What do you think?
Rate this book
The Barrens
In this gripping psychological thriller, Joyce Carol Oates, New York Times best-selling author and one of the most versatile and original voices in contemporary American fiction, delivers a startling, complex tale of a serial killer and the people that his ghastly crimes touchand transform. People like Matt McBride. Matt was barely out of junior high when the mutilated body of the first victima popular, pretty teenagerwas uncovered in the desolate New Jersey Pine Barrens. Although he had hardly known the girl, Matt has long felt guilty at not having been able somehow to prevent the atrocity. Now another attractive young woman has disappeared, and Matt knew this victim, too. Just possibly he knew her more intimately than he is prepared to admit. By degrees Matt becomes obsessed with a guilt he can neither comprehend nor assuage. His seemingly happy marriage begins to deteriorate, while his increasingly erratic behavior heightens police suspicions. It also draws official attention away from an artista man of limited talent but of fierce, demented visionwho signs his work Name Unknown. Under the spell of the missing woman, Matt follows a path that leads him out of the maze of tortured memory to a confrontation with not only the baleful Name Unknown but also his own long-unacknowledged self. The outcome is shattering. With "murder as an art and the serial killer as an artist," National Book Awardwinner
296 pages, Paperback
First published January 1, 2001
13 people are currently reading
912 people want to read
About the author
Rosamond Smith
11 books39 followersRosamond Smith is a pseudonym for Joyce Carol Oates.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 68 reviews
December 30, 2022
Chiar dacă nu mi s-a părut la fel de marcantă și dură ca Viol, în ciuda scenelor extrem de violente și tulburătoare, a reușit totuși să mă păstreze în acea atmosferă sufocantă până la final. Am găsit aceeași scriitură percutantă, care mă face să citesc orice scris de Oates, dar am găsit și aceeași fisură în credibilitatea poveștii. Nu pricep de ce este Oates sado-masochistă și strică niște povești atât de bune, uneori inedite și uluitor de realiste pe alocuri, inserând niște detalii care mai degrabă insultă inteligența cititorilor. Oricum, Pustiul din Pine Barrens rămâne un roman magnetic, viu și macabru, pe care sper să îl ecranizeze cineva și îi sporească aerul cinematografic pe care îl are deja. Recenzia aici: https://slink.ro/bdP8L.
,,O mlaștină stâncoasă din apropierea țărmului sudic al statului New Jersey, de la marginea pădurii Pine Barrens. Acolo unde fluxul ridică trupul, îl poartă pe luciul apei și îl depune apoi, încetul cu încetul, în brațele mlaștinii. Ca și cum ar fi purtată pe aripi de vis. Așa i se pare, pesemne, fetei moarte. Acest dans lent în care conduce ba fluxul, ba refluxul. Ca o respirație. [...]
Când fluxul revine, trupul pare că se trezește și plutește din nou pe apa sălcie și puțin adâncă, cu o pojghiță de gheață care crapă și strălucește asemenea celui mai șlefuit cristal. [...] Rafală după rafală, flux și reflux! În timp ce trupul gol și sfâșiat zace pe spate ca scufundat într-un somn adânc. Capul e răsucit nefiresc într-o parte. Gura, căscată într-un strigăt mut. Un strigăt paralizat. Gura e o gaură crestată în carnea sângerândă. Nasul spart, fălcile sfârtecate. Ochii deschiși în orbitele înnegrite, fără sclipire. Părul lung, încâlcit, se unduiește ca algele în apa de la mal. Fluxul nu uită să revină, de două ori pe zi, o izbucnire accelerată de ape. Soarele își trimite văpaia prin ceață, trupul este expus. Un cadavru este ceva stricat. Printre atâtea lucruri stricate. Cioturi de copaci morți, iederă moartă. Trupul gol și sfâșiat este stârnit de flux de parcă ar vrea să-l trezească, de parcă l-ar întoarce la viață. Doar că plin de spume și sânge coagulat. Pete întunecate care par a împroșca trupul cu smoală. Încheieturile mâinilor și gleznele sunt legate cu sârmă. Sârma care a tăiat gâtul este atât de adânc ascunsă în carne, încât nici nu se mai vede. Pescărușii se năpustesc, smulg și înjunghie cu ciocurile curbate și ascuțite. Țipetele lor sunt ascuțite, vibrante. Cine ar mai iubi acum acest trup, cine ar mai visa acum la acest trup?
Cine ar mai atinge acum acest trup?''
,,O mlaștină stâncoasă din apropierea țărmului sudic al statului New Jersey, de la marginea pădurii Pine Barrens. Acolo unde fluxul ridică trupul, îl poartă pe luciul apei și îl depune apoi, încetul cu încetul, în brațele mlaștinii. Ca și cum ar fi purtată pe aripi de vis. Așa i se pare, pesemne, fetei moarte. Acest dans lent în care conduce ba fluxul, ba refluxul. Ca o respirație. [...]
Când fluxul revine, trupul pare că se trezește și plutește din nou pe apa sălcie și puțin adâncă, cu o pojghiță de gheață care crapă și strălucește asemenea celui mai șlefuit cristal. [...] Rafală după rafală, flux și reflux! În timp ce trupul gol și sfâșiat zace pe spate ca scufundat într-un somn adânc. Capul e răsucit nefiresc într-o parte. Gura, căscată într-un strigăt mut. Un strigăt paralizat. Gura e o gaură crestată în carnea sângerândă. Nasul spart, fălcile sfârtecate. Ochii deschiși în orbitele înnegrite, fără sclipire. Părul lung, încâlcit, se unduiește ca algele în apa de la mal. Fluxul nu uită să revină, de două ori pe zi, o izbucnire accelerată de ape. Soarele își trimite văpaia prin ceață, trupul este expus. Un cadavru este ceva stricat. Printre atâtea lucruri stricate. Cioturi de copaci morți, iederă moartă. Trupul gol și sfâșiat este stârnit de flux de parcă ar vrea să-l trezească, de parcă l-ar întoarce la viață. Doar că plin de spume și sânge coagulat. Pete întunecate care par a împroșca trupul cu smoală. Încheieturile mâinilor și gleznele sunt legate cu sârmă. Sârma care a tăiat gâtul este atât de adânc ascunsă în carne, încât nici nu se mai vede. Pescărușii se năpustesc, smulg și înjunghie cu ciocurile curbate și ascuțite. Țipetele lor sunt ascuțite, vibrante. Cine ar mai iubi acum acest trup, cine ar mai visa acum la acest trup?
Cine ar mai atinge acum acest trup?''
January 22, 2026
https://kansasbooks.blogspot.com/2026...
“En algún momento de 1986, después de completar una novela larga y emocionalmente agotadora titulada “You must remember this”, la idea me llegó como un rayo, con la promesa de una aventura: ¡escribir una secuencia de novelas cortas y cinematográficas que exploraran gemelos, dobles, almas gemelas y seres secretos bajo un seudónimo!
