War and Peace

by Leo Tolstoy, Aylmer Maude (Translator), Louise Maude (Translator)

In Russia's struggle with Napoleon, Tolstoy saw a tragedy that involved all mankind.

War and Peace broadly focuses on Napoleon’s invasion of Russia in 1812 and follows three of the most well-known characters in literature: Pierre Bezukhov, the illegitimate son of a count who is fighting for his inheritance and yearning for spiritual fulfillment; Prince Andrei Bolkonsky, who leaves his family behind to fight in the war against Napoleon; and Natasha Rostov, the beautiful young daughter of a nobleman who intrigues both men.

As Napoleon’s army invades, Tolstoy brilliantly follows characters from diverse backgrounds—peasants and nobility, civilians and soldiers—as they struggle with the problems unique to their era, their history, and their culture. And as the novel progresses, these characters transcend their specificity, becoming some of the most moving—and human—figures in world literature.


Tolstoy gave his personal approval to this translation, published here in a new single volume edition, which includes an introduction by Henry Gifford, and Tolstoy's important essay `Some Words about War and Peace'.

Genres: Classics, Fiction, Historical Fiction, Russia, Russian Literature, Literature, War

1392 pages, Paperback

First published January 1, 1868

About the author

Lev Nikolayevich Tolstoy (Russian: Лев Николаевич Толстой; most appropriately used Liev Tolstoy; commonly Leo Tolstoy in Anglophone countries) was a Russian writer who primarily wrote novels and short stories. Later in life, he also wrote plays and essays. His two most famous works, the novels War and Peace and Anna Karenina, are acknowledged as two of the greatest novels of all time and a pinnacle of realist fiction. Many consider Tolstoy to have been one of the world's greatest novelists. Tolstoy is equally known for his complicated and paradoxical persona and for his extreme moralistic and ascetic views, which he adopted after a moral crisis and spiritual awakening in the 1870s, after which he also became noted as a moral thinker and social reformer.

His literal interpretation of the ethical teachings of Jesus, centering on the Sermon on the Mount, caused him in later life to become a fervent Christian anarchist and anarcho-pacifist. His ideas on nonviolent resistance, expressed in such works as The Kingdom of God Is Within You, were to have a profound impact on such pivotal twentieth-century figures as Mohandas Gandhi and Martin Luther King, Jr.

See also:
French → Léon Tolstoï
Spanish → León Tolstói

Reviews

[Andrei Tamaş · Rating 4 out of 5]

