Matei Brunul

by Lucian Dan Teodorovici, Alistair Ian Blyth (Translator)

Longlisted for the International Dublin Literary Award.

The year is 1959, one of the darkest periods of Romania s communist regime. Political prisoner Bruno Matei, a puppeteer of Italian ancestry, has been released from jail a broken man, suffering from amnesia. An uneasy relationship forms between Matei Brunul and Bojin, the secret policeman who keeps him under constant surveillance. Gradually, the secret police will try to remould Matei s mind by rewriting his past, turning the puppeteer into a puppet of the new totalitarian order. In parallel, a harrowing second narrative reveals Matei s prison experiences: the story of an innocent man physically and mentally crushed by the totalitarian system, which explodes the manipulative fictions of the secret police one by one.

“. . . exquisitely comic and movingly tragic by turns, while its shifting perspectives in time and narrative point of view keep the reader constantly involved in the story. It is a remarkable achievement by a writer who was born in 1975 and had no personal experience of the era it describes, bearing comparison with classics of the genre such as Milan Kundera’s The Joke.” (David Lodge)

Genres: Romania, Fiction, Romanian Literature, Literature, Historical Fiction, Contemporary

416 pages, Paperback

First published October 7, 2011

About the author

Lucian Dan Teodorovici (b. 1975) is a Romanian writer.

Published volumes:
• Cu puţin înaintea coborîrii extratereştrilor printre noi (Shortly before the Extraterrestrials Descended Among Us), novel, Iaşi: OuTopos, 1999 (2nd revised and expanded edition, Iaşi: Polirom, 2005);
• Lumea văzută printr-o gaură de mărimea unei ţigări marijuana (The World Seen through a Hole the Width of a Spliff), short stories, Tîrgu-Jiu: Constantin Brâncuşi Foundation Press, 2000;
• Circul nostru vă prezintă: (Our Circus Presents, novel, Iaşi: Polirom, 2002 (2nd revised edition, Iaşi: Polirom, 2007);
• Atunci i-am ars două palme (Then I Clouted Him Twice), short stories, Iaşi: Polirom, 2004;
• Celelalte poveşti de dragoste (The Other Love Stories), novel, Iaşi: Polirom, 2009;
• Matei Brunul (Matei the Brown), novel, Iaşi: Polirom, 2011;
• Unu+ unu (+ unu...): niște comedii, theatre, Bucharest: Cartea Românească, 2015;
• Cel care cheamă câinii, novel, Iaşi: Polirom, 2017.

Translations:
• The collection of short stories Then I Clouted Him Twice has been published in Germany (Pop Verlag, Ludwigsburg, 2009).
• The novel Our Circus Presents... has been published in U.S.A. (Dalkey Archive Press, Urbana-Champaign, 2009), Hungary (Cirkuszunk bemutatja:, L’Harmattan Kiadó, Budapest, 2009), Italy (Aisara Edizioni, Cagliari), Spain (El Nadir, Valencia), and is due to be published in Bulgaria (Paradox Publishing, Sofia) and Egypt (Golden Pony, Cairo).
• The Other Love Stories has been published in Italy (Aisara Edizioni, 2011), and is due to be published in Bulgaria (Paradox Publishing).
• The novel Matei the Brown has been published in France (Gaïa Éditions/Actes Sud, 2013), Poland (Amaltea, 2014), Hungary (Libri Kiadó, 2014), Bulgaria (Paradox Publishing, 2014), and is due to be published in: U.S.A. (Dalkey Archive Press, 2017), Republic of Macedonia (Bata Press, 2018).

Between 2005 and 2008 (7 seasons) he was a scriptwriter for the “Animat Planet Show”, broadcast by the Antena 1 television channel in Romania, and has written screenplays for the feature-length film adaptations of Our Circus Presents..., I’m a Communist Biddy and Lindenfeld, and the short films Chocolates, A Good Day and Goose Chase, which were awarded and financed by the Romanian National Centre of Cinematography.

Reviews

[Pavel Nedelcu · Rating 3 out of 5]

Sistemul comunist din anii 50. Securitatea, metodele de reeducare, lagărele de muncă forțată.

Bruno Matei, jumătate român, jumătate italian, suferă de o formă de amnezie care i-a șters din minte ultimii 20 de ani din viață. Boala sa este exploatată de Partid, prin trimișii și colaboratorii săi „profesioniști”. Scopul lor: să-l reeduce, plecând de la zero, la doctrina comunistă.



Bruno are o pasiune: păpușile. În Italia, învățase să le mânuiască, devenise păpușar. Trimis de tatăl său în România pentru a-și găsi un rost în viață (altul decât a fi păpușar), după arestarea pe motive politice, închisoare, amnezie și reeducare, devine o păpușă, la rândul său, în mâinile Partidului omnipotent și omniprezent.

Puncte pozitive: Un efort de documentare considerabil! O poveste solidă, cu personaje asemenea.

Puncte negative: O scriere care nu angajează cititorul, detașată, percutantă, repetitivă, greoaie – de multe ori plictisitoare în excesul ei de descrieri punctuale și informații precise, ne-indispensabile.

[Kinga · Rating 5 out of 5]

A surprisingly touching tale of quiet desperation set in the pre-Ceaușescu communist Romania.

An Italian-Romanian puppeteer gets caught up in the machine of Stalinist terror and is being now remade into a brave new man, thanks to amnesia he developed during his time as a political prisoner. He is now a puppet himself, get it? I thought this metaphor would wear thin very quickly, but somehow Lucian Dan Teodorovici dances with it gently enough that you don’t need to roll your eyes.