No escribir como "Joyce Carol Oates", como lo había hecho durante más de veinte años desde la publicación de mi primer libro en 1963; sino que, en 1986, escribiría bajo un nombre ficticio no vinculado a Oates, con un estilo muy diferente al (supuesto) estilo de Oates: Rosamond Smith.
El anticipo fue muy modesto, pero no podría haber estado más emocionada: fue como reiniciar mi carrera, emprender un camino completamente diferente, sin identidad ni reputación preexistentes, sin ningún antecedente de "autora". A diferencia de "Joyce Carol Oates", "Rosamond Smith" literalmente carecía de identidad en la vida real: ni premios ni becas, ni publicaciones en revistas, ni títulos universitarios, ¡ni lugar de nacimiento! Aquí residía la esencia misma de la ficción: no solo la obra es ficticia, sino también su creador.”
(Mis aventuras como Rosamond Smith, Enero 2026, JCO)
Rescato este artículo que escribió Joyce Carol Oates a principios de este 2026 explicando por qué se decidió a usar el seudónimo de Rosamond Smith en un momento dado de su vida. Ocurrió en 1986 cuando ya tenía un nombre asentado y debía querer relajarse un poco narrando algo más ligero, o más encuadrado en la ficción de género. Y de alguna forma ella misma al tomar esta decisión estaba jugando un poco con su identidad, que es un tema clave en su obra temática. Lo que empezó siendo un experimento en el que quería mantenerse en el anonimato, terminó mal porque fue rápidamente descubierta. Os recomiendo leer el artículo completo porque es muy explicativo de lo que pretendía con el seudónimo de Rosamond Smith: thrillers o novelas de suspense encuadradas temáticamente en el tema de la identidad. En un momento dado de esta novela se plantea la cuestión “¿Era toda identidad una construcción imaginaria?", como de pasada, y sin embargo, a la Oates no hay que tomársela de pasada porque incluso en novelas de pura ficción de género ella juega con esas dobles lecturas. Como Rosamond Smith, se sirve de los códigos reconocibles del thriller para atraer al lector hacia el territorio que de verdad le interesa: explorar la psique humana, lo que se esconde bajo la máscara. Y con esta novela no puede estar más cerca de estos códigos de las llamadas novelas de asesinos en serie: la novela se abre con la desaparición de una artista local, Duala Zwolle y en torno a esta desaparición, se articula una historia de amenazas y sospechas sin que realmente la novela sea llevada como la típica novela de misterio. Es muy típico de ella que use géneros populares para hablar de lo que estos géneros suelen ocultar: el deseo, poder, el control, el cuerpo femenino como campo de batalla. Esto es pura superficie porque realmente siempre suele hablar de otra temática más soterrada y que aquí tiene que ver sobre todo con el voyeurismo, el deseo de poseer y a la larga esto se irá extrapolando a lo que de verdad le interesa exponer: como la mirada puede llegar a suponer una cierta forma de posesión y como esta mirada viene precedida de la anticipación de un deseo.
“¡Cuánto necesitamos actuar unos para otros para saber que existimos!”
Aunque en un principio la Oates disfrazada de Rosamond Smith lo que pretenda es contar una historia de una forma más libre, menos encorsetada a la narrativa contemporánea, realmente es difícil no reconocerla porque lo que a priori parece un thriller, se va por los cerros y pronto somos conscientes de que no es un thriller al uso más que nada porque captamos que el interés de la autora no reside tanto en la resolución del enigma de la chica desaparecida sino en pararse en aspectos que particularmente le interesan a ella ¿qué despierta el deseo de posesión? ¿hasta qué punto este deseo se convierte en una obsesión cuando no lo poseemos y cuando lo poseemos queda el vacío? La autora comienza la novela con una cita de Nietzsche : “En última instancia, uno ama su Deseo, no el objeto deseado” y a partir de aquí toda la novela será un desarrollo de esta máxima nietzschiana: es como si la Oates hubiera creado una novela en torno a esta única frase que irá desvelando una obsesión, porque la desaparición de la chica funcionará más como una perturbación persistente para el protagonista masculino que como un problema en sí mismo, y en lugar de llevarnos a la respuesta de esta desaparición, realmente lo que le interesa a la Oates es que nos paremos a analizar ciertas miradas. Para ello no se anda con chiquitas y casi desde el principio desvela quién es el asesino en serie, porque claro, lo que le interesa es que nos detengamos en otros detalles: no en el crimen, ni en el rapto sino en la forma en que el deseo, la mirada va organizando a los personajes, y si sabemos quién es el malo (porque intercalará capítulos desde su perspectiva), lo hará sobre todo para desviar la atención hacia quien de verdad le interesa, la evolución del personaje masculino protagonista, Matthew McBride.
“De niño, descubrió que podía ver a través de la lente de una cámara. Y lo que vio lo dejó alucinado. Tan salvaje y tan hermoso. Pero para ello, necesitabas libertad. Necesitabas espacio y tiempo."
Este desvío se concentra aparentemente en Matthew McBride, pieza clave de la novela, un exitoso agente inmobiliario, padre y esposo que a simple vista parece haber triunfado en la vida. Realmente me ha fascinado el retrato que Oates consigue trazar de un hombre nada contento con su vida y que vive bajo una máscara de éxito social y económico y reconozco que la Oates siempre fue una maestra en retratar esta esfera social de la gentrificación en la que tras las puertas cerradas de mansiones y clubs de golf, se esconde mucha infelicidad y vacío. Lo interesante de Matthew es que tiene otra identidad, que no es ningún secreto, pero aquí se siente realmente libre: bajo esta otra identidad opera bajo un seudónimo, Nighthawk, una identidad en la que puede dar rienda suelta a lo que de verdad le gusta, la fotografía. Matthew es un hombre socialmente guay, Nighthawk, el fotógrafo de las imágenes nocturnas, es el obsesionado en retratar la vida real, lo que se esconde bajo la superficie de su vida diaria. Noche y día, una dicotomía, que la Oates representa en un hombre que solo es feliz cuando consigue escapar de este rol, y que sí, un rol libremente elegido por él, pero que no le hace felíz. Un rol que en un momento dado adoptó porque era lo socialmente aceptable, lo que se pedía de él y para escapar al trauma de una infancia. Se puede decir que bajo el nombre de Nighthawk, Matt se aleja de las obligaciones morales de una identidad que le hace aparentar, incluso con su mujer e hijos: "Pero hubo momentos, y estos momentos se produjeron cada vez con mayor frecuencia, en que odiaba la intimidad del matrimonio; la curiosa pretensión del otro de conocer sus pensamientos más privados." Este seudónimo no encubre realmente una vida secreta, porque todos conocen sus fotografías, y hasta se ha hecho con un prestigio, sin embargo sí que le da la opción de la mirada con una libertad absoluta.