IN MEMORIAM Lev Tolstoi, plecat dintre pământeni exact acum 106 ani.
Prezentată ca frescă a societății aristocratice rusești de dinainte și de după marele război cu Napoleon, din anul 1812, opera "Război și pace" este un prilej pentru descoperirea dedesubturilor nu numai ale războiului, cât si ale prejudecăților de clasă, ale naturii umane, ale politicii, sau, deopotrivă, ale uneia dintre cele mai importante teme: iubirea.
Personajele romantice se fac remarcate încă din primele pagini ale acestui "munte". Prințul Andrei își justifică participarea la conflictul armat din Austria: "Eu plec pentru că viața pe care o duc aici, viața asta nu-i pentru mine..."
De departe, cea mai mare vină i s-ar putea atribui lui Tolstoi de pe urma faptului că nu recunoaște și nu-l portretizează pe Napoleon ca un mare om (se cunoaște înclinația lui Tolstoi de a se împotrivi oricărei revoluții, fapt care i-a făcut pe comuniștii sovietiici să fie cam sceptici în privința lui). Vina lui, de altfel, se poate justifica prin sentimentalismul rusesc pe care îl întâlnim în operele sale (motiv pentru care orice tribunal, sub formă de instanță morală, l-ar achita). Mai întâi, chiar prin vocea naratorului, afirmă că lipsa femeii i-a adus lui Napoleon succesul: "Leagă-ți viața de o femeie și îți vei pierde libehrtatea ca un ocnaș înlănțuit". Pe de altă parte, știm foarte bine, din alte surse, tumultoasa viață amoroasă a lui Napoleon (Josephine, Walewska...). Ulterior, Tolstoi justifică victorioasele campanii ale lui Napoleon uzând de simpla noțiune de întâmplare (lucru pentru care l-am sancționat serios, cu toate că nu-i atribui lui Napoleon meritul unui mare strateg militar -nu militar!- dat fiind eșecul campaniei rusești și lipsa de comunicare cu generalii săi).
Conflictul dintre clase se poate observa în paginile care descriu desfășurarea trupelor. În trecut, armata era una dintre acele puține instituții care ti-ar fi permis să evoluezi în ceea ce privește sfera socială. În acest sens, Boris, băiat simțitor, dar forțat să fie un avar moderat din pricina unei conjuncturi nefavorabile, afirmă: "Îi vine ușor lui Rostov, căruia taică-sau îi trimite zeci de mii, să spună că nu vrea să se ploconească în fața nimănui și nici să fie lacheul cuiva; eu însă, care nu am nimic în afară de capul meu, trebuie să fac carieră și să nu mierd ocaziile, ci să le folosesc".
Romantismul, reflexivitatea, sunt aspecte foarte puțin întâlnite la Tolstoi (să nu creadă careva că nu este un om de spirit). Prințul Andrei și Pierre Bezuhov sunt reprezentativi. Dacă cel dintâi poate fi caracterizat prin intermediul unei zbuciumate vieți interioare, cel de-al doilea poartă cu dânsul ceva inefabil, ceva... uman, la urma urmei, ceva ce ascund toți oamenii de geniu: chinuitoarea conștiință a ridicolului clipei trecute. Prințul Andrei afirmă, sub formă de solilocviu: "De ce oare nu am văzut mai înainte cerul acesta atât de înalt? Și cât sunt de fericit că, în sfârșit, l-am cunoscut. Da! Totul este zădărnicie, totul este amăgire, în afară de cerul acesta fără margini. Nimic, nimic nu există în afară de el. Dar nici el nu mai este, nu există nimic în afară de tăcere și repaus...".
Volumul al II-lea, care surprinde clipele de rătăcire ale Natașei (la urma urmei, încă o copilă), mi-a dat o stare aparte, soră cu frustrarea (nu e prima dată când o întâlnesc, în cărți, în schimb este prima dată când o persoană ca prințul Andrei, de nedescris în patru volume, suferă de pe urma acestui fapt. A fost ceva inimaginabil de intens...
În fapt, Tolstoi susține o teorie care se răsfrânge asupra istoriei. Teoria spune că istoria nu este făcută de anumiți oameni (un alt prilej pentru a-l "cotonogi" pe Napoleon), ci că ea se clădește exclusiv prin fiecare mână populară. Desigur, teoria nu este enunțată pur și simplu, Tolstoi dedicându-i finalul operei (ultima parte, echivalentul a 5%, adică 100 de pagini). Astfel, "În istorie așa-numiții oameni mari nu sunt decât etichete care dau numele evenimentelor, dar care, aidoma etichetelor, nu au nicio legătură cu evenimentul în sine".
De altfel, volumele prezintă și un conflict între generații. Tatăl prințului Andrei este un reprezentant al vechii clase, însă aristocrație a suferit numeroase schimbări de ordin ideologic, iar fiul său are o cu totul altă viziune asupra lumii.
La urma urmei, făcând abstracție de argumentele romantice, cu iz de stepă rusă, la care apelează Tolstoi, trebuie să recunoaștem că Napoleon a fost un mare om din multe puncte de vedere. De ce nu i-a biruit pe ruși așa cum a făcut-o cu nemții și cu austriecii? Întrebării i s-ar putea găsi numeroase explicații, foarte des întâlnite în cărțile de specialitate: iarna rusească, imensitatea Rusiei, moralul trupelor (departe de casă)...

Pasaje cu care am rezonat, pe care le-am simțit, care m-au mișcat sau care, deopotrivă, mi-au dat de gândit:


"Întrebarea aceea scaitoare: pentru ce, în ce scop?, pe care și-o punea altădată de nenumărate ori pe zi, fusese înlocuită nu printr-o altă întrebare și nici printr-un răspuns, ci prin însăși imaginea ei."