It is a deep and moving tale, full of symbolism and interesting observations about the nature of totalitarian regimes, but most of all it’s a pretty good yarn, that makes you keep reading the pages as you wonder if the Brunul would rediscover his puppet soul, or let the regime suck it out of him. And what’s the deal with Eliza? She is a mysterious character, but not in a way men often write ‘mysterious women’, but in a more straightforward, realistic way. In a country where most of the population developed some sort of Stockholm syndrome towards their oppressor, it’s wise to keep your cards close to your chest. It’s a strange love story, if it is one at all, tragic and comic at once – very on-brand Eastern European. There aren’t any true heroes or villains here, just people trying to live in a permanent state of cognitive dissonance.

I cannot recommend it enough. One of my favourite reads this year.

I read it in an excellent translation to Polish by Radosława Janowska-Lascar, but it is also available in an English translation under the same title from the Dalkey Archive Press. It was nominated for Angelus Award – an award given to a book translated to Polish and authored by someone from Central Europe. You can find laureates here: https://en.wikipedia.org/wiki/Angelus_Award if you would like to expand your reading horizons.

[Lavinia · Rating 3 out of 5]

E departe ziua în care o să cumpăr un alt ebook în limba română. Ziua aia în care Amazon o sa vîndă cărți românești pentru Kindle (la prețul din .ro). Căci pînă atunci, dacă n-ai un alt fel de ebook reader, poți să uiți. Sau poți să descarci programe care să-ți rezolve problemele cu DRM.

Mă tem c-am citit Matei Brunul din ambiție, în cele din urmă. Ambiția nervilor provocați de DRM și Amazon și toți sfinții invocați cu ocazia asta. Pentru că romanul în sine nu prea m-a atras (asta dacă e să-l judec după primele două-trei pagini, pe care le-am început de cîteva ori). Mi-au plăcut mult povestirile lui LDT, pînă și cu Circul nostru vă prezintă: m-am descurcat într-un final, chiar dacă m-am luptat un pic cu el.

Nu vreau să-i neg Brunului calitățile. Sau autorului. Cum ar fi, spre exemplu, munca de cercetare, care pare să fi fost imensă. Dar uneori, toate datele și detaliile astea mi s-au părut superflue (vezi Ioana Pârvulescu, Viaţa începe vineri, unde am avut prima dată impresia asta). Și-am simtit un limbaj ușor metalic, forțat, și o, da! destul de mult plictis pînă spre jumătatea romanului, cînd am ajuns să citesc absorbită, fără să-mi pese cît de mult sau puțin am avansat cu cititul. Pentru că asta-mi pare a fi adevărata măsură a citirii unui roman. Și-ar mai fi un soi de lecturo-cinematografie, dar asta e o opțiune extrem de personală. Adică, dacă eu pot să-mi imaginez romanul ca pe un film, ei bine da, asta e o chestie foarte mișto și înseamnă că povestea e bine închegată, iar personajele au contur și substanță. Iar lui LDT (care, apropo, pare să aibă cont pe Good Reads) i-a ieșit treaba asta în mare măsură; îmi și imaginez un actor deja în rolul simpaticului tovarăș Bojin.

[Dana · Rating 4 out of 5]

Comunism și sărăcie, destine trunchiate, minciună și violență, frică și obediență, iată marile teme ce bântuie literatura română post-decembristă, de la care tânărul scriitor Lucian Dan Teodorovici nu se abate în construirea romanului său "Matei Brunul", chiar dacă asta înseamnă să se bazeze exclusiv pe o documentare minuțioasă, și nu pe experiența proprie, așa cum ne obișnuise generația de intelectuali ai temnițelor comuniste.

În linii mari, asistăm la o proză densă, tenebroasă, care reconstituie regimul de factură stalinistă ce s-a instaurat în România anilor 1950, străpunsă totuși pe alocuri de momente tandre și afective în ceea ce privește protagonistul. Un mix inedit de brutalitate și duioșie, ce poartă cititorul pe culmi întunecate ale istoriei, cât și în adâncul conștiinței umane.

(fragmente din recenzia completă: https://matricea.ro/matei-brunul-luci...)

[Stefan · Rating 4 out of 5]

Am citit Matei Brunul după mai multe săptămîni în care am „consumat” mai multe cărți despre totalitarisme și închisorilor lor, așa că eram oarecum „vaccinat” pentru ororile descrise. Ca și în Leagănul respirației, cu care am început acum o lună și ceva, nu am căutat document sau reportaj – nici măcar memorii. Nu am nici o îndoială că e un roman meticulos documentat, e scris, din punctul ăsta de vedere, cît se poate de autentic și „profesionist”. Dar cine a luat șuturi în propria-i rotulă sau subsuoară, cine și-a numărat zilnic dinții răriți de scorbut, cine și-a îngrijit cum a putut degerăturile zeci de ani după ieșirea din închisoare – acela scrie altfel. Cum zice Șalamov, acela e un Pluton ridicîndu-se din Infern, nu un Orfeu care coboară acolo. Și pe un Pluton îl ascult altfel decît pe un Orfeu. Dar și Orfeu trebuie ascultat.

Pe mine m-a interesat mai mult lentila ficțională a lui Orfeu-Lucian Dan Teodorovici, pentru că vreau să știu cum ne construim reprezentările despre orori noi, cei care n-am trecut prin ele (și nici neam de neamul nostru). Cred că de asta a și dorit LDT să scrie ficțiune, și a insistat în cîteva rînduri (pe FB, prin interviuri, pe bloguri) că ne lipsește o abordare ficțională a anilor '50 în ultimii 20 de ani, sau a generației mai tinere. Lentilele astea ficționale au un rol epistemic și etic – ne ajută să ne echilibrăm judecățile. Citind cărțile celor care au trecut prin experiența concentraționară (ficțiuni sau nu) afli ce a fost, și ce a însemnat pentru ei. Dar ce semnificație mai au toate acelea pentru noi? Asta afli examinîndu-ți propriile convingeri și atitudini, iar un roman ca Brunul e un prilej tocmai bun pentru un astfel de examen critic.

