda.
Tra di essi lo scanzonato Lulù l’ultima notte, quella della festa finale, tra fuochi di falò, canti, barzellette, premiazioni, retorici discorsi dei professori-accompagnatori (che nessuno ascolta), musiche e balli per dare addio alla vacanza, si traveste in abiti femminili e attraverso questa rappresentazione ridicolmente oscena apre finalmente uno squarcio nella mente di Victor contribuendo a fare emergere faticosamente quel passato nascosto, a dare un corpo e un volto a quella sorella celata e che forse non è mai esistita.
I deliri di Victor (gli incubi notturni di allora e quelli del momento in cui scrive) si mischiano tra loro, così come realtà e sogno si liquefano, si fondono e poi si scindono di nuovo dolorosamente, lacerandogli il corpo e l’anima. A tratti sembra di essere tra le pagine di E.A. Poe, di Lovecraft o dei poeti più maledetti i e alle loro allucinazioni lisergiche. Il lettore talvolta può smarrirsi o non reggere di fronte a tanto vertiginoso caos, e procede, tocca dirlo, a fatica. Ma altre pagine descrivono il malessere esistenziale dell’adolescenza in un modo estremamente efficace, come solo un grande scrittore può riuscire a fare.
“Travesti” è solo il romanzo d’esordio di Cartarescu (risale al 1994, a prima di allora risalgono comunque pubblicazioni di racconti e di poesie), opera in cui si alternano sussurri e grida, a tratti eccessive, smodate, ma che preannuncia già un grande autore. Che forse troverà maggiore equilibrio grazie a un respiro più ampio e un più approfondito sviluppo degli stessi temi nella complessa trilogia di “Abbacinante”, che lo ha definitivamente consacrato come uno tra i più interessanti scrittori contemporanei.

[Juan Pablo · Rating 4 out of 5]

Al principio no es fácil seguir el ritmo del relato, involucrarse con los personajes o no perderse con las enrevesadas descripciones (tengo la impresión de que la traducción oscurece aún más algunas frases), pero vale la pena leer el libro hasta el final: las cincuenta últimas páginas son de una intensidad difícil de igualar. Las complejas emociones del protagonista --un joven desadaptado que ha encontrado refugio en la poesía, un soñador finalmente desencantado, alguien que no ha encontrado la paz consigo mismo-- cristalizan en una explosión onírica donde las imágenes alcanzan una fuerza propia de la poesía.

[Xandra · Rating 2 out of 5]

Victor nu e un simplu om. Evolutiv, se autoîncadrează, mai mult sau mai puţin conştient, între om şi ideea de dumnezeu. Ca orice adolescent, de altfel. El e supraomul deţinător al adevărurilor absolute şi dispreţuitor al pornirilor hedoniste şi manifestărilor comune. Strâmbă adesea scârbit din nas şi zâmbeşte superior în faţa imbecilităţii colegilor de şcoală care nu cunosc „adevărata existenţă”.

Ca un adevarat supraom, Victor e prea bun pentru viaţa asta. E chinuit şi neînţeles, dar mai ales e special şi destinat să facă lucruri măreţe, să scrie Cartea, să devină „scriitorul total, hipergenial, demolatorul cosmosului”, şi apoi să moară singur şi tânăr în mansarda cu un scaun o masă și-un pat. Pentru că treaba asta e complet originală, am I right?

Dar e în regulă. Să le lăsăm adolescenţilor visele. Şi problemele neînţelese şi unice. Există comportamente pe care vârsta le justifică. Cui nu i-a plăcut de puştiul ăla miop din cartea ailaltă, care era copleșit de aceleași trăiri?

Problema cu Victor e că la 34 de ani e acelaşi. Încă mai crede în adevăruri absolute, în existenţe preferabile sau condamnabile şi nu acceptă că mulţumirea de sine poate veni, pentru fiecare în parte, din locuri diferite.

Narator adult cu minte de adolescent mizantrop înseamnă automat descrieri naive de maxim liceu, băltind fireşte de epitete şi neologisme care umplu eficient pagini fără a spune nimic. (Cum zicea tipul ăla cu luceferii? „E uşor a scrie versuri / Când nimic nu ai a spune, / Inşirând cuvinte goale / Ce din coadă au să sune.” Merge şi pentru proză). Rezultatul e o povestioară slăbuţă deghizată în roman, căreia i-ar fi stat mai bine în caietul de dictando al unui puşti extra zelos de 14 ani care vrea s-o impresioneze pe profa de română.

