Education et culture dans l’Occident médiéval

by Pierre Riché, ̌ Pierre Rich

This second collection of articles by Pierre Riché is concerned with the cultural history of Western Europe in the early Middle Ages, from the end of Antiquity up to the 11th century. Their particular concern is the history of education, notably intellectual education in the monastic and episcopal schools that existed before the rise of the university. The first papers deal with the transition from the Roman to the medieval period and with the Carolingian renaissance of intellectual activity, and are followed by a section focusing on the works of Gerbert of Aurillac. The following articles study the techniques and theory of teaching, as well as attitudes towards childhood. Cette seconde collection d’articles de Pierre Riché traite de l’histoire culturelle de l’Europe occidentale au début du moyan âge, de la fin de l’antiquité au 11e siècle. Ils concernent particulièrement l’histoire de l’éducation, notamment celle pratiqée dans les écoles monastiques et épiscopales, dont l’existence précédait l’avènement de l’université. Les premiers essais traitent de la transition entre la période romaine et le moyen âge, et de la renaissance intellectuelle à l’époque carolingienne; ils sont suivis d’une section se concentrant sur les travaux de Gerbert d’Aurillac. Les articles suivants étudient les techniques et la théorie de l’enseignement, ainsi que les attitudes vis à vis de l’enfance.

Genres: History, Education, Medieval History, Academia, Medieval, Nonfiction

304 pages, Hardcover

First published January 1, 1962

Reviews

[Steve · Rating 5 out of 5]

A vast and deeply erudite study of education in the early Middle Ages that is not be overlooked by anybody interested in this period.

[Lucian Lumezeanu · Rating 3 out of 5]

Good if you're a history geek (partially I am). Very rich in information. To bad is not written to be interesting, it becomes quite boring.

[Valeriu Gherghel · Rating 4 out of 5]

Nu știu dacă ați citit Istoria educației în Antichitate a savantului Henri-Irénée Marrou, autor și al unei cărți temeinice despre sfântul Augustin. În cartea de față, Pierre Riché pare să fi avut ca model istoria lui Marrou. Găsim în Educație și cultură în Occidentul barbar aceeași limpezime și stăpânire temeinică a surselor. În plus, perioada examinată vine în continuarea secolelor studiate de Marrou.

Intervalul analizat constituie, negreșit, una din epocile cele mai întunecate ale istoriei. Foame, frig, neașezare, molime, mortalitate ridicată. Limba greacă a fost de mult uitată, clasicii la fel, orașele sunt pustii, niște ruine bântuite de corbi. Cărturarii s-au refugiat în mănăstiri (nici acestea prea multe). Documentele sunt sporadice, e greu să reconstitui chipul acestui veac. În pofida dificultăților, câțiva călugări încearcă să păstreze o brumă de cultură. I-aș aminti pe Grigorie cel Mare, întemeietorul mănăstirii Sant' Andrea din Roma (moare în anul 604), pe Cassiodorus (care a întemeiat, în 544, mănăstirea Vivarium și un scriptorium), pe Beda Venerabilul (influențat de scriitorii latini, pe care nu i-a iubit niciodată, deși le-a imitat stilul). Către sfârșitul perioadei, înregistrăm ceea ce unii istorici îndrăzneți au numit „Renașterea carolingiană”, patronată de un monarh aproape analfabet.

Materialul de scris e rar și foarte scump. În lipsa papirusului, „școlarii exersează scrisul pe scoarță de copac” (p.274), prea puțini au tăblițe cerate. Se scrie cu pana, cu stylul; condeiul de trestie, folosit odinioară, a rămas o amintire. Cerneala, pergamentul, manuscrisele costă o avere. Câteva cărți pe papirus au supraviețuit, totuși. Sfântul Columban întemeiază (în 614) în Lombardia mănăstirea de la Bobbio. Nu peste mult, în 23 noiembrie 615, moare. Mănăstirea va deveni cunoscută pentru râvna monahilor și pentru biblioteca ei: „Călugării de la Bobbio au putut achiziţiona manuscrise ale lui Titus Livius, Cicero şi Plaut, apoi, din motive de economie, le-au răzuit pentru a copia autori ecleziastici care le par mai demni de a fi studiaţi” (p.210). Cărţile se păstrau în cufere (arca), uşor de transportat, mai rar în dulapuri (p.274). În schimb, cei mai mulți preoți sunt neștiutori de carte și inculți: „Beda vorbeşte de preoţi care nu ştiu decât limba maternă” (pp.237, 240). Se vor înființa școli parohiale și, pentru clerul de mir, școli pe lângă episcopii.

Când cărțile sunt rare, oamenii se bazează pe memorie. Ca și grecii sau romanii, cărturarii din sec. VII și VIII au o memorie excelentă, pot cita oricând un verset din Biblie și pot recita cărți întregi: „Achivus, abate la Agaune, reţinea tot ce citea, astfel încât cunoştea aproape toate cărţile Bibliei. Cassiodor dădea călugărilor săi exemplul unui orb care, de asemenea, ajunsese să cunoască toate textele sacre. Citind literatura acestei epoci, constatăm că citatele scripturistice vin în mod firesc sub pana scriitorului”, semn că le știu pe de rost (p.276).

Protagoniștii aceste epoci au nume stranii, să observăm câteva exemple: regele Aethilwald din Mercia, regele Geolfulf, abatele de Yarow, Chindaswinthus și Recceswinthus (sec. VI) își trimit scrisori, episcopul de Metz, Chrodegang, poate vorbi nu numai limba maternă, ci și latina (o excepție pentru acea vreme)...

În opinia mea, autorul îi dedică prea puține pagini lui Isidor de Sevilla (sec.VI-VII), autorul unei extraordinare enciclopedii și al acestei propoziții înțelepte: „stilul umflat reflectă un suflet umflat de o aroganţă insolentă" (p.185). Altfel, cartea lui Pierre Riché se citește cu folos și plăcere... (5.07.25, s).