A fi pe fugă este în aceeași măsură o stare de spirit cât un fapt în sine. O muscă se zbate când înainte, când înapoi, pe pervazul ferestrei, intuind parcă libertatea de dincolo de obstacolul de care se lovește. Prin geamul vălurit al bucătăriei zăresc, ușor deformați, munții îndepărtați, colinele și pădurea înghițită de văi și stânci. Continui încet spre sat, spre noianul de acoperișuri, atelierele de tâmplărie și fierărie cu fermele departe pe margini, biserica de lemn, iar în capăt strălucește
vălul de argint ale cascadei. Vă întrebați poate de ce sunt aici. Zborul muștei, tot înainte și înapoi, același zbor frânt, îngrozit, mă supără. Fiecare bătaie disperată de aripă mă umple de o compasiune nesfârșită. Deschid fereastra și îi dau drumul. Într-o clipită a dispărut. Era doar o muscă. O fi având
vreo însemnătate faptul că, pentru o clipă, am devenit același cu ea? Există în interiorul meu un ceva anume care mă împinge să mă regăsesc în tot ceea ce se petrece în jurul meu. A fi pe fugă înseamnă a dispărea, a deveni invizibil în mulțimea nesfârșită de oameni, în babilonia urbană. A fugi înseamnă a părăsi firea. Până și eu am dispărut tot așa, într-un fel de pustiu. O veche tocilă, abandonată chiar sub fereastra camerei de zi, fusese năpădită de buruieni. În fața casei, sub geamul bucătăriei, se mai află încă o bancă învechită, aproape ruptă, pe care îmi place să stau în bătaia soarelui sau a vântului rece din munți. Razele soarelui de aici îmi mângâie cu blândețe pielea. La o aruncătură de băț curge un râu de munte de unde iau apă proaspătă de izvor în fiecare dimineață. Juvdal-ul este un strop de pace pe pământ, o vale ascunsă în munții dintre Telemark și Agder-ul de Est.