"Merită oare să te chinuiești când nu ai de trăit decât o clipă în comparație cu veșnicia?"

"Se gândea cât de mult înăspresc inima bărbaților preocupările intelectuale..."

"Pot eu spune că-mi iubesc degetul? Nu! Dar ia încearcă să mi-l tai..."

"Suprema înțelepciune nu își are temelia exclusiv în rațiune, nu se bizuie pe științe profane precum fizica, istoria, chimia și celelalte în câte se împarte cunoașterea rațională. Suprema înțelepciune cunoaște o singură știință, știința universală, cea care explică întreaga creație și locul pe care îl ocupă omul în această creație. Pentru a ne putea împărtăși din această știință trebuie să ne purificăm, să ne înnoim ființa lăuntrică, și de aceea înainte de a dori să cunoaștem trebuie să credem și să ne desăvârșim. Și tocmai pentru aceste țeluri înalte ne-a fost sădită în suflet lumina divină pe care o numim conștiință."

Andrei Tamaș,
25 septembrie 2016

[Andrei Stoian · Rating 5 out of 5]

Romanian review: ,,Război și pace" este indiscutabil nașul (the godfather) cărților uriașe, este un roman imens, cu peste 1000 de pagini, indiferent de ediție, cu sute de personaje, care se întinde pe 7 ani de zile. Este incredibil de greu să scrii o recenzie pentru o astfel de carte, de unde începi și unde termini? Eu o să încep prin a spune că ,,Război și pace" este cea mai bună carte citită de mine în 2020.
Citind foarte multe cărți din literatura clasică, am observat ceva foarte interesant, majoritatea marilor scriitori nu doar că aveau o gândire mult mai avansată decât a contemporanilor lor, erau "ahead of their time" cum ar spune americanii, aveau o mentalitate și o gândire incredibil de asemănătoare cu cea din prezent. În secolul al-XIX-lea, mai ales în prima jumătate, mitul războiului glorios persista, războiul era încă considerat un lucru inevitabil, care face parte din viață, reprezenta ocazia tinerilor să evolueze pe scara socială și să se acopere de lauri și reprezenta procesul prin care trebuie să treacă un băiat ca să devină bărbat, lucru care se reflectă în gândirea personajelor, mai ales la început. În schimb, Tolstoi destramă mitul războiului glorios, Tolstoi susține ideea că războiul reprezintă o crimă împotriva umanității, care obligă oameni nevinovați, care nu se cunosc, să se ucidă între ei, Tolstoi scrie despre absurditatea războiului, idee abordată pe larg în ,,Nimic nou pe frontul de vest" și considerată un adevăr absolut în prezent.
Dacă ar fi să compar ,,Război și pace" cu o carte/serie de cărți, în mod bizar, pe mine m-a dus cu gândul la ,,Cântec de gheață și foc". Se desfășoară la o scară epică, accentul se pune pe câteva famillii a căror viață este profund influențată de un război, care participă în mod direct la desfășurarea acestuia, autorul ne dezvăluie istoria fiecărui personaj, inclusiv a celor minore etc.
După această adevărată epopee simt că am trăit vieți întregi, mă simt atât de apropiat de Pierre Bezuhov, Andrei Bolkonski, Natașa Rostova, Nikolai Rostov, Maria Bolkonskaia și nu numai. Tolstoi abordează atât de multe teme și trece cititorul prin atât de multe stări, încât ar trebui să scrii o carte la fel de lungă pentru a analiza în detaliu romanul său.
Pot spune că după ce termini romanul vei rămâne cu multe imagini și stări în minte, pe care este greu să le descrii în cuvinte, însă Tolstoi a reușit. Vorbesc despre imagini ca Andrei Bolkonski rănit, privind cerul la Bătălia de la Austerlitz, primul bal al Natașei, călătoria familei Rostov cu sania pe timp de iarnă, execuția la care asistă Pierre Bezuhov, saloanele în care se desfășoară viața socială a aristocraților și multe altele.
Una dintre cele mai mari realizări ale lui Tolstoi este alternanța perspectivei, de la războiul privit în ansamblu, la viețile individuale influențate de acesta, frământările și zbuciumul sufletesc al personajelor.
Epilogul este interesant, dar nu-și prea are locul în această carte. Tolstoi își prezintă teoria privind cauzele care influențează evenimentele istoriei, având niște idei foarte bine argumentate, pe care totuși le menționase pe parcursul cărții, într-adevăr nu în detaliu, dar care își aveau locul într-o carte de esee, nu la sfârșitul unui roman.
Aș putea spune atât de multe, dar o să mă rezum la a spune că, deși mulți se tem de lungimea acestei cărți, eu am adorat fiecare pagină, iar dacă romanul ar mai fi avut încă 2000 de pagini, nu aș fi ezitat să le citesc pe toate.