Cartea începe aproape ca o inversiune a lui 1984. Bruno Matei/Matei Brunul pare un Winston Smith (reeducat însă à la Pitești) care se străduie să parcurgă drumul-napoi către ziua geroasă de 4 aprilie. Ca și personajul lui Orwell, se îndeletnicește, mai presus de toate, cu memoria. Eliza, obiectul iubirii timide a Brunului, e și nu e ca Julia: e catalizatorul acțiunii (o scenă-cheie pentru relația cu Brunul se petrece tot la un cinematograf, tot la un film propagandistic) și în cele din urmă trădătoarea-trădată, dar e o rebelă de la talie-n sus și parcurge tot invers distanța dintre libertate și reeducare. În fine, tovarășul Bojin e maestrul incontestabil al „dublugînditului”, reprezentantul Partidului care are „grijă” de Brun și de atașamentul său față de Partid, funcționează uneori ca O'Brien. Nu știu în ce măsură relațiile acestea cu 1984 sînt intenționate, dar e un schematism care facilitează lectura „obsedantului deceniu” ca „sindrom Stockholm”, „complicitatea victimei” &c – pînă într-un punct.

De la jumătatea romanului tonalitatea se schimbă. Dispar meditațiile bojiniene și cele auctoriale, dispare „cadrul teoretic” al narațiunii, nu ne mai ține nimeni de mînuță cînd citim. Paradoxal, firul narativ al încarcerării Brunului devine mai puțin apăsător – torționarii sunt mai puțin criminali, unii chiar umani, închisorile mai „ușoare”, Bruno respiră, și alături de el cititorul. Focusul devine povestea și psihologia personajului principal. Sigur, respiro-ul e iluzoriu, evenimentul care duce la pierderea memoriei e cît se poate de brutal; lumea Brunului nu devine mai roză, nu se întîmplă nimic magic, asta știm, a mai durat încă 30 de ani.

Pe mine nu m-au deranjat dispozitivele narative pe care unii comentatori le-au considerat facile, ad hoc sau banalizate – simbolistica lumii-ca-teatru, a marionetei/manipulării, pierderea inexplicabilă a memoriei ultimelor două decenii. Nici exprimarea, pe alocuri, grunjoasă (cartea ar fi beneficiat de pe urma unui redactor mai atent – se va remedia la ediția a doua :) ). La urma-urmei, vorba lui Borges, în lumea occidentală Biblia și O mie și una de nopți au inventat/epuizat toate metaforele și simbolurile (da, și Shakespeare, și...). Iar un proiect atît de ambițios cum este Brunul (un roman amplu, cu alternări de planuri narative, cu structuri simbolice complexe) beneficiază uneori de simplificări – atît pentru cititori, care se pot apropia mai ușor de text, cît și pentru scriitor, care se poate concentra pe poveste și personaje.

Asta nu înseamnă că LDT neglijează „probele tehnice”; dimpotrivă, reușește simetrii foarte frumoase (scenele cu Brunul călcînd zăpada înainte de venirea și după plecarea Elizei, pp. 12-14 și 394-5) și îmi place cum reușește să schimbe registrele vocii: în capitolul 8, de pildă, între realismul descrierii ororilor de la Canal și meditația auctorială quasi-teoretică privind interferențele dintre „istoria mare” și „istoria mică”, rezolvînd polifonia într-un pasaj de-a dreptul mitic:

Poate că vîntul acela uscat și fierbinte pe care locuitorii din zonă îl numeau Kara-yel, Vîntul Negru, și care chinuise mulți pușcăriași, în zile cu praf de stîncă ce le ardea gîtlejurile, se înduplecase într-un sfîrșit și luase cu sine vestea nenorocitului final de poveste al doctorului Simionescu, o purtase tăcut peste Bărăgan, pînă înspre București. Poate că acolo i-o încredințase Foehnului pentru a o duce mai departe, iar acesta, trecînd Carpații, o lăsase-n grija Austrului, spre a o sufla dincolo de niște frontiere pe care doar ele, vînturile, le puteau trece fără frica de a fi ochite de vreun grănicer. Poate această conjurație a vînturilor, poate doar neputința oamenilor în lupta cu șoaptele a dus vestea la mii de kilometri de România, peste Canalul Mînecii, fiind apoi răspîndită-n întreaga lume de Radio Londra și întorcîndu-se la București odată cu diverse proteste internaționale. Cert e că, începînd cu finalul lunii iulie, din barăcile «treișpe-paișpe» n-au mai răzbătut spre ceilalți în nici o noapte cîntece de acordeon. Istoria mică își arătase și ea, măcar o dată, puterea în fața istoriei mari. (p. 137)

În fine, Brunul e un personaj înrudit cu sinucigașul ratat din Circul nostru vă prezintă: , ușor amețit, defazat, parcă în plin sevraj, deși nu știu ce fel de pastile se pot lua pentru a supraviețui închisorilor prin care-a trecut el. Nu-mi dau seama dacă mi-e milă de el, dacă-l compătimesc sau dimpotrivă, dacă nu sunt tentat să-l disprețuiesc - LDT stimulează foarte bine această ambivalență față de personajul principal. Iar Brunul e o carte bună (frumoasă? nu știu - dac-aveți stomac pentru suferințele din închisoare, sau pentru iubiri trădate...), poate chiar o carte mare; în orice caz, o să fie cel puțin pe listele premiilor literare.

[Asia · Rating 4 out of 5]

"Życie marionetki jest w rękach marionetkarza. Nigdy nie będziesz mógł poruszać lalką i sprawić, aby żyła tak jak chcesz, jeżeli nie nauczysz się kontrolować dogłębnie jej duszy ".

Niewiele jest tak dobrych i przenikliwie traktujących o czasach stalinizmu książek, tym bardziej jeśli tyczą się one innego kraju, w tym przypadku Rumunii. Metafora lalki doskonale ilustruje tutaj brak wolności jednostki w totalitarnym systemie, gdzie każdy jej ruch jest kontrolowany i manipulowany przez reżim lub władzę.

