Autoarea a studiat astronomia și mitologia și are un doctorat în astrofizică. Te-ai aștepta să fie o persoană scorțoasă care scrie într-un limbaj arid de Harvard. Nimic mai greșit. Ideea ei strălucită a fost să se dea drept Calea Lactee, să personifice galaxia noastră grozavă, care ne explică cu superioritate dar pe un ton familiar, uneori cu accente vulgare, cum vine treaba cu stelele. Cred că și-a dorit foarte mult să fie o carte citită de zeci de mii de oameni, având în vedere că în lume există 10 000 de astronomi, însă un studiu de astronomie este citit de cel mult 20 de oameni, din cei 8 miliarde.
Mie mi-a plăcut abordarea autoarei și am parcurs toată cartea (nu e mare, mai are și desene), aflând ceva nou la fiecare pagină. A fost gândită pentru adulții tineri și cei care nu au în clin și în mânecă cu astronomia, dar le place să citească orice. Dacă ați citit cărțile lui Stephen Hawking, Brian Cox, Cristian Presură etc., nu vă apropiați de cartea asta, sau citiți-o în vacanță. Nivelul științei e sub linie, pentru noi ăștia care n-am auzit de undecilioane și kiloparseci, abia știm să socotim cu creionul pe hârtie câte zerouri are un trilion.
În carte sunt și explicații științifice redate accesibil, dar mai ales povești împletite cu mituri despre Bing Bang, formarea unei galaxii, găurile negre, cum funcționează sateliții, cum se poate extinde și cum va sfârși universul..
Cu mine cartea și-a atins scopul, mi-a schimbat perspectiva și acum citesc cu plăcere articole din presă despre astronomie, pe care altă dată le săream.
„... dacă un copil te întreabă cum se nasc galaxiile, poți să-i spui că, atunci când un nor de gaz se iubește foarte mult, se strânge singur în brațe foarte tare și, după câteva sute de milioane de ani, se naște o galaxie-copil. Dar lasă berzele în pace, te rog.”
„O iubesc pe Andromeda. Este oare atât de greu de crezut că îmi iubesc și stelele, după ce am petrecut miliarde de ani încercând să le fac pe fiecare cele mai bune stele? Sper că nu.
Dar, sub toate aceste sentimente, în miezul adânc al ființei mele, dar și presărat prin ea, este o ură de sine alimentată de vinovăție, din faptul că știu că-mi condamn toate stelele la moarte, ca să trăiesc eu. Tot corpul meu este presărat cu abisuri infinite de disperare, găuri negre metaforice care se suprapun, ironic, cu cele reale, ambele imposibil de părăsit.”
„În viziunea nordicilor, sfârșitul lumii începe cu Fimbulwinter, o serie de trei ierni foarte grele, fără nicio vară între ele. [...] O pereche de lupi vor mânca soarele și luna, iar stelele vor dispărea, aruncând lumea voastră în întuneric, de parcă ceva atât de puternic ca strălucirea mea ar putea fi stins de două canine nesuferite. Dar acesta ar fi doar începutul sfârșitului.”