Citate:

"De ce oare nu am văzut mai înainte cerul acesta atât de înalt? Și cât sunt de fericit că, în sfârșit, l-am cunoscut. Da! Totul este zădărnicie, totul este amăgire, în afară de cerul acesta fără margini. Nimic, nimic nu există în afară de el. Dar nici el nu mai este, nu există nimic în afară de tăcere și repaus...".

,,Merită oare să te chinuiești când nu ai de trăit decât o clipă în comparație cu veșnicia?"

,,Pot eu spune că-mi iubesc degetul? Nu! Dar ia încearcă să mi-l tai..."

,,Iubirea? Ce-i iubirea? Iubirea stă în calea morţii. Iubirea este viaţa. Tot, tot ce înţeleg, înţeleg numai pentru că iubesc. Tot ce există, există pentru că iubesc. Totul e legat numai de iubire. Iubirea este Dumnezeu şi, când mori, înseamnă că tu, o părticică din iubire, te întorci la izvorul veşnic al tuturor lucrurilor.”

,,Iată însă o pădure fermecată cu umbre negre și scânteieri de diamant, o anfiladă de trepte din marmură, acoperișul de argint al unui edificiu fermecat și urletul ascuțit al unor sălbăticiuni. Dacă este într-adevăr Meliukova, este și mai bizar că noi, mergând Dumnezeu știe unde, am ajuns aici, la Meliukova, își zicea Nikolai."

,,Dacă eu n-aș fi cel care sunt, ci omul cel mai frumos, cel mai inteligent și cel mai bun din lume, și dacă aș fi liber, ți-aș cere chiar în clipa asta, în genunchi, mâna și iubirea dumitale."



English review: "War and Peace" is indisputably the godfather of huge books, it's a enormous novel, over 1000 pages, regardless of edition, with hundreds of characters, spanning 7 years. It is incredibly hard to write a review for such a book, where do you start and where do you end? I'll start by saying that , "War and Peace" is the best book I read in 2020.
Reading a lot of books of classic literature, I noticed something very interesting, most of the great writers were not only ahead of their time, they had a mindset and thinking that was incredibly similar to today. In the 19th century, especially in the first half, the myth of the glorious war persisted, war was still seen as an inevitable part of life, the opportunity for young men to move up the social ladder and cover themselves with laurels, and the process a boy has to go through to become a man, which is reflected in the thinking of the characters, especially at the beginning. In contrast, Tolstoy debunks the myth of the glorious war, Tolstoy argues that war is a crime against humanity, forcing innocent people who do not know each other to kill each other, Tolstoy writes about the absurdity of war, an idea discussed at length in "All Quiet on the Western Front" and considered an absolute truth today.
If I were to compare "War and Peace" to a book/series of books, bizarrely, it was "A Song of Ice and Fire" that came to mind. It unfolds on an epic scale, the focus is on several families whose lives are profoundly impacted by a war, who are directly involved in the unfolding of the war, the author reveals the backstory of each character, including minor ones etc.
After this true epic, I feel as if I have lived whole lifetimes, I feel so close to Pierre Bezukhov, Andrei Bolkonsky, Natasha Rostova, Nikolai Rostov, Maria Bolkonskaya and others. Tolstoy tackles so many themes and takes the reader through so many moods that you would have to write a book as long to analyze his novel in detail.
I can say that after finishing the novel you will be left with many images and sensations in your mind that are hard to describe in words, but Tolstoy has succeeded. I'm talking about images like Andrei Bolkonsky wounded, looking at the sky at the Battle of Austerlitz, Natasha's first ball, the Rostov family's winter sleigh ride, the execution Pierre Bezukhov witnesses, the salons where the social life of the aristocrats is conducted, and many others.
One of Tolstoy's greatest achievements is the alternation of perspective, from the war as a whole to the individual lives affected by it, the turmoil and inner struggle of the characters.
The epilogue is interesting, but has little place in the book. Tolstoy presents his theory of the causes that influence the events of history, with some very well reasoned ideas, which he nevertheless mentions throughout the book, not really in detail, but which belong in a book of essays, not at the end of a novel.
There is so much I could say, but I'll limit myself to saying that while many fear the length of this book, I loved every page, and if the novel had been 2000 pages longer, I would not hesitate to read them all.