“Para Nighthawk era una constante sorpresa que cualquier visión que retuviera en su memoria fuera débil, opaca y anémica junto a los negativos que tomaba de la noche. Y las impresiones que podía revelar de estos negativos. Como si el ojo solo viera superficies, y la cámara abarcara tanto las superficies como lo que hay debajo de ellas. Esas horas de Nighthawk sentado de guardia, como él lo llamaba, en la autopista, en los estacionamientos de gasolineras abiertas las 24 horas y restaurantes frente a las estaciones de autobuses, estaciones de tren. Camareras en primer plano que había llegado a conocer, que lo apreciaban y en quienes confiaba. Camioneros. El turno de noche en la panadería de Hoboken."
En este punto, la novela se abre a una reflexión más profunda sobre el arte. Fotografiar no aparece como un acto inocente de registro, sino como una forma de apropiación. La cámara prolonga el deseo: permite poseer sin tocar, dominar sin exponerse, transformar al otro en imagen silenciosa. La joven desaparecida ocupa así un lugar central no por lo que sabemos de ella, sino por lo que representa porque Matt la había llegado a conocer pero no es hasta que desaparece que su interés por ella crece y se convierte en una obsesión, y aquí tenemos otra dicotomía: desaparecida y/o ausente. "Porque muchas personas desaparecidas en realidad no están desaparecidas, sólo ausentes." La novela cuenta la investigación personal que trazará Matthew para dar con ella, pero realmente estará más preocupado en resolver su propia desubicación en el mundo que por resolver un enigma. Duala Zwolle y Matthew habían coincidido una única vez y cuando desaparece y se revelan algunas páginas de su diario, será cuando Matt se interese por la chica desaparecida "The long summer following. Your blindness. Hiding from me: husband, father. Coward." Mientras ella estaba presente, aun conservaba la capacidad de resistirse a ella, cuando se vuelve ausente, Duala Zwolle se transforma en proyección pura.
“Era la agonía del Deseo lo que anhelaba. Solo el Deseo. Porque el Deseo es el combustible del arte. El Deseo consumado, el enemigo del arte.”
En el arte, solo importa la exploración, el viaje del deseo. Mientras haya deseo, hay arte."
Y aquí es donde Joyce Carol Oates abre el debate que realmente le interesa en torno al arte y que intento desarrollar más en una entrada del bog, Interludio. La obsesión de Matt por resolver la desaparición de Duala Zwolle se mimetiza con su propia doble identidad. “Para ser un buen fotógrafo hay que tener ojo. Para tener ojo, hay que saber estar solo. Incluso entre otros, hay que saber estar solo”. Realmente de quién chica desaparecida estaba interesada era del trabajo de Nighthawk, el artista, el fotógrafo, y sin embargo, el punto de inflexión del diario le hará empezar a liberarse de las cadenas que lleva a cuestas como Matthew Mcbride. La autora está haciendo una doble lectura, más camuflada en torno al arte. No es el objeto que creamos lo que importa, sino la tensión que nos impulsa a crear. El momento de creación es donde reside la pulsión en el arte, no tanto en el objeto poseído o en exhibirlo. La reflexión está ahí bajo la capa de un thriller de dobles identidades y de personajes que se desdoblan y se disocian. Finalmente el título de la novela, The Barrens (que se podría traducir como Los Páramos), podría leerse más allá de un espacio físico sino que en mi opinión puede ser una metáfora del estado mental de Matthew McBride, la desolación, el vacío, la anulación emocional son un reflejo de la insatisfacción y la alienación de su día a día, quizás el paisaje que habita siendo Matthew McBride: un páramo, una tierra yerma. Es interesante en este sentido que esta insatisfacción lleve a McBride a convertirse en Nighthawk, un seudónimo bajo el que parece florecer, y dinamizar su creación artística. Quizás por esto mismo la Oates decidiera en su momento convertirse temporalmente en Rosamond Smith. Son fascinantes los juegos en los que nos embarca esta autora y cuando entra la letra cursiva, ya no sabremos qué es real y que es alucinación. Lo inquietante es que nunca queda del todo claro si Matthew es solo un observador obsesivo o algo más. Oates trabaja deliberadamente esa ambigüedad.
“Su arte está lleno de juegos de identidad; ella pensaba que la identidad era mero -sangsara-, una red de ilusión.”
♫♫♫ Over - Portishead ♫♫♫
“En algún momento de 1986, después de completar una novela larga y emocionalmente agotadora titulada “You must remember this”, la idea me llegó como un rayo, con la promesa de una aventura: ¡escribir una secuencia de novelas cortas y cinematográficas que exploraran gemelos, dobles, almas gemelas y seres secretos bajo un seudónimo!
No escribir como "Joyce Carol Oates", como lo había hecho durante más de veinte años desde la publicación de mi primer libro en 1963; sino que, en 1986, escribiría bajo un nombre ficticio no vinculado a Oates, con un estilo muy diferente al (supuesto) estilo de Oates: Rosamond Smith.
El anticipo fue muy modesto, pero no podría haber estado más emocionada: fue como reiniciar mi carrera, emprender un camino completamente diferente, sin identidad ni reputación preexistentes, sin ningún antecedente de "autora". A diferencia de "Joyce Carol Oates", "Rosamond Smith" literalmente carecía de identidad en la vida real: ni premios ni becas, ni publicaciones en revistas, ni títulos universitarios, ¡ni lugar de nacimiento! Aquí residía la esencia misma de la ficción: no solo la obra es ficticia, sino también su creador.”
(Mis aventuras como Rosamond Smith, Enero 2026, JCO)
Rescato este artículo que escribió Joyce Carol Oates a principios de este 2026 explicando por qué se decidió a usar el seudónimo de Rosamond Smith en un momento dado de su vida. Ocurrió en 1986 cuando ya tenía un nombre asentado y debía querer relajarse un poco narrando algo más ligero, o más encuadrado en la ficción de género. Y de alguna forma ella misma al tomar esta decisión estaba jugando un poco con su identidad, que es un tema clave en su obra temática. Lo que empezó siendo un experimento en el que quería mantenerse en el anonimato, terminó mal porque fue rápidamente descubierta. Os recomiendo leer el artículo completo porque es muy explicativo de lo que pretendía con el seudónimo de Rosamond Smith: thrillers o novelas de suspense encuadradas temáticamente en el tema de la identidad. En un momento dado de esta novela se plantea la cuestión “¿Era toda identidad una construcción imaginaria?", como de pasada, y sin embargo, a la Oates no hay que tomársela de pasada porque incluso en novelas de pura ficción de género ella juega con esas dobles lecturas. Como Rosamond Smith, se sirve de los códigos reconocibles del thriller para atraer al lector hacia el territorio que de verdad le interesa: explorar la psique humana, lo que se esconde bajo la máscara. Y con esta novela no puede estar más cerca de estos códigos de las llamadas novelas de asesinos en serie: la novela se abre con la desaparición de una artista local, Duala Zwolle y en torno a esta desaparición, se articula una historia de amenazas y sospechas sin que realmente la novela sea llevada como la típica novela de misterio. Es muy típico de ella que use géneros populares para hablar de lo que estos géneros suelen ocultar: el deseo, poder, el control, el cuerpo femenino como campo de batalla. Esto es pura superficie porque realmente siempre suele hablar de otra temática más soterrada y que aquí tiene que ver sobre todo con el voyeurismo, el deseo de poseer y a la larga esto se irá extrapolando a lo que de verdad le interesa exponer: como la mirada puede llegar a suponer una cierta forma de posesión y como esta mirada viene precedida de la anticipación de un deseo.