Hai na niște citate, să vă distrez nițel și să vă decremen incrementez IQ-ul cu minim 10:

"Curînd, foarte curînd aveam să ating infinitul, Alef la puterea Alef.[...] Aveam să fiu, crescînd mai departe, crescînd şi crescînd, nu Dumnezeu, nu Totul, ci Totul la puterea Totul şi Dumnezeu la puterea Dumnezeu."

"Ieşeam în noapte, sub stelele şterse din cînd în cînd de pe cer de clătinarea catifelată a cetinilor. Mă aşezam pe o bancă şi peroram cu voce tare, în discursuri disperate, împotriva acelor fiinţe care se bucură de iluzie, care ignoră structura neiertătoare a lumii. Puţini aveau să cunoască, prin suferinţă, prin neîmplinire, prin refuzul orgolios al capcanei pubiene, adevărata existenţă, chinul lucidităţii. Ceilalţi vor trăi, se vor iubi, vor face copii şi vor crăpa fără să aibă habar că în afară de fericirea lor imbecilă mai există pe lume şi alte lucruri. îmi acceptam damnarea cu ură, ruşine şi sarcasm."

"Ce făcuse cu uriaşul său IQ? In ce strat spongios al minţii lui, acum dizolvată probabil de bucuria vieţii ca de-o otravă perfidă, se resorbise marele vis de evadare? Ochii lui, deveniţi senini ca ai Clarei, ca ai unui amnezic, mi-au readus în minte ceea ce ruminasem de-atîţia ani: că nu există supliciu mai mare şi infern mai adînc decît fericirea. Că, pătrunzînd în femeia pe care-o iubeşti, ratezi de fapt Marea Pătrundere. Că vulva nu este adevărata intrare şi vaginul nu e adevăratul tunel. Savin şi Clara, rătăciţi unul în altul ca într-o sală a oglinzilor dintr-un bîlci de doi bani, îşi creşteau copiii, perpetuau iluzia, ratau eliberarea în fiecare clipă a vieţii lor, jertfind sexului ceea ce se cuvenea numai minţii. Puţini ştiau că adevărata Ieşire există şi că ea-şi alege singură amantul, recunoscîndu-l, poate, după singurul semn sigur: monstruozitatea. El trebuie să ignore tunelele false ale dragostei sexuale şi să se-ntoarcă în sine, să fie bărbat şi femeie-n acelaşi timp şi să facă dragoste cu sine însuşi în singurătatea de fiară a palatului cerebral. Acolo-n centrul creierului, unde fusesem în viziunea acelei nopţi, se află adevăratul sex şi miezul trandafirului cu petale de labirinturi. Acolo se află Ieşirea către o altă lume, de parcă toate creierele tuturor oamenilor ar fi insule care străpung faţa constelată a universului şi-şi înalţă vîrfurile spre ceruri de negîndit. Cei care fuseseră acolo erau stigmatizaţi pentru totdeauna."

[Ellis ♥ · Rating 4 out of 5]

Romanzo del 1994 dello scrittore rumeno postmoderno, Mircea Cărtărescu - su traduzione di Bruno Mazzoni - incentrato sui turbamenti e le frustrazioni dell’adolescenza, nello specifico quelli inerenti alla sfera sessuale; si notano alcuni dei leitmotiv che diverranno ricorrenti nella produzione letteraria che seguirà: per l’appunto la sessualità, il tema del doppio, l’ermafroditismo, reminiscenze autobiografiche miste ad allucinazioni che hanno il sapore del delirio etc.
Travesti si presenta sotto forma di un lungo monologo, talvolta vero e proprio stream of consciousness, ma è altresì un bildungsroman perché assistiamo al conflitto interiore del giovane Victor e alla sua presa di coscienza, avvenuta in età più matura, nel ricordare un evento che ha segnato la sua vita e la sua identità, per questo ritengo si possa definire anche come un libro sulla scoperta di sé.

Avrei voluto aprire il mio cranio e spellare il cervello degli strati della corteccia, gettare nei rifiuti, come una placenta bavosa, quella sostanza corrugata che è responsabile di tutta la nostra infelicità, far scorrere in una fogna quella barriera posta tra la vita e noi stessi. […] Pur di non vivere più la schizofrenia del pensiero, questo squallido pseudonimo per la solitudine.