Główny bohater, Matei Brunul, to na wskroś postać tragiczna - człowiek, który staje się marionetką w grze politycznych intryg, manipulacji i złych decyzji prowadzących do upadku nadziei, wiary w człowieka i sensu życia. Jest symbolem szaleństwa, ogarniającego Rumunię po II wojnie światowej, gdy kraj ten staje się areną walki między komunizmem a demokracją. Jego historia to historia walki o wolność i godność, która w końcu doprowadza go do ostatecznego buntu przeciwko systemowi.

Przez całą powieść Teodorovici ukazuje złożoność relacji między jednostką a systemem totalitarnym oraz konsekwencje, jakie niesie za sobą brak wolności jednostki. "Matei Brunul" to poruszająca opowieść o cierpieniu, buncie i nadziei na lepsze jutro, która pozostaje w pamięci czytelnika jeszcze długo po zakończeniu lektury...

[Meri Meri · Rating 4 out of 5]

This was a sad and very captivating book about the ups (and mostly downs) of a Romanian-Italan puppet master and his dealings with the Communist Regime over two distinct periods (the late 1940s and the late 1950s). The narrative is very convincing, if at times monotonous and dreary and the flashback storytelling is never overbearing or annoying, it actually creates very interesting tension. As in previous books, Teodorovici's main skill lies in creating very interesting characters who are believable and not overstuffed with symbols although they all remain somewhat allegorical.
I would recommend this book to anyone interested in communist jails and systems of informers/Securitate as well as ordinary life under communism.

[Bogdan · Rating 5 out of 5]

Unul dintre cele mai bune romane contemporane. Fara sa abuzeze de limbaj licentios sau de umor, tratand o tema cat se poate de serioasa si profunda, scris extraordinar de bine, a iesit un roman de exceptie!

[Stela · Rating 3 out of 5]

Într-un interviu al Alinei Purcaru (pe care-l puteți citi integral aici ), Lucian Dan Teodorovici îsi justifică inspirat alegerea subiectului romanului Matei Brunul cu un citat din Milan Kundera: „Dacă vrei să ucizi un popor, suprimă-i memoria”. Din acest punct de vedere, dar nu numai, sînt de acord cu el și nu cu cei care cred că spațiul literar postrevoluționar a devenit suprasaturat de opere despre comunism. Oricît s-ar scrie, nu este și nu va fi niciodată destul: ca și holocaustul, comunismul nu i-a mutilat numai pe cei care i-au căzut victime în mod direct: dat fiind că, așa cum bine spunea John Donne, nici un om nu este o insulă, toți am fost, în mai mică sau mai mare măsură, victime și călăi, torționari și deținuți, judecători și inculpați. A uita e calea cea mai ușoară de a ne absolvi de vina indiferenței, a mimetismului, a naivității, a cruzimii sau a trădării, este o cale pe de o parte lașă de a ne proteja de adevărurile inconfortabile pe de altă parte o cale periculoasă de a lăsa posibilitatea ca aceste grozavii să se repete.

Matei Brunul este așadar, o carte despre comunism. Mai precis, despre acel obsedant deceniu pe care-l identificăm azi din ce în ce mai puțin cu covrigii pe care-i evoca nostalgic Marin Preda și din ce în ce mai mult cu colectivizarea forțată, cu iadul de la Jilava și Pitești, cu entuziasmul sforăitor proletcultist și așa mai departe. Fundalul pe care se desfășoară povestea personajului principal este reconstituirea meticuloasă și absolut credibilă din punct de vedere istoric a acelei epoci kafkiene cu arestările ei absurde, cu interogatoriile brutale și procesele de fațadă, cu reeducarea în gulagurile românești și cu obsesiva propagandă comunistă, care-i obliga pe deținuți să cînte convingător în drum spre muncă, într-un cor „cu niște note aproape vesele, aproape soldățești, aproape eroice, un cîntec de ispăși re în fapt:

La canal, să ștergem pata
Negrelor greșeli trecute,
Drum deschidem cu lopata,
Cu elanuri renăscute.”

Romanul urmărește două planuri compoziționale – al trecutului și al prezentului, cu un trecut înaintînd inexorabil dar inutil spre un prezent pe care nu-l va putea dezgheța vreodată, căci personajul si-a pierdut pentru totdeauna memoria a douăzeci de ani din viață. Două cîrlige narative leagă cu îndemînare cele două planuri: amnezia și marioneta.

Motivul amneziei, cu toate conotațiile sale simbolice, ar putea părea atît uzat, cît și oarecum strudent (la urma urmelor e preferatul literaturii de senzație și a celei sentimentale). Romanul îi deschide însă cîteva posibilități nebănuite, exploatîndu-i tocmai această artificialitate pentru a pune mai bine în valoare tema destinului strivit de istorie. Astfel, nu numai că eroul uită douăzeci de ani din viață, dar, uitînd tocmai perioada de la plecarea din România la 16 ani pînă aproape de ieșirea din închisoare, el își uită tocmai anii formativi și pe cei de penitență, devenind o tabula rasa ideală pentru comuniștii obsedați de învățăturile lui Makarenko și care văd în el cobaiul ideal pentru aplicarea acestora nu numai în închisori și în scoli, dar și în libertate. Tovarășul Bojin, un securist fără prea multă carte și imaginație, va fi desemnat cu implementarea acestor învătături pe care nu le-a studiat vreodată, educîndu-l pe erou în ciuda unor vagi mustrări de cuget, pentru că oricum niciodată adevărul său interior (care-i spune ca tânărul e o victimă) nu e contrazis de cel oficial (care-i spune că șefii au totdeauna dreptate):

După acea audiență, își refuzase orice alte întrebări. „Makarenko să fie, dacă așa trebuie“, își spusese de multe ori, mai ales atunci cînd vreun sentiment de compasiune, apărut din senin, îl obliga să penduleze, cum n-ar fi vrut, între cele două tipuri de adevăr în care credea.