“¡Cuánto necesitamos actuar unos para otros para saber que existimos!”
Aunque en un principio la Oates disfrazada de Rosamond Smith lo que pretenda es contar una historia de una forma más libre, menos encorsetada a la narrativa contemporánea, realmente es difícil no reconocerla porque lo que a priori parece un thriller, se va por los cerros y pronto somos conscientes de que no es un thriller al uso más que nada porque captamos que el interés de la autora no reside tanto en la resolución del enigma de la chica desaparecida sino en pararse en aspectos que particularmente le interesan a ella ¿qué despierta el deseo de posesión? ¿hasta qué punto este deseo se convierte en una obsesión cuando no lo poseemos y cuando lo poseemos queda el vacío? La autora comienza la novela con una cita de Nietzsche : “En última instancia, uno ama su Deseo, no el objeto deseado” y a partir de aquí toda la novela será un desarrollo de esta máxima nietzschiana: es como si la Oates hubiera creado una novela en torno a esta única frase que irá desvelando una obsesión, porque la desaparición de la chica funcionará más como una perturbación persistente para el protagonista masculino que como un problema en sí mismo, y en lugar de llevarnos a la respuesta de esta desaparición, realmente lo que le interesa a la Oates es que nos paremos a analizar ciertas miradas. Para ello no se anda con chiquitas y casi desde el principio desvela quién es el asesino en serie, porque claro, lo que le interesa es que nos detengamos en otros detalles: no en el crimen, ni en el rapto sino en la forma en que el deseo, la mirada va organizando a los personajes, y si sabemos quién es el malo (porque intercalará capítulos desde su perspectiva), lo hará sobre todo para desviar la atención hacia quien de verdad le interesa, la evolución del personaje masculino protagonista, Matthew McBride.
“De niño, descubrió que podía ver a través de la lente de una cámara. Y lo que vio lo dejó alucinado. Tan salvaje y tan hermoso. Pero para ello, necesitabas libertad. Necesitabas espacio y tiempo."
Este desvío se concentra aparentemente en Matthew McBride, pieza clave de la novela, un exitoso agente inmobiliario, padre y esposo que a simple vista parece haber triunfado en la vida. Realmente me ha fascinado el retrato que Oates consigue trazar de un hombre nada contento con su vida y que vive bajo una máscara de éxito social y económico y reconozco que la Oates siempre fue una maestra en retratar esta esfera social de la gentrificación en la que tras las puertas cerradas de mansiones y clubs de golf, se esconde mucha infelicidad y vacío. Lo interesante de Matthew es que tiene otra identidad, que no es ningún secreto, pero aquí se siente realmente libre: bajo esta otra identidad opera bajo un seudónimo, Nighthawk, una identidad en la que puede dar rienda suelta a lo que de verdad le gusta, la fotografía. Matthew es un hombre socialmente guay, Nighthawk, el fotógrafo de las imágenes nocturnas, es el obsesionado en retratar la vida real, lo que se esconde bajo la superficie de su vida diaria. Noche y día, una dicotomía, que la Oates representa en un hombre que solo es feliz cuando consigue escapar de este rol, y que sí, un rol libremente elegido por él, pero que no le hace felíz. Un rol que en un momento dado adoptó porque era lo socialmente aceptable, lo que se pedía de él y para escapar al trauma de una infancia. Se puede decir que bajo el nombre de Nighthawk, Matt se aleja de las obligaciones morales de una identidad que le hace aparentar, incluso con su mujer e hijos: "Pero hubo momentos, y estos momentos se produjeron cada vez con mayor frecuencia, en que odiaba la intimidad del matrimonio; la curiosa pretensión del otro de conocer sus pensamientos más privados." Este seudónimo no encubre realmente una vida secreta, porque todos conocen sus fotografías, y hasta se ha hecho con un prestigio, sin embargo sí que le da la opción de la mirada con una libertad absoluta.
“Para Nighthawk era una constante sorpresa que cualquier visión que retuviera en su memoria fuera débil, opaca y anémica junto a los negativos que tomaba de la noche. Y las impresiones que podía revelar de estos negativos. Como si el ojo solo viera superficies, y la cámara abarcara tanto las superficies como lo que hay debajo de ellas. Esas horas de Nighthawk sentado de guardia, como él lo llamaba, en la autopista, en los estacionamientos de gasolineras abiertas las 24 horas y restaurantes frente a las estaciones de autobuses, estaciones de tren. Camareras en primer plano que había llegado a conocer, que lo apreciaban y en quienes confiaba. Camioneros. El turno de noche en la panadería de Hoboken."
En este punto, la novela se abre a una reflexión más profunda sobre el arte. Fotografiar no aparece como un acto inocente de registro, sino como una forma de apropiación. La cámara prolonga el deseo: permite poseer sin tocar, dominar sin exponerse, transformar al otro en imagen silenciosa. La joven desaparecida ocupa así un lugar central no por lo que sabemos de ella, sino por lo que representa porque Matt la había llegado a conocer pero no es hasta que desaparece que su interés por ella crece y se convierte en una obsesión, y aquí tenemos otra dicotomía: desaparecida y/o ausente. "Porque muchas personas desaparecidas en realidad no están desaparecidas, sólo ausentes." La novela cuenta la investigación personal que trazará Matthew para dar con ella, pero realmente estará más preocupado en resolver su propia desubicación en el mundo que por resolver un enigma. Duala Zwolle y Matthew habían coincidido una única vez y cuando desaparece y se revelan algunas páginas de su diario, será cuando Matt se interese por la chica desaparecida "The long summer following. Your blindness. Hiding from me: husband, father. Coward." Mientras ella estaba presente, aun conservaba la capacidad de resistirse a ella, cuando se vuelve ausente, Duala Zwolle se transforma en proyección pura.
“Era la agonía del Deseo lo que anhelaba. Solo el Deseo. Porque el Deseo es el combustible del arte. El Deseo consumado, el enemigo del arte.”