Non raggiunge i picchi della trilogia Orbitor (Abbacinante), ma chi avesse già letto altro dell’autore potrà constatare il frutto acerbo su cui s’impianteranno i grandi capolavori più recenti dove viene indagato il passato – in particolare sotto l’egida di Ceaușescu – il nero abisso rappresentato della solitudine, la duplice natura della scrittura intesa tanto come panacea ai mali dell’anima quanto corroborata dalla sofferenza di chi la esercita, quel confine sottile tra reale e dimensione onirica. Ormai mi è chiaro: ogni opera scaturita dalla penna di Cărtărescu richiede dedizione; tuttavia, si viene ampiamente ripagati dal fascino ammaliante del suo stile e dalle slegate direzioni narrative che egli sceglie di intraprendere.

[Maia · Rating 4 out of 5]

“M-am întins pe iarbă lasând să-mi cadă pe față, ca o batistă, zaimful constelațiilor. Mă simțeam o clepsidră, cu nisipul stelar curgându-mi încet prin pupile, umplându-mi încet țeasta cu mituri și cu fiare fabuloase și cu palida răcoare astrală. Ca un animal fugărit și-ncolțit, o dată scăpat nu-mi mai aminteam pericolul, pur și simplu respiram respirația rarefiată a stelelor. Iar dacă bolta era țeasta lui Dumnezeu și stelele erau neuronii din cortexul său, credeam că pot desluși gândirea lui Dumnezeu după pâlpâirile și schimbările culorii lor. Iar dacă o stea descria brusc o elipsă pe cer, strigându-se în aerul întunecat, gândirea Lui eșuase timp de o clipă, destul ca un monstru de neprivit să nască, șonticăind printre temple cu arhitrave de cristal. Ne priveam ochi în ochi, Dumnezeu și cu mine, de-o parte și de cealaltă a bolții înstelate, ca de-o parte și de cealaltă a unei oglinzi. Ne adânceam unu-n ochii celuilalt, treceam unu-n substanța celuilalt, împietriți, unul de măreție, celălalt de nimicnicie, până când ne-am topit amândoi în pură, vidă, răcoroasă fascinație…”

[Jean Ra · Rating 2 out of 5]

Vendría a ser el guión de "La mala educación" de Almodóvar dirigido por Miyazaki. La fantasía de Cartarescu es fecunda y al principio sorprende, sin embargo, más que avanzar o profundizar en el relato, lo que hace el libro es abundar en escenas oníricas y al final, a pesar de su brevedad, se me ha hecho repetitivo y monótono. Sin duda puede captar el interés de bastantes lectores, sobre todo de los afectos al romanticismo; yo lo he encontrado algo cargante.

[Vendedor de rápida · Rating 3 out of 5]

‘Travesti’ (no estoy de acuerdo con los cambios de título en las traducciones) es una novela-delirios, mezcla de recuerdos, pesadillas y escritos. Un ejercicio de memoria y catarsis a partir de sucesos traumáticos relacionados con el (cambio de) sexo. La novela parece excesiva en su onirismo pero está llena de imágenes fulgurantes y un clima de desasosiego que quizás puede crear algún malentendido al tratar el asunto del cambio de sexo y el transformismo de esta manera.

[Mirela · Rating 1 out of 5]

Got on my nerves every two pages, but It has a very good point....wherever you run, physically or mentally, there you are. No matter how hard you try to hide your dark inner self by denying others or denying yourself, you won't succeed in finding and, finally, accepting yourself until you actually face your demons.

[Lahierbaroja · Rating 5 out of 5]

Leer "Lulu" es toda una experiencia: el lector encuentra que es diferente comparado con el que era antes de empezar la novela. Es una sensación extraña, de desazón, de que se ha metido en nuestra intimidad y nos la ha mostrado sin compasión.


http://lahierbaroja.wordpress.com/201...

[Smith Winston · Rating 3 out of 5]

3.5

[Gaby · Rating 5 out of 5]

De bellísima narrativa, el autor teje un relato profundo tocando la esencia de la identidad. Victor un joven que resignifica un trauma infantil que genera un quiebre psicótico en su adolescencia y varios más en su vida adulta hasta que recupera un recuerdo temprano del momento que trastocó para siempre su vida tornándolo en un ser incompleto que perdió una parte constitutiva de su ser.
Lulu un chico disfrazado de mujer es el símbolo de esa completud perdida, aquello que fracturo su identidad. Una herida narcisista insuperable

[Johan Thilander]

Är kluven kring denna.