Al doilea cîrlig narativ este motivul marionetei, care așa cum observa Alex Goldiș într-una dintre cele mai bune recenzii pe care le-am citit despre roman, „Obsedantul deceniu“ re-brănduit (publicat în România literara în 2012), suferă un proces de „internalizare”: dacă în trecut marioneta a fost pasiunea și meseria lui Bruno Matei, fiind principalul motiv al reîntoarcerii în țară după război, ea devine în prezent alter ego-ul său, un Pinocchio fără ambiția de a deveni uman, pentru că, odată cu amintirile și-a pierdut și interesul pentru propria sa persoană, lăsând regimul, fără vreo împotrivire sau vreo urmă de curiozitate să-i descopere „centrul de greutate” pentru a-i manevra cu ușurință sforile:

Orice mișcare a marionetei se bazează pe un centru de greutate. Dacă e mînuit cum se cuvine, dacă marionetistul îl cunoaște, îl simte pînă la identificarea cu el, celelalte părți ale corpului, care sînt doar niște pîrghii, pendule, se mișcă pe linia dorită de el. Forța gravitației își face datoria. La om, sufletul e o necunoscută. Sufletul marionetei e însă ușor de găsit, e tocmai acel centru de greutate.

Transformat din marionetist în marionetă, ochii goi cu care privește lumea i-au făcut pe unii critici sa-l asemene cu Idiotul lui Dostoievski, comparație hazardată, zic eu, nu numai pentru că pune pe aceeași treaptă o capodoperă și un roman, e drept, onorabil, dar atît, cît și pentru faptul că trăsătura fundamentală de caracter a prințului Mîskin și anume credința nestrămutată în Frumusetea care va salva umanitatea îi dă o măreție exemplară tocmai prin donquijotismul ei, în timp ce trăsătura fundamentală a lui Matei Brunul, resemnarea mioritică, îi dă doar un aer patetic și un pic iritant.

El, Brunul, Bruno Matei pe numele său din acte, avea de-abia de-acum încolo să fie cu adevărat folositor unei societăți pe care-o iubea, față de care rămăsese dator multă vreme, pe care, într-un fel necunoscut, o trădase cîndva.

De fapt, asemănarea cu Miorița e chiar mai mare decît pare la prima vedere. Ca și ciobănașul moldovean, eroul nostru are doi tovarăși pe care la început îi ascultă și iubește necondiționat, Bojin și Eliza; la fel ca în baladă, cei doi îl sacrifică fără scrupule în interes propriu – Bojin pentru a avansa pe scara socială, Eliza pentru a fugi peste graniță. Deși trădarea celor doi devine evidentă, Brunului nu-i trece prin minte să-i condamne sau să-i pedepsească, nici să se revolte împotriva destinului care-i pregătește probabil alți ani grei de închisoare pentru că a ajutat-o pe Eliza să fugă; el se mulțumește doar să-i azvîrle Elizei, peste gardul de la graniță, marioneta sa, ca pe un executor testamentar la fel de improbabil ca miorița laie pe lîngă ucigașii săi morali.

Deși structura narativă este destul de solida, stilul, așa cum observa și Gabriela Gheorghișor în recenzia sa, Păpușari și marionete (din aceeași Românie literară), poate tocmai pentru că mizează prea mult pe minimalism, cu parabola sau un pic cam prea evidentă, cu paralelismele și jocurile de cuvinte uneori facile, este mai puțin impresionant:

Se trecuse, gîndea uneori amuzat Dumitru Bojin, de la o epocă în care se practica exploatarea omului de către om la una în care, cu mijloace moderne, scopul final devenise modelarea omului de către om.

Cu excepția acestor cîteva (de altfel mici) obiecții, Matei Brunul mi s-a părut un roman interesant, bine construit, care poate fi alăturat fără rezerve altor titluri din literatura noastră contemporană de certă valoare.


Ca o paranteză finală, că tot am pomenit de recenzia Gabrielei Gheorghișor, încă o dată mă văd nevoită să-mi exprim dezamăgirea cu privire la unii critici literari ai noștri mai noi, a căror lipsă de acuratețe e cu atît mai puțin scuzabilă cu cît semnează articole în reviste de prestigiu. Cum este posibil (și-mi vine să ridic mîna la cer acuzator ca nevasta lui Moromete) să scrii despre o carte pe care tocmai ai citit-o rebotezîndu-i personajele, mai ales în cazul romanului de față, care are doar cîteva, s-o numești adicătelea Luiza pe Eliza, si nu o dată, ci de mai multe ori?

[Cărăşălu · Rating 4 out of 5]

Un roman scris bine, dar căruia îi lipsește ceva. La început momește cu niște potențiale mistere, dar pe care le rezolvă imediat, ca să-i fie clar cititorului că nu e poveste care duce la un deznodămînt cu răspunsuri „cine? cînd? de ce?”. E povestea unui fost deținut politic care și-a pierdut memoria. Cum se și cuvine în așa cazuri, povestea e spusă din cîteva perspective cronologice diferite: prezentul, perioada detenției și, mai rar, cea de dinainte de detenție. Nu mai sunt sigur ce înseamnă în literatura română roman psihologic, care cred că Matei Brunul e de prin zona aia. Reconstituirea biografiei sale e de fapt reconstituirea traseului unor transformări psihologice. Puzzle-ul pe care-l rezolvă într-un final deznodămîntul nu este unul cronologic, de evenimente și fapte, ci unul despre cine este Matei Brunul și de ce e așa cum e. Firește, e și un fir epic cu ceva intrigă și în prezent. Tot contextul permite și niște reflecții despre România socialistă, dar fără excese. Nu mi-a plăcut atît de tare, dar o stea în plus pentru efort și pentru măsură/abținere de la patetism.