Quotes:

"How was it I did not see that lofty sky before? And how happy I am to have found it at last! Yes! All is vanity, all falsehood, except that infinite sky. There is nothing, nothing, but that. But even it does not exist, there is nothing but quiet and peace. Thank God!.."

"And is it worth tormenting oneself, when one has only a moment of life in comparison with eternity?"

"Now do I love my finger? I don’t love it, but just try to cut it off!"

"Love? What is love? he thought. Love hinders death. Love is life. All, everything that I understand, I understand only because I love. Everything is, everything exists, only because I love. Everything is united by it alone. Love is God, and to die means that I, a particle of love, shall return to the general and eternal source."

"But here was a fairy forest with black moving shadows,and a glitter of diamonds and a flight of marble steps and the silver roofs of fairy buildings and the shrill yells of some animals. And if this is really Melyukovka, it is still stranger that we drove heaven knows where and have come to Melyukovka, thought Nicholas."

"If I were not myself, but the handsomest, cleverest, and best man in the world, and were free, I would this moment ask on my knees for your hand and your love!"

[Titi Coolda · Rating 3 out of 5]

Nu credeam să termin vreodată cartea asta monumentală din toate punctele de vedere. Mi-a trebuit jumătate de an dar am învățat un lucru, anume, că toate trebuie făcute la vremea lor. Dac-aș fi citit-o acu' 40 de ani alta ar fi fost impresia cu care-aș fi întors ultima pagină. Așa am rămas doar cu încă un mastodont literar bifat, da' fără extazul, șocul, plăcerea pe care mi-ar fi oferit-o o carte pe care standardele mele într-ale lecturii ar fi socotit-o : wow și măcar 2 zile n-aș fi putut citi nimic altceva. Ei, nu-i cazul cu Război și pace, romanul celălalt cu adulterina mi-a plăcut mult mai mult și Dostoievski, fără drept de apel, a câștigat detașat locul fruntaș al podiumului meu literar rus, Karamazovii la recitire mi-au plăcut și mai mult, Natașa și Pierre nu vor mai avea această șansă.

[Miriam · Rating 5 out of 5]

,,Nu există măreție acolo unde nu e simplitate, bunătate și adevăr”.

[Claudia Șerbănescu · Rating 4 out of 5]