Halva boken är en väldigt dramatisk och vackert gestaltad ungdomsskildring som träffsäkert beskriver ungdomens motsägningar - "Men mig skulle det inte bli något av, även om jag såg mig som mänsklighetens absoluta slutprodukt".

Insprängt i denna skildring finns dock något bland det tråkigaste jag vet - febriga drömsekvenser. Kan inte nog betona hur ointressant detta litterära grepp är, och vad jag förstår så är det något av Cărtărescus signum.

[Julio Bernad · Rating 3 out of 5]

Menudo viaje de éxtasis freudiano más malo que me he pillado. Mircea, hijo, estás como una manada de cabras

[José · Rating 4 out of 5]

El viaje interior de Víctor por saber quién es descubre en su pasado un secreto y un desliz de juventud lo aviva.

[Antonio Jiménez · Rating 4 out of 5]

«En esa profundidad hay túneles secretos entre los edificios de mi mente, conductos y manojos de cables de colores, canales de agua fétida, llenos de las deyecciones de mi cerebro. Hay cámaras de escucha y burdeles subterráneos y habitaciones en las que no ha entrado nadie. Y yo, solitario en la ciudad de la superficie, soy el único señor y el único enemigo».

[Tony Ødegaard · Rating 4 out of 5]

I'm usually not a fan of these types of post-modern novels drenched in metaphors, meta-commentary, and meandering monologues, but Travesti (which I've read means something like a transvestite, but also a parody in literary terms) was a surprisingly enjoyable reading experience despite my initial doubts.

Despite its short length, it is an incredibly multi-layered novel which explores multiple themes, most of them psychological in nature. Especially neuroticism and its root causes, such as trauma and isolation, which manifests itself through the narrators dark, life-like hallucinations. The novel is told through a first-person narrator (Victor) from two different periods of his life; his 17-year-old lonely and pretentious self at summer camp, and his 34-year-old successful writer self in a manic state up in a mountain resort trying to erase his trauma through writing. The tone of especially the 17-year-old narration is very cynical as he condemns virtually everything and everyone, but one can also sense that there is an ironic undertone to it all which keeps it from tipping into the realm of genuine pretentious edginess and which fits well with the overarching theme of "parody" that the title suggests.
The novel constantly jumps back and forth in time, as well as in and out of Victor's hallucinations. but despite this jumpiness, the narrative is surprisingly easy to follow.

An especially relevant literary reference that is made multiple times in the book is to the British 17th-century poet John Donne. This novel borrows a lot of themes and imagery directly from his poetry, specifically his metaphysical poems filled with conceit such as "The Flea" and "The Bait" where "ugly" imagery such as blood-sucking fleas and fish and bait are used as "beautiful" erotic metaphors. In Travesti, Cartarescu frequently uses a spider sucking out the life of its helpless prey as metaphors for sex. Other scenes such as an emotionless and animalistic threesome is further used to present the relationship between the sexes as something that boils down to pure sadism and masochism. He also borrows from Donne's later pastoral style, such as pure young lovers holding hands naked in a flower field. Everything that is of the flesh is represented to us as disgusting and animalistic, yet irresistibly intriguing, and Victor, like Donne later in his life, seeks to distance himself from it at the cost of his sanity and sense of community.

Without spoiling anything, I also want to mention that one of the major plot points of the novel revolves around the protagonist being haunted by a meeting with a transvestite in his past, his "chimera" as he calls it. We can deduce that this image of a transvestite stands in for the duality of the masculine and feminine within an individual being externally expressed to its fullest. This is interestingly enough his strongest trauma (or trigger?) haunting his next 17 years of life. This confrontation between the sexes is also a major theme in this novel, which brings me to another apt literary reference.

Victor at some point refers to himself as Roderick Usher, a major character in Edgar Allan Poe's gothic short story "The Fall of the House of Usher". In this short story, Roderick locks up his twin sister within a coffin and covers up the door with brick walls as he believes her to be deceased. Later on, it is revealed that she was still alive and that she woke up from her coffin and broke out of her seal, causing both mental and physical crisis. Likewise in Travesti, memories of a supposedly deceased sister also haunt the protagonist's hallucinations, and the imagery of locked doors and monstrous sisters frequently shows up to haunt him. Both Poe and Cartarescu use the repression of the self (and of the other sex related to the self) as a source of horror. Cartarescu likens the ransacking self-analysis of one's own brain and especially our memories to wandering in an old Usherian villa full of forgotten rooms full of repressed secrets.