[Kuszma · Rating 4 out of 5]

Igazából semmi különös. Teodorovici különösebb írói maníroktól mentesen ábrázolja egyetlen egyén, a marionett-művész Bruno Matei sorsát a román sztálinizáció idején. Abban sincs semmi pláne, hogy mindezt a párhuzamos fejezetek eszközével teszi – ez a módszer a XX. század harmadik harmada óta szinte szokványos feloldása az egysíkú lineáris cselekményvezetés problematikájának. Az egyik szálban Brunot látjuk, amint a háború után hazatér Olaszországból, és egy szerencsétlen (és tőle független) politikai esemény hatására bekerül a román büntetés-végrehajtási rendszerbe. A másik szálban néhány évvel később találkozunk főhősünkkel, aki valahogyan elvesztette emlékeit, és most megpróbálja megtalálni a helyét és múltját a késő ’50-es évek viszonyai között. Teodorovici két kézzel kínálja fel nekünk a nem túl bonyolult metaforákat: Bruno marionettbábuja értelmezhető utalásként a totális állam és az egyén egyoldalú kapcsolatára, a főhős amnéziája pedig szimbolizálhatja egy ország emlékezetvesztését is* – maga a regényírás pedig azt a folyamatot, aminek során az író megkísérli felhozni a kollektív emlékezet töredékeit a felszínre.

Szóval nem különleges könyv, csak jó. Amiben kiemelkedik a hasonló címek közül, az a tudatosan eszköztelen (de nem minimalista) nyelv, amivel Teodorovici hőse sorsát kommentálja. Ebben a könyvben nem a borzalmak naturális ábrázolásán van a hangsúly, hanem azon a folyamaton, ahogy az egyén lassan elembertelenedik, elszakad önmagától a testi és lelki kínzások hosszadalmas procedúrája során. Bruno halk, bizonytalan, és legkevésbé sem hősies (mondhatni, semleges) figurája teljesen elüt a hasonló könyvek látványosan szenvedő vagy bátran ellenálló főszereplőitől. Olyan hibák miatt bünteti őt a hatalom, amik egy egészséges rendszerben nemhogy megbocsáthatóak, de lényegtelenek lennének, ám ő nem szembehelyezkedik az állammal, hanem végső soron önmagát vonja kétségbe: ez a viselkedés nagyon keserű üzenetet hordoz magában az emberről általában. Külön értéke még a könyvnek, hogy mintha exportra készült volna: alig vannak benne csak az író hazájában dekódolható utalások. Nagyon egyértelműen, történelmileg pontosan, és túlzásoktól mentesen ábrázolja az időszakot, és ezzel sokat tesz azért, hogy a mai románok képet kapjanak történelmük egy sötét bugyráról. Meg akár, mi, magyarok is, mert a sötét bugyrok azok speciel igencsak hasonlítanak egymásra. Hogy mást ne mondjak, sötétek.

* Ahogy Magyarországon, úgy Romániában is a kommunista múlt feldolgozása hagyott kívánnivalót maga után. Maga a rendszerváltás folyamata is tulajdonképpen hitet tett az egyszemélyi felelősség mellett – Ceausescu, és néhány magas rangú funkcionárius megbüntetésével elintézettnek tekintették az ügyet, és nem foglalkoztak a végrehajtók és alacsony szintű döntéshozók széles rétegeivel.

[Ana-Maria Bujor · Rating 3 out of 5]

Am citit destul de multe memorii din regimul concentrationar comunist romanesc si am avut si onoarea sa ii aud povestind pe cativa dintre cei care au suferit atunci. Si desi ma intereseaza mult subiectul, cumva nu m-am impacat pana la capat cu Matei Brunul. Problema mea cea mai mare e legata de personaje, numai Bojin are personalitate, dar si acolo incompleta. Brunul pur si simplu nu mi-a trezit nicio reactie, nu mi-a pasat niciodata ce pateste sau daca pateste, intrucat nici lui nu prea parea sa ii pese. Daca ar fi ramas "ciudatul cu papusile" dupa care fuge militia, ar fi avut o personalitate, dar odata ce intra Eliza in poveste se termina. Eliza vrea sa plece si cam atat. Si pare relativ isteata si lipsita de scrupule. Nimic altceva. De ce vrea sa plece? De unde e? Simte ceva? Nu stim si ca urmare nu prea ne pasa, iar.
Sistemul cu doua linii narative, una prezenta si una trecuta, iar nu m-a prins. De obicei linia narativa trecuta releveaza ceva important pentru linia prezenta, o revelatie. Dar in acest caz nu mi s-a parut ca aduce nimic nou, nu ii da mai multa personalitate Brunului si nici nu reveleaza ceva ce nu se putea deduce in pare parte din linia prezenta. Presupun ca e mai interesanta pentru cei nefamiliarizati cu notiunile de reeducare, Pitesti, canal, etc. De asemenea mi s-a parut ca s-a pus un pic prea mult accent pe niste metafore care se pot intelege din prima, precum papusarul.

Insa apreciez efortul si mai ales subiectul. Scriitura e buna, dar un pic prea simplista si lipsita de emotie. Sigur a fost nevoie de multa cercetare si ma bucur sa vad cand istoria e redata cu respect si corectitudine. Povestea nu e rea, iar Bojin chiar reuseste sa fie un personaj interesant. Insa as fi vrut mai mult conflict moral. In cazul Elizei nu se mentioneaza absolut deloc ce simte, la Bojin e inceput, dar putea merge mai departe un pic. Iar Brunul? Vrea ceva? Este un pic de conflict intre dorinta de a afla si datoria fata de partid si patrie, dar n-ar fi stricat mai mult. Per total as zice ca e o carte buna pentru cei care sunt la inceput si vor sa afle despre cum a fost "inainte". Povestea e destul de interesanta sa nu plictiseasca si cateva scene chiar "sclipesc". Insa cred ca nu i-ar fi stricat sa fie un pic mai lunga si sa dezvolte personajele mai mult. Cand ai o astfel de poveste, ajuta mult sa te atasezi de personaje si sa stai cu inima ca un purice sa vezi ce se intampla.