En el arte, solo importa la exploración, el viaje del deseo. Mientras haya deseo, hay arte."
Y aquí es donde Joyce Carol Oates abre el debate que realmente le interesa en torno al arte y que intento desarrollar más en una entrada del bog, Interludio. La obsesión de Matt por resolver la desaparición de Duala Zwolle se mimetiza con su propia doble identidad. “Para ser un buen fotógrafo hay que tener ojo. Para tener ojo, hay que saber estar solo. Incluso entre otros, hay que saber estar solo”. Realmente de quién chica desaparecida estaba interesada era del trabajo de Nighthawk, el artista, el fotógrafo, y sin embargo, el punto de inflexión del diario le hará empezar a liberarse de las cadenas que lleva a cuestas como Matthew Mcbride. La autora está haciendo una doble lectura, más camuflada en torno al arte. No es el objeto que creamos lo que importa, sino la tensión que nos impulsa a crear. El momento de creación es donde reside la pulsión en el arte, no tanto en el objeto poseído o en exhibirlo. La reflexión está ahí bajo la capa de un thriller de dobles identidades y de personajes que se desdoblan y se disocian. Finalmente el título de la novela, The Barrens (que se podría traducir como Los Páramos), podría leerse más allá de un espacio físico sino que en mi opinión puede ser una metáfora del estado mental de Matthew McBride, la desolación, el vacío, la anulación emocional son un reflejo de la insatisfacción y la alienación de su día a día, quizás el paisaje que habita siendo Matthew McBride: un páramo, una tierra yerma. Es interesante en este sentido que esta insatisfacción lleve a McBride a convertirse en Nighthawk, un seudónimo bajo el que parece florecer, y dinamizar su creación artística. Quizás por esto mismo la Oates decidiera en su momento convertirse temporalmente en Rosamond Smith. Son fascinantes los juegos en los que nos embarca esta autora y cuando entra la letra cursiva, ya no sabremos qué es real y que es alucinación. Lo inquietante es que nunca queda del todo claro si Matthew es solo un observador obsesivo o algo más. Oates trabaja deliberadamente esa ambigüedad.
“Su arte está lleno de juegos de identidad; ella pensaba que la identidad era mero -sangsara-, una red de ilusión.”
♫♫♫ Over - Portishead ♫♫♫
September 20, 2023
Cu îngãduintã :) pentru cã tot ce am citit de Joyce Carol Oates mi-a plãcut mult si nu am eu cãderea sã critic aceastã mare scriitoare americanã. Dar de ce oare ”Pustiul din Pine Barrens” a fost publicatã sub pseudonim? :D
Revenind. Cartea e usuricã, relaxantã, usor de parcurs, adoarme nervii si/sau frustrãrile, gãsesti motiv sã nu faci sport sau sã nu înveti chineza/japoneza în timpul ãsta. Suspansul e si nu e, ai toate datele din primele 50 de pagini, dar ce m-a fãcut sã nu abandonez a fost cursivitatea povestii si pretul prohibit al cãrtii (*am dat atatia bani pe ea, nu se face sã zacã uitatã pe-un raft!).
Totusi sper ca cei de la "Curtea Veche" sã continue cu seria traducerilor acestei scriitoare, acolo unde s-au oprit cei de la Polirom. Existã variante destule, doar aruncati un ochi aici: https://www.britannica.com/biography/....
Revenind. Cartea e usuricã, relaxantã, usor de parcurs, adoarme nervii si/sau frustrãrile, gãsesti motiv sã nu faci sport sau sã nu înveti chineza/japoneza în timpul ãsta. Suspansul e si nu e, ai toate datele din primele 50 de pagini, dar ce m-a fãcut sã nu abandonez a fost cursivitatea povestii si pretul prohibit al cãrtii (*am dat atatia bani pe ea, nu se face sã zacã uitatã pe-un raft!).
Totusi sper ca cei de la "Curtea Veche" sã continue cu seria traducerilor acestei scriitoare, acolo unde s-au oprit cei de la Polirom. Existã variante destule, doar aruncati un ochi aici: https://www.britannica.com/biography/....
November 30, 2024
Am vrut să fiu mai bună cu această carte, dar ea a insistat să nu fiu. Potențial ar fi avut, dar stilul de scriere a stricat totul. Nu am simțit niciun moment că sunt ca pe ace, zero suspans... Unde mai pui că nu am înțeles logica relațiilor dintre anumite personaje. Păcat! 😔
July 15, 2012
I'm not sure why I liked this book as much as I did, but I did. I've never read anything by Joyce Carol Oates before. When we were driving to Baltimore recently to go to my guys father's funeral, Simon mentioned the Pine Barrens. I'd never heard of them before, but the area and the people piqued my interest. We found a small book from the 70's about them...they're in New Jersey, a densly populated, by pines, area of New Jersey, the people there are referred to as Pineys, and sound rather singular, and sheltered by choice. This book mentions the Pine Barrens, as a locale, but doesn't really delve that deeply into the nature of the Barrens. It is a serial murder mystery, and a pretty creepy one. It reads right along, but somehow, this book reminds me of when I used to hitch hike in my early 20's and how trusting I was, and of some of the creepy stuff that happened to me, and how easily, I could have wound up decomposing somewhere. Hind sight is all that they say, I'm relieved to think that I smartened up, before it was too late. This book deals with artists, money, voyeurism, and sicko creepy stuff. How do you put your life back together if you have been questioned about a creepy crime, when you are innocent all along? And, what do you find yourself doing in light of your inability to help yourself prove your innocence?
February 23, 2023
Joyce Carol Oates este o autoare apreciată și am înțeles că a primit numeroase premii literare. Sinceră să fiu, mă așteptam la o poveste plină de suspans, de întorsături de situație și de ziduri groase. Autoarea a făcut lucrurile în mod diferit. Și poate că ar fi trebuit să apreciez mai mult asta. A pus pe tavă aproape toate lucrurile încă de la început și a aruncat în aer doar două întrebări: de ce și pentru ce?
Autoarea a încercat să mizeze totul pe cartea firului psihologic. Dar nu a țesut prea bine nici planurile acestea. Nici nu știu cum să explic pentru a mă face bine înțeleasă. Știu doar că a fost o stare apăsătoare, un miros greu de care abia așteptam să scap. Pagină după pagină, descoperirile și ideile apasă tot mai greu umerii cititorului și acesta așteaptă doar să se elibereze, să meargă cât mai departe de atmosfera sumbră și ușor bolnavă.
https://ancasicartile.ro/pustiul-din-...
Autoarea a încercat să mizeze totul pe cartea firului psihologic. Dar nu a țesut prea bine nici planurile acestea. Nici nu știu cum să explic pentru a mă face bine înțeleasă. Știu doar că a fost o stare apăsătoare, un miros greu de care abia așteptam să scap. Pagină după pagină, descoperirile și ideile apasă tot mai greu umerii cititorului și acesta așteaptă doar să se elibereze, să meargă cât mai departe de atmosfera sumbră și ușor bolnavă.
https://ancasicartile.ro/pustiul-din-...