All of this imagery; transvestites, locked doors, fleshy corridors, and insects/spiders makes for a beautifully put together psychological novel on trauma and sexual repression. All the metaphors are wonderfully purposeful and strong in the context of the protagonist's characteristics and history, and they work well when juxtapositioned with the actual non-metaphorical events of the novel. My only complaints are that some of the hallucinatory scenes meander on a bit and the monologues sometimes repeat their points too much.

Some of the themes I didn't touch upon much is those of isolation, the struggle between the art and the artist, and the one between the physical and the metaphysical. I salute Cartarescu for writing a novel packed full of so many ideas and themes and managing to make it into a cohesive and accessible read. For anyone interested in novels about mania, trauma and sex told through hallucinations and dreams full of disgusting (and beautiful) fleshy metaphors and allusions, try this. I will definitely be rereading this sometime.

[Héctor Genta · Rating 4 out of 5]

Romanzo del 1994 che riprende, ampliandolo, un tema già trattato ne I gemelli, uno dei racconti presenti in Nostalgia (1993), e che presenta in nuce anche diverse delle tematiche proprie della poetica Cărtărescuana. La trama è costituita dal lungo monologo di Victor, scrittore che si rifugia in una baita i montagna per trovare l’ispirazione necessaria a scrivere il suo libro, ma si ritrova a fare i conti con un ricordo della gioventù (un amico travestito da ragazza) dal quale non riesce a liberarsi e del quale cerca di esplorare il significato. “Sai, Victor, che la mia solitudine ha sulla sua pelle bianca un ascesso e che questo ascesso si chiama Lulu? Sai che sono venuto qua per ricordarmi la pelle di quella ragazza che in me ha sempre trovato un oscuro riparo in cui poter cullare la sua bambola e che più giù, nel punto in cui l’orlo dell’abito tocca la pelle dolce e trasparente del polpaccio, ho trovato ora un ascesso miserabile che si chiama Lulu.” Tra ricordi e sogni, alternando il punto di vista di Victor-scrittore a quello di Victor-ragazzo, Cărtărescu sviluppa un racconto che contiene, come detto, aspetti che verranno ampliati nelle opere più mature (penso, ovviamente, alla trilogia di >i>Abbacinante): la solitudine (come una corda tesa sulla follia incombente), il tema del doppio, la scrittura come strumento salvifico e di tortura (anche qui il doppio), l’aspirazione a realizzare il romanzo totale, onnicomprensivo, contenente tutte le domande e tutte le risposte, l’adolescenza vissuta da escluso rispetto agli altri, intesa come età dell’infelicità e di preparazione per il progetto futuro, sogno e realtà che finiscono per sfumare l’uno nell’altra e per confondersi e soprattutto la sfrenata immaginazione (vero marchio di fabbrica dell’autore rumeno), capace di creare vortici di parole che danno vita a universi paralleli nei quali uomo e ragno finiscono per compenetrarsi e dare origine a qualcosa di diverso, avvitandosi in spirali vertiginose che salgono a folle velocità verso il cielo in cerca di una via d’uscita dall’esistenza, in cerca di una porta che non esiste che metta in comunicazione tutti i mondi possibili (e impossibili). Per stile e contenuto Travesti non mi è sembrato ancora al livello di Abbacinante. A volte troppo descrittivo, con qualche difficoltà nel gestire la quantità e qualità del materiale messo in campo, risulta comunque romanzo utile a chi voglia iniziare la lettura dell’autore rumeno, forse prescindibile per chi ha già conosciuto il “caleidoscopio psichedelico” di Abbacinante, ma sicuramente interessante per apprezzare le fasi della crescita del progetto Cărtărescuano.

[Coraline · Rating 2 out of 5]

Mi-am pus în gând să termin cartea asta, deși au fost multe momentele în care am vrut să o abandonez. Dar la 143 de pagini mi-am spus că #rezist. Mi-a luat patru luni.

Subiectul a fost într-adevăr interesant, dar greu de ajuns la el prin beția de metafore, neologisme și cuvinte mari care să dea bine pe hârtie. Începeam o frază și până treceam prin puhoiul de adjective, sensul tuturor metaforelor și vreo două răsfoiri de dicționar, uitam de la ce a plecat și care era ideea de fapt. Pe parcursul lecturii a trebuit să frunzăresc dicționarul de 27 de ori. M-am regăsit pe alocuri în adolescentul timid din carte, dar pentru felul în care a fost scrisă nu am prea multe cuvinte de laudă. A fost o lectură extrem de obositoare.