[Mateusz Woliński · Rating 5 out of 5]

Piękna, poruszająca i przerażająca powieść.

O ile sama koncepcja historii rumuńsko-włoskiego lalkarza wydaje się naiwna i mało przekonująca, to jego losy przedstawione przez Teodorovicia są absolutnie zajmujące.

Teodorovici pomału odsłania nam wszystkie elementy układanki pt. rumuński stalinizm. Im dalej podążamy w historii za Mateiem, tym bardziej przerażający obraz się wyłania.

Historia jest tu głównym bohaterem, to ona rządzi wszystkim wokół bohaterów. Ale Teodorovici nie zostawia ich bez żadnej ochrony. Co prawda nie mogą przeciwstawić się historii, ale daje im coś więcej. Daje im własną historię, daje im głos. Z wielu życiorysów tworzy opowieść, której nie można zapomnieć. Opowieść o zniewoleniu, którego nawet nie jest się świadomym.

[Oana · Rating 5 out of 5]

Una din putinele carti romanesti ale ultimilor ani care a meritat citita.
Matei Brunul sau Bruno Matei e un roman-italian a carui viata e prezentata pe doua planuri - in tinerete, unde este inclusa si perioada petrecuta in inchisorile comuniste si anii de dupa inchisoare, in care Bruno incearca sa se reintegreze in societatea comunista, suferind de amnezie si fiind ”modelat de om”.
Foarte bine documentata cartea si minunat scrisa.

[tanja · Rating 5 out of 5]

I MADE UP MY MIND AND 5 STARS IT IS!
this was so good DEAR LORD and if I had read this back when I was in university I would have written a killer essay comparing this book to Macht und Widerstand. They’re totally different from the premise but so similar somehow??? maybe I’ll write that essay anyway who would stop me

[first review: only four stars for now until I’ve decided how I feel about the last chapter,,,,this was still glorious tho]

[Ioan Mosincat · Rating 4 out of 5]

O carte după o rețetă cu care nu prea poți să dai greș: un scris de calitate și excelent documentat, personaje foarte bine construite, o structură care te duce cu gândul la Llosa, și, nu în ultimul rând, eternul și fascinantul comunism românesc.
PS: foarte rar am întâlnit o carte care să reușească încă din primele pagini să te facă să își fie drag de un personaj (un drag combinat cu milă, fie).

[Andrei Popilian · Rating 5 out of 5]

Probabil cea mai bună carte românească citită în ultima (multă) vreme.

[Béatrice · Rating 4 out of 5]

La "securitate" roumaine dans toute son horreur. Très bien écrit et analysé...

[Laura · Rating 5 out of 5]

Aki nem emlékszik a múltjára, azt marionettbábuként mozgatja a történelem. Ez pedig különösen akkor tragikus, ha az ember a 2. világháború utáni Romániában kénytelen a történelem kisebb-nagyobb szereplőire bízni a sorsát.

[Nela · Rating 5 out of 5]

Foarte bine scrisă. Mi-au plăcut scriitura, personajele, felul în care a alternat planurile pe care se petrece acțiunea, firul epic. Într-un cuvânt, totul.

[Seraphina · Rating 1 out of 5]

This is a book that tells a story about the totalitarian regime in Romania, a sad topic that most of the people I know prefer to forget, yet nevertheless a strong premise. As a second generation Romanian, I was interested in reading it, like I am interesting in reading about everything with some relationship with Romania (both authors and titles).


Although highly recommended, I failed to connect with this novel. The reason why I don't see any writers with wide, cross over appeal (like Milan Kundera) emerging from today's Romania is because most of the awarded and critically acclaimed contemporary Romanian novels lack in ability to connect with the readers at a fundamental level and to render the humanity of their characters in a compelling way. They simply can't tell a gripping story at more levels than one. And in consequence, with all their awards and publicity push, they sell very few copies.

For this novel to succeed, I would have liked to see the story about the totalitarian regime, doubled by a strong story about friendship or any other universal value or emotion that everyone can connect with, and filled with real people, not intellectual caricatures.

In its current form, Matei Brunul is nothing more than the dramatization of a super evident bookish metaphor, a trite one at that, the one of the puppeteer in a totalitarian regime, and while on paper it may seem "deep", it read artificial and unoriginal and, worse than all, obvious. It simply failed to ooze real life on page, although it tried hard to be clever (A clever that was, like they say in Hollywood, painfully explicit and ON THE NOSE.)

At sentence level the novel is polished and elegant, so I gave it one star for this virtue alone. Too bad that from the very first pages it lost me.

Personally, I prefer apparently simpler books that carry more contemporary relevance, more emotion and more originality, more subtle depth.

In Romanian the best word for it is LIVRESC.

As much as I wanted and tried to like it and finish reading it, I could not finish the book.

[Asaria · Rating 3 out of 5]

Let's get started with the basics. Matei, the protagonist, is an amnesiac who forgot the last 20 years of his life. What circumstances did lead to his condition? Wrong question. We should ask: Why was he arrested?

From what I've heard, Romanian Securitate was no better than Soviet NKVD. Arrest warrant could be issued due to bad rumors, being at the wrong place at the wrong time, or having connections to disgraced pre-war communists, indeed, any pretext is good. The "counterrevolutionist" category was very inclusive and full-heartedly accepted anyone with open arms. Really, who cares for the truth? The truth won't feed you and won't save you. It doesn't matter if your charge is true or false, in the end, everyone will break and confess during his/her own show trial.

The book has two alternating timelines - one with Matei as a prisoner and the other after his release. The more I've read the more I was convinced Teodorovici wanted to show Romania as one, big prison at that time, a place where the boundaries are blurred. Where have I encountered this idea before? Was it Borkowski? Rybakov? Grossman? Feels familiar.