January 25, 2011
This is the first JC Oates book that I didn’t enjoy. Written under one of her pen names, Rosamond Smith, this less-than-engaging thriller centred on a thirty-something real estate agent Matt McBride, who is forced to confront his memories of the abduction and murder of his high school crush, when a young female artist disappears.
Matt’s connection and attraction to this missing girl is never fully nor convincingly explained, which leaves the reader wondering about his obsession with her. Did he or did he not have a relationship with her? It appears even Oates did not quite know. His deteriorating relationship with his wife is also rather sketchily played out. Although there was some attempt to address Niezsche's quote 'Ultimately one loves one's desire, not the desired object', this was also rather hastily inserted with Matt's transference of attraction to the missing girl's twin.
Perhaps this novel was not written in Oates’s name for good reason – it bore none of her incisive characterisation and breadth and depth of her other works. Definitely an off-day effort by an otherwise accomplished writer.
Matt’s connection and attraction to this missing girl is never fully nor convincingly explained, which leaves the reader wondering about his obsession with her. Did he or did he not have a relationship with her? It appears even Oates did not quite know. His deteriorating relationship with his wife is also rather sketchily played out. Although there was some attempt to address Niezsche's quote 'Ultimately one loves one's desire, not the desired object', this was also rather hastily inserted with Matt's transference of attraction to the missing girl's twin.
Perhaps this novel was not written in Oates’s name for good reason – it bore none of her incisive characterisation and breadth and depth of her other works. Definitely an off-day effort by an otherwise accomplished writer.
October 3, 2008
Joyce Carol Oates "writing as Rosamond Smith." I can see why she didn't want to put her name on this one...Interesting note: Not one single character in the book has a pet. And there is not one mention of an animal. Unless you count, "he was fishing." It's the Pine Barrens WILDERNESS. Not even a squirrel. Nothing. Weird... Here is a haiku about the book:
Is Matt the killer?
What about the evil twins?
I don't understand.
Is Matt the killer?
What about the evil twins?
I don't understand.
February 22, 2012
I loved this book! It's a creepy, disturbing, suspenseful thriller. It held my attention from start to finish. I will never let other reader's opinion sway me from reading a book. Also, "Smith" is her married name. I assume that is why she used it. I definitely plan to read more novels she wrote as Rosamond Smith. The only thing that disappointed me was not knowing what the two detectives said to Matt after finding out the truth.
September 21, 2012
Ho letto libri migliori della Oates ma, facendo un rapido resoconto, ne ho letti più belli che brutti e quando si tratta di una scrittrice che ha scritto decine e decine di libri, accetto anche il meno entusiasmante. Il libro dunque non è brutto ma non entusiasma. La storia è rivista, la Oates scrive bene ma alla fin fine cosa resta? Poco o niente tra un paio di settimane nella mia mente. Non demordo e ritento. La Oates merita il nobel.
February 6, 2020
I typically enjoy psychological thrillers and reading about criminal psychology,but this book just didn't deliver either suspense or a compelling portrait of the central characters: the serial killer "Name Unknown" and Mark McBride, the husband/father/real estate broker who pursues him.
Given that I enjoyed Thomas Harris' The Silence of the Lambs , drawing a comparison between the two books was inevitable. "Name Unknown" ticked off the boxes for "characteristics of a serial killer" but somehow never managed to feel as twisted, sinister, and dangerous as Buffalo Bill and Hannibal Lector. Mark lacked the likability, depth of character, and the intelligence of special agent Clarice Starling.
The writing style was also challenging to enjoy -- the frequent use of the killer's self-identified moniker "Name Unknown", the name-dropping of the victim "Duana Zwolle" multiple times on every page, and the liberal use of ampersands and quotation marks collectively seemed gratuitous and clumsy, jarring any feeling of suspense and horror that began to build in some passages.
Finally, the supposed love story/bond between Mark and the victim seemed implausible -- the supposed connection they shared is stated, but never shown or developed while Duana is alive. The love story that later develops with Duana's twin sister also seems implausible -- and the end chapters showing the relationship between the sister and Mark seemed strangely out of place with the suspense genre and felt oddly tacked on to the final chapters.
I've wanted to read Joyce Carol Oates for some time because she is known to be a respected author; however, the pseudonym suggests that this novel was an venture outside of her usual genre that perhaps isn't the best representation of her talent.
Given that I enjoyed Thomas Harris' The Silence of the Lambs , drawing a comparison between the two books was inevitable. "Name Unknown" ticked off the boxes for "characteristics of a serial killer" but somehow never managed to feel as twisted, sinister, and dangerous as Buffalo Bill and Hannibal Lector. Mark lacked the likability, depth of character, and the intelligence of special agent Clarice Starling.
The writing style was also challenging to enjoy -- the frequent use of the killer's self-identified moniker "Name Unknown", the name-dropping of the victim "Duana Zwolle" multiple times on every page, and the liberal use of ampersands and quotation marks collectively seemed gratuitous and clumsy, jarring any feeling of suspense and horror that began to build in some passages.
Finally, the supposed love story/bond between Mark and the victim seemed implausible -- the supposed connection they shared is stated, but never shown or developed while Duana is alive. The love story that later develops with Duana's twin sister also seems implausible -- and the end chapters showing the relationship between the sister and Mark seemed strangely out of place with the suspense genre and felt oddly tacked on to the final chapters.
I've wanted to read Joyce Carol Oates for some time because she is known to be a respected author; however, the pseudonym suggests that this novel was an venture outside of her usual genre that perhaps isn't the best representation of her talent.
August 12, 2022
An improvement over the previous "Rosamond Smith" - "Starr Bright Will Be With You Soon" alter ego that Joyce Carol Oates employs for her suspense novels. This time she focuses on a serial killer who remains at large with the police seemingly unable to crack the case. So nothing new then Oates wise but I thought she maintained the suspense efficiently enough to keep my interest till the end.
August 18, 2022
Ho preso questo libro a un mercatino, attratta dal nome dell'autrice più che dalla trama.
Mi sono trovata tra le mani un thriller da cui ho fatto fatica a staccarmi per una buona metà.
Con la seconda metà ho fatto più fatica e ho rallentato un pochino.
Il romanzo, ambientato in New Jersey, ruota intorno alla scomparsa di una giovane artista locale. Il primo indiziato è Matt McBride, un quarantenne impiegato nel settore immobiliare, sposato, padre di due bambini, con un tenore di vita decisamente alto. Per qualche strano motivo la donna aveva scritto nel proprio diario di avere una relazione con Matt, anche se in realtà si erano incrociati solo in un paio di occasioni. Ma non è la prima volta che Matt ha a che fare con la scomparsa di una donna: ai tempi della scuola una ragazza che lui conosceva era stata rapita e uccisa.