Vă las câteva citate spoiler-safe ca să vă formați propria opinie:

"Curând, foarte curând aveam să ating infinitul, Alef la puterea Alef. [...] Aveam să fiu, crescând mai departe, crescând şi crescând, nu Dumnezeu, nu Totul, ci Totul la puterea Totul şi Dumnezeu la puterea Dumnezeu."

"Tulburarea care se învârtoșează ca un sirop gros în țeasta mea îmi coboară în oasele nasului, în vertebrele gâtului și-mi invadează pieptul cu ceva roz și lipicios, de parcă imaginea lui Lulu ar curge în culori amestecate, în farduri făcute din urină de pisică, în parfum din spermă de zibelină, în flori exotice, putrede și suspecte, în ochi dați cu un rimel unsuros și — scurgându-se ca în Dali — ar curge, m-ar năclăi tot și s-ar prelinge pe asfalt într-o baltă care aruncă un pseudopod spre canal."

"Eram, da, în Cartea atâta visată, eram Prințul-Spermie gata să-și îmbrățișeze Prințesa-Ovul în cerul pur al Celei-mai-frumoase-povești-de-dragoste, în nunta totală, în adevărul ultim și orbitor. Lava dumnezeiască mi-a ars într-o clipă hainele și părul, pielea și zgârciurile, vinele și oasele, mațele și fecalele din ele, fierea și otrava din ea, creierul și nebunia din el, boașele și viitorul din ele, traheea și laringele și sucurile și mucilagiile și ganglionii."

2 stele? 2.5? undeva pe acolo

[Gustavo · Rating 3 out of 5]

“Lulu” (“Travesti” en el orignal rumano), la primera y excelente novela de Mircea Cărtărescu, es un relato hermoso, audaz y ominoso. Ahora, el ilustrador francés Edmund Baudoin la adpta en formato de cómic. La edición es hermosa y los dibujos de Baudoin definitivamente valen la pena. En ese sentido, es una adición muy atractiva e interesante a la Biblioteca Cărtărescu, un corpus extraordinario del autor quizá más importante de las letras actuales, y que en español tenemos gracias a Impedimenta y a Marian Ochoa de Eribe, la traductora.*

Sin embargo, en esta versión la historia realmente nunca logra despegar. Si ya la escritura de Cărtărescu juega con el desdoblamiento autor-personajes y los palnos metaficcionales, flaco favor le hace Baudoin al intentar agregar una capa del mismo material, al presentarnos su propio viaje creativo y sus entrevistas con Mircea. El recurso termina por parecer una excusa que desde el inicio se nos anuncia: ¿cómo abordar el texto? ¿Cómo adaptarlo?

Sin duda, creo que la respuesta no fue la mejor.

* (Nota: el texto en este caso es traducido por Lorenzo F. Díaz)

[Vicente Ribes · Rating 4 out of 5]

Un libro extraño y genial. Una experiencia que te hará viajar entre lo real y lo imaginario, entre la prosa costumbrista y la poesía surrealista. Cartarescu aquí empieza a lograr el máximo exponente de lo que será su peculiar estilo. Es un libro que amarás u odiarás, tal vez alguien tenga sentimientos mixtos, pero creo que es un libro extremo.
Victor es un novelista que vive traumatizado por un hecho que ocurrió con un compañero llamado Lulú en un campamento veraniego. Toda su vida la ha dedicado a escribir una gran novela total olvidándose de las juergas y tonterias de la adolescencia y viviendo reprimido y ensimismado.
Para lograr ser libre y salir de si mismo Victor tendrá que enfrentarse al espejo, a si mismo y al recuerdo de Lulú. Cartarescu jugará aquí con el mundo interior del protagonista sumergiendolo en aventuras, sueños y pesadillas surrealistas que se entremezclarán con la realidad. Un gran libro para despedir el año.

[Anna Pardo · Rating 3 out of 5]

Crec que, quan no estigui malaltona com aquesta setmana, l'hauré de tornar a llegir i mirar d'entendre'l. Perquè malgrat conèixer ja força de la seva obra, estar habituada a la seva escriptura i trobar-hi algunes de les mil referències, penso que no he entès ni la meitat.
Per ara, el Cartarescu que menys m'ha agradat...en espera de relectura!