Another intriguing motif is that of marionettes. Basil, Matei's marionette feels like a symbol of the protagonist's conformity. Alive, human-like as long as the protagonist doesn't question the system. When it happens, he also loses its lifelike qualities. Teodorivici goes even farther - compares people to marionettes, as they are only following the orders of some unknown mastermind. Life is like theatre, my dears! Common trope, though.

[Bookaholic]

ând cineva mă întreba cum e?, din prima nu puteam să scot decât atât: ştii filmul ăla al lui Iñárritu, Biutiful, în care cică personajul principal înghite toate relele posibile. Aşa e şi cartea asta, tot biutiful.

Matei Brunul este frumos şi apăsător. Şi mai e şi perfect închegat. Îl citeşti, te înhaţă cu totul şi odată ce ai ieşit din transa lui (pentru că este o transă acolo), pur şi simplu vrei să stai deoparte. Aşa cum cred că se întâmplă cu orice spectacol despre care spui că te-a cutremurat cumva: dai apoi fuga în stradă, bei două beri în loc de una, vorbeşti mai zgomotos decât ţi-ai propus, pentru că vrei ca adevărul ăla dureros să nu te urmărească. Şi-l sperii, îl alungi acoperindu-l cu altceva. (continuarea cronicii: http://bookaholic.ro/matei-brunul-un-...)

[Piotr · Rating 4 out of 5]

Mądra, poruszająca, świetnie napisana książka. Kolejna taka rumuńskiego autora - rumuńska fala? Tym większe brawa dla wydawcy, jeszcze większe (kolejny raz!) dla tłumaczki. Póki co Angelus 2015 bije Bookera na głowę.

[Asia · Rating 5 out of 5]

O byciu marionetką w trybikach reżimu komunistycznego. O odkrywaniu prawdy o swojej przeszłości i związanej z tym niepewności. Warto! A dlaczego? O tym piszę na blogu: https://jedenakapit.blogspot.com/2019...

[Andrei · Rating 5 out of 5]

foarte verosimila aceasta carte si foarte bine documentata.

[Valentin Nicolae · Rating 5 out of 5]

O poveste Emoționanta , un scenariu de film posibil, un thriller românesc autentic.
Sensibil scris, personajele complexe cu multe detalii descrise.
O către care merita atenția publicului

[Rita]

2011. I guess it's fiction.
Kinga highly recommends.

Kinga: "A surprisingly touching tale of quiet desperation set in the pre-Ceaușescu communist Romania.

An Italian-Romanian puppeteer gets caught up in the machine of Stalinist terror and is being now remade into a brave new man, thanks to amnesia he developed during his time as a political prisoner. He is now a puppet himself, get it? I thought this metaphor would wear thin very quickly, but somehow Lucian Dan Teodorovici dances with it gently enough that you don’t need to roll your eyes.

It is a deep and moving tale, full of symbolism and interesting observations about the nature of totalitarian regimes, but most of all it’s a pretty good yarn, that makes you keep reading the pages as you wonder if the Brunul would rediscover his puppet soul, or let the regime suck it out of him. And what’s the deal with Eliza? She is a mysterious character, but not in a way men often write ‘mysterious women’, but in a more straightforward, realistic way. In a country where most of the population developed some sort of Stockholm syndrome towards their oppressor, it’s wise to keep your cards close to your chest. It’s a strange love story, if it is one at all, tragic and comic at once – very on-brand Eastern European. There aren’t any true heroes or villains here, just people trying to live in a permanent state of cognitive dissonance.

I cannot recommend it enough. One of my favourite reads this year.

I read it in an excellent translation to Polish by Radosława Janowska-Lascar, but it is also available in an English translation under the same title from the Dalkey Archive Press. It was nominated for Angelus Award – an award given to a book translated to Polish and authored by someone from Central Europe. You can find laureates here: https://en.wikipedia.org/wiki/Angelus... if you would like to expand your reading horizons."

[Adrian Manea · Rating 5 out of 5]

Excelentă carte! Este a doua a lui Teodorovici pe care o citesc (prima fiind „Cel care cheamă cîinii“) și m-a cucerit foarte repede. Pur și simplu m-am simțit atras în poveste, m-am găsit exclamînd de unul singur de mai multe ori, fascinat de stilul autorului, de modul în care povestește și m-a emoționat din mai multe puncte de vedere viața lui Matei Brunul.

Așa cum au spus și unii critici, cartea este mai mult decît despre temnițele comuniste, mult mai mult chiar. Este despre uitare și despre artă, iar marionetistul devine un fel de alegorie a unui om care, paradoxal, asupra propriei vieți pare că aproape nu mai are niciun control, pierzîndu-și amintirile, deci trecutul.

Cu siguranță mi-au scăpat multe detalii din cauza lipsei mele de cunoștințe despre istoria comunismului românesc. În roman, Teodorovici mi-a lăsat impresia că pune totul fix unde trebuie, cît trebuie și cînd trebuie (fără a o transforma în monoton și previzibil, însă!), o carte extrem de coerentă, de bogată și densă. De aceea, sînt convins că voi găsi noi sensuri, noi detalii, noi bijuterii la lecturi ulterioare.

[Gratian Lascu · Rating 4 out of 5]

O carte de baza a literaturii contemporane romanesti. Nici nu am rasfoit o astfel de carte scrisa de un roman pana acum. E clar faptul ca se incadreaza intr-o nisa, la fel cum sunt “filmele de festival” si “filmele pentru publicul larg”. Nu ai cum sa promovezi o astfel de carte pentru un cititor obisnuit, care, poate la fel ca mine, se bucura la o carte citita rapid si cu multe dialoguri. In Matei Brunul regasim paragrafe de o pagina, descrieri abundente, putina filosofie politica, fraze care se intind pe 6-10 randuri si capitole care de misca greu. Poate e o carte de citit dimineata cand ai mintea pregatita, seara e posibil sa pierzi sirul gandurilor. Oricum ar fi, am notat o carte romaneasca de varf, de oferit cadou apropiatilor care citesc “mai altfel”.