I due eventi sono ovviamente collegati: ci troviamo davanti all'opera di un serial killer, e si scoprirà che le vittime non sono solo due...
Pur essendo assolutamente estraneo ai fatti, Matt viene sopraffatto da un'ossessione che non riesce né a comprendere né a controllare. Cerca di autoconvincersi a non tenere comportamenti compromettenti per non attirare l'attenzione della polizia, ma poi non riesce a trattenersi. Il suo matrimonio entra in crisi, a tratti si convince di essere innamorato dell'artista scomparsa, si immagina scene e dialoghi mai avvenuti...
In definitiva un romanzo incentrato più sulle turbe psichiche che sull'indagine per la ricerca dal colpevole, il quale viene svelato abbastanza presto. Forse è per quello che dopo un po' ho perso interesse.
Mi sono trovata tra le mani un thriller da cui ho fatto fatica a staccarmi per una buona metà.
Con la seconda metà ho fatto più fatica e ho rallentato un pochino.
Il romanzo, ambientato in New Jersey, ruota intorno alla scomparsa di una giovane artista locale. Il primo indiziato è Matt McBride, un quarantenne impiegato nel settore immobiliare, sposato, padre di due bambini, con un tenore di vita decisamente alto. Per qualche strano motivo la donna aveva scritto nel proprio diario di avere una relazione con Matt, anche se in realtà si erano incrociati solo in un paio di occasioni. Ma non è la prima volta che Matt ha a che fare con la scomparsa di una donna: ai tempi della scuola una ragazza che lui conosceva era stata rapita e uccisa.
I due eventi sono ovviamente collegati: ci troviamo davanti all'opera di un serial killer, e si scoprirà che le vittime non sono solo due...
Pur essendo assolutamente estraneo ai fatti, Matt viene sopraffatto da un'ossessione che non riesce né a comprendere né a controllare. Cerca di autoconvincersi a non tenere comportamenti compromettenti per non attirare l'attenzione della polizia, ma poi non riesce a trattenersi. Il suo matrimonio entra in crisi, a tratti si convince di essere innamorato dell'artista scomparsa, si immagina scene e dialoghi mai avvenuti...
In definitiva un romanzo incentrato più sulle turbe psichiche che sull'indagine per la ricerca dal colpevole, il quale viene svelato abbastanza presto. Forse è per quello che dopo un po' ho perso interesse.
February 21, 2022
Wybitnie gęsta i mroczna proza. Wymagająca i niełatwa w czytaniu, bo dosyć monotonna. Kiedy jednak już się w tę ponurą na poły magiczną opowieść wejdzie można w pełni się smakować bezbłędnym piórem Oates. Głęboko psychologiczna powieść z elementami grozy i kryminału. Bazująca nie na dialogach, a przemyśleniach dwóch bohaterów - seryjnego mordercy młodych pięknych kobiet i starającego się go wykryć ogarniętego obsesją niesztampowego yuppie. Oates wwierca się w umysły swoich postaci, eksploruje meandry ich skomplikowanej psychiki i bezlitośnie obnaża wszystkie najciemniejsze myśli i cechy. Bardzo dobra, hipnotyzująca książka z tak ogromnym ładunkiem emocjonalnym, że momentami wycieńczająca. „Pustkowie” przeczołguje czytelnika i nie daje o sobie łatwo zapomnieć.
instagram
May 28, 2012
Crime drama about a well to do real estate agent and sometime photographer who cheats on his wife and becomes a suspect in a murder committed by a serial killer. I usually like this type of novel, but I did not like this book. I did not like the main character, and he did not interest me. I found the serial killer to be boring, of no interest; not that he wasn't a devil, but the writer failed to keep my interest in him. Reading this book was painful. I was glad when it was over.
December 30, 2013
Ms. Oates usually gets five stars from me right out of the gate,no matter what she writes, but I did not jump up and down over this book. I hated the ending. I doubt I would ever give her one star. Three here because of some of the outstanding observations by the seriously dysfunctional characters. Rosamund Smith has a fascination with twins that makes me keep reading her to try and figure her out.
Still, JC Oates's not-so-good is better than many writer's outstanding.
Still, JC Oates's not-so-good is better than many writer's outstanding.
October 10, 2018
2.5, maybe. First time every I give Joyce Carol Oats such a low score, but this one was nothing special. It would have done better if it wasn't marketed as a thriller. The reader's expectations with genre fiction - especially "psychological thriller" - is very high. Although there are questions around the characters none of them really intrigued me and I found the plot predictable.
March 26, 2010
uh i don't know where to start off but i didn't like the book at all i got lost like in the third page i didn't care what happen or paid attention to the story like i said it was to ME my worst book i ever read so far
June 15, 2013
I wish I could think of something good to say about this book but it was so slow paced and boring and Matt McBride, the wanna be Hero of the book, is such a slimey little snake that halfway through the book I was wishing the serial killer would "off" him.
June 4, 2014
The Barrens was my first book that I have read by Joyce carol Oats. I do not know what her other books have been like. For me personally I really enjoyed The Barrens. I found this a gripping thriller.
October 20, 2008
I wasn't that impressed. I thought it was slow and it didn't do a very good job of holding my interest. I'm usually a big fan of Joyce Carol Oats writing and I was disappointed with this book.
August 29, 2017
Purchased recently at a local book sale, this is another book by Joyce Carol Oates that allows the reader to get inside the mind of the characters. Matt McBridge appears to have a very good life. As a partner in a large, prestigious New Jersey real estate office, his income is above average and allows a high level of comfortability. A country club membership, nice clothes, a wife and two sons and a very nice home foster the image of a man who has it together.
But, there is a dark side to Matt. Calling himself the night stalker, he is excellent at taking photos, particularly those of crime scenes of young murdered girls, or car accidents wherein people have died.
Obsessively, Matt places himself in the unhealthy position of the murderer, so much so that the reader cannot help but wonder if he actually is the one who murdered the innocent victims.
As Matt discovers the killer, he places himself in a dangerous position. The author also takes the reader into the ugly thoughts of the man who slaughters girls/women who have talents. With a sick religiosity bent, at times I felt uncomfortable learning of the depravity.
As always with the books of Joyce Carol Oates, I love to hate her subject matters, while always returning for yet another book.
But, there is a dark side to Matt. Calling himself the night stalker, he is excellent at taking photos, particularly those of crime scenes of young murdered girls, or car accidents wherein people have died.
Obsessively, Matt places himself in the unhealthy position of the murderer, so much so that the reader cannot help but wonder if he actually is the one who murdered the innocent victims.
As Matt discovers the killer, he places himself in a dangerous position. The author also takes the reader into the ugly thoughts of the man who slaughters girls/women who have talents. With a sick religiosity bent, at times I felt uncomfortable learning of the depravity.
As always with the books of Joyce Carol Oates, I love to hate her subject matters, while always returning for yet another book.
May 8, 2025
Când cineva îmi va cere o recomandare de roman polițist, cu siguranță acesta va fi titlul sugerat de mine. După Violul și Apa neagră, Joyce Carol Oates chiar m-a surprins în mod plăcut prin această lucrare amplă, bine pusă la punct, cu personaje vii și emoții puternice. Originalitate, autenticitate, conexiune – exact elementele de care un cititor are nevoie pentru a putea avea o experiență de lectură ideală.
Recenzie completă: https://cristinaboncea.com/2024/08/18...
Recenzie completă: https://cristinaboncea.com/2024/08/18...
March 7, 2023
3,5 stelline
August 11, 2024
The fact that a woman wrote this is just embarrassing.
This reads like a cringey, misogynistic, obsession driven, "nice guy", male fantasy. Literally gross at times. The protagonist is as disgusting and dumb as all the other men in this book.
This reads like a cringey, misogynistic, obsession driven, "nice guy", male fantasy. Literally gross at times. The protagonist is as disgusting and dumb as all the other men in this book.
May 3, 2009
And I remember now why I went almost ten years without reading Joyce Carol Oates. Even this book, written under a pseudonym, is your basic trash. I thought maybe the serial killer "suspense" aspect of it would at least make it an interesting read. Oh, so sorely mistaken.
Like her older books that I read years ago this read like textual vomit on soiled toilet paper, sewn together with used dental floss. Which, interestingly enough, is the exact way I described her ten years ago when I initiated my boycott against her.
So this leads to the question... did Oates really write A Garden of Earthly Delights? Read these two books back-to-back and it's like night and day. One is a masterpiece. The other is a masterpiece of trash.
These are moments of my life I will never get back. I could have sat and watched my fingernails grow and I guarantee I would have been more excited to have done so.
Like her older books that I read years ago this read like textual vomit on soiled toilet paper, sewn together with used dental floss. Which, interestingly enough, is the exact way I described her ten years ago when I initiated my boycott against her.
So this leads to the question... did Oates really write A Garden of Earthly Delights? Read these two books back-to-back and it's like night and day. One is a masterpiece. The other is a masterpiece of trash.
These are moments of my life I will never get back. I could have sat and watched my fingernails grow and I guarantee I would have been more excited to have done so.
February 8, 2012
Oates is truly a master at characterization. Even the characters who where absent in the course of the novel were so well-defined I felt like I knew them. The author is also a master at depicting intense emotions, obsessions; it is disturbing how these feelings radiate throughout the story. I wasn't quite sympathetic with the protagonist as he was plagued by his own obsessions that were rather frightening, but that is simply a fulfillment of his character. This is not one of my favorite Oates works, as I found it a bit rambling at parts, but it was still a morbidly fascinating read.
July 17, 2018
Lei è Joyce Carol Oates, considerata una delle più grandi e talentuosa scrittrice del secolo scorso. In questo libro utilizza l'alias "Rosamond Smith" con cui identifica la produzione più strettamente legata alla crime story e al dark noir. Mi ha piacevolmente stupito l'eleganza formale della sua scrittura e l'intensità delle emozioni che riesce a trasmettere al variegato universo dei personaggi da lei creati, funzionali ad una trama che, nella scontata e rituale banalità dei serial killer romanzeschi, risulta assurgere, pagina dopo pagina, a nuovi piani prospettici, a dimensioni intellettuali inusitate che lasciano alquanto spiazzato il lettore. Gli interpreti della storia sono personaggi assolutamente solidi, vivi, sanguigni mai rassegnati al fluire tranquillo di una vicenda che, nella cruda durezza di una trama segnatamente "amerikana", potrebbe per alcuni versi definirsi banale; loro la determinano la trama con scelte spiazzanti, con la voglia di viverla tutta fino in fondo in modo pieno e incoerente. Mi piace molto la Oates, mi piacciono le atmosfere gotiche che riesce a farci vivere, mi piace l'empatia che riesce a trasmettere e la pulizia della scrittura che, anche nelle situazioni più macabre e splatter, conserva il tratto, la leggerezza e l'eleganza della grande scrittrice. Senza voler esagerare e azzardare paragoni pericolosi, per alcuni versi e per le atmosfere mi riporta al grande Edgar Allan Poe. Essendo questo, evidentemente, il mio genere preferito, mi dovrò riservare di valutare in seguito l'altra produzione di questa fantastica scrittrice, molto appropriatamente definita come la "Regina del Neogotico".
September 6, 2023
Il ricordo di un delitto efferato che segna l'adolescenza di Matt McBride, torna prepotentemente nella sua vita adulta dopo che una donna, un'artista che Matt ha conosciuto superficialmente poco tempo prima, scompare nel nulla. La donna si chiama Duana Zwolle e diventerà un'ossessione per Matt. È stato lui ad ucciderla o c'è qualcun altro che la sta facendo franca?
Non so come definire questo lavoro della Oates (scritto con lo pseudonimo di Rosamond Smith, firma che ha dedicato a romanzi più misteriosi e dai temi raccapriccianti). Sembra un thriller, ma in realtà forse non lo è. Mi pare sia un libro molto cerebrale che si sofferma sulla violenza contro le donne, sulla pericolosità dei serial killer e sul "furore dell'artista mediocre contro quello dotato." Non saprei... So però che la scrittura confusionaria e ripetitiva mi ha fatto perdere più volte, spesso molto disorientata mi ritrovavo costretta a dover rileggere le stesse pagine perché non ero sicura di aver capito bene. Se con questo tipo di scrittura la Oates voleva rendere vivido il caos di una mente maniacale e ossessionata come quella del protagonista, allora ci è perfettamente riuscita. Però io non sono riuscita ad apprezzarlo.
Non so come definire questo lavoro della Oates (scritto con lo pseudonimo di Rosamond Smith, firma che ha dedicato a romanzi più misteriosi e dai temi raccapriccianti). Sembra un thriller, ma in realtà forse non lo è. Mi pare sia un libro molto cerebrale che si sofferma sulla violenza contro le donne, sulla pericolosità dei serial killer e sul "furore dell'artista mediocre contro quello dotato." Non saprei... So però che la scrittura confusionaria e ripetitiva mi ha fatto perdere più volte, spesso molto disorientata mi ritrovavo costretta a dover rileggere le stesse pagine perché non ero sicura di aver capito bene. Se con questo tipo di scrittura la Oates voleva rendere vivido il caos di una mente maniacale e ossessionata come quella del protagonista, allora ci è perfettamente riuscita. Però io non sono riuscita ad apprezzarlo.
Displaying 1 - 30 of 68 reviews