O lectură plăcută, captivantă (de cele mai multe ori am lăsat cartea din mână forțată de împrejurări-oboseală sau alte activități cu caracter obligatoriu) și foarte interesantă.
Este cronica a 3 familii din înalta aristocrație rusă a anilor 1805-1812 (Rostov, Bolkonski și Bezuhov) ale căror bucurii, povești de dragoste și drame se desfășoară în timpul războaielor napoleoniene.
Pentru cei care nu sunt pasionați de istorie, porțiunile "războinice" (bătălia de la Austerlitz și Borodino) ar putea părea aride sau chiar plictisitoare, dar își au rolul lor în conturarea contextului istoric, dar și a personajelor. Și acestea din urmă sunt chiar foarte reușite, deși atât de multe (peste 550).
Despre romanele lui Tolstoi se spune că sunt adevărate manuale de psihiatrie datorită multitudinii de tipologii și capacității scriitorului de le plasa în contextele de care au nevoie pentru a straluci.
În primul volum am cunoscut majoritatea personajelor principale în diverse scene de viață și am asistat la bătălia de la Austerlitz pierdută în 1805 de alianța austro-rusă în fața strategului Napoleon.
Volumul II pare mult mai condensat. În prima lui jumătate am asistat deja la un duel, câteva baluri, o dramă de familie, la frământări de natură filozofică asupra vieții și a morții în timp de război sau de pace și asupra zădărniciei războiului, la intrarea în masonerie a lui Pierre Bezuhov, la întălnirea istorică între țarul Alexandru I și Napoleon la Tilsit, prilejuită de semnarea păcii din 1807, precum și la diferite scene din viața rușilor de rând, dar și a soldaților în timp de război.
Lev Tolstoi se dovedește un fin cunoscător al naturii umane, dar și un romancier magistral care reușește să-și ordoneze povestea astfel încât să nu piardă nici o clipă atenția și interesul cititorului, ținându-l toată vremea în tensiunea necesară continuării lecturii.
"[...] Cum dădu obloanele la o parte, lumina lunii năvăli în cameră, de parcă ar fi stat la pândă, abia așteptând clipa asta. Deschise fereastra. Noaptea era răcoroasă și nespus de senină. Chiar în dreptul ferestrei se desfășura un rând de copaci tunși, ale căror coroane păreau de cărbune pe o parte și de argint, pe cealaltă. [...] Dincolo de linia întunecată a copacilor, un acoperiș strălucea de rouă; mai la dreapta, un arbore mare și umbros, cu trunchiul și ramurile alburii, sclipea în razele lunii aproape pline de pe cerul primăvăratic și atât de luminos încât stelele de-abia se mai zăreau. Prințul Andrei se rezema în coate de pervazul ferestrei și își aținti ochii la bolta cerului".
Într-o astfel de noapte începe dragostea...
Așadar, în a doua jumătate a volumului II "actorii" principali sunt Andrei Bolkonski, Natașa Rostova, logodna lor și ruperea ei.
Volumul III este consacrat războiului provocat în 1812 de către Napoleon prin invadarea Rusiei și care a dus la distrugerea a milioane de destine și a însemnat începutul sfârșitului pentru trufașul împărat francez. Un război pe cât de absurd, pe atât de tragic. Ca toate războaiele lumii.
Volumul IV (și ultimul) în care Moscova, părăsită de locuitori, arde sub ocupație franceză, dar, după doar cinci săptămâni, Napoleon părăsește orașul și pornește, prin teribila iarnă rusească, pe lungul drum de întoarcere spre Europa.
În iunie Napoleon a invadat Rusia în fruntea unei armate care număra 453,000 de soldați, ulterior adăugându-li-se alții, astfel că aproximativ 612 000 de oameni s-au aflat în Rusia în timpul campaniei. Dintre aceștia, mai puțin de 200,000 erau francezi, ceilalți fiind contingente italiene, germane sau belgiene provenind din teritoriile supuse, sau aliați (Prusia și Austria contribuiau fiecare cu câte 30,000 de soldați).
În noiembrie 1812, armata lui Napoleon mai număra doar 55,000 de soldați. Hărțuielile rușilor, furtunile de zăpadă, gerul și crivățul, foamea, bătăliile de la Krasnoe și Berezina reduc dramatic efectivele lui Napoleon, astfel că la 31 decembrie doar 20,000 de soldați părăsesc teritoriul rusesc, după o campanie de 6 luni care fusese proiectată să dureze 30 de zile.
Revenind la roman, pentru unele personaje viața se încheie, pe cand altele încep o viață cu totul nouă, plină de încredere că vremurile de pace vor dura, lăsând în urmă dramele războiului care au frânt atâtea speranțe.
Ultimele 50 de pagini ale acestui roman, recunosc, au fost cele mai încâlcite 50 de pagini pe care le-am citit în ultima vreme. M-au epuizat și fizic și intelectual și, la un moment dat, chiar nervos. Poate că neuronii mei erau prea obosiți să înțeleagă filozofia istoriei sau pur și simplu sunt incompetenți în domeniu.
Pănă la urmă am răzbit și sunt foarte încântată că am ajuns la finalul acestui roman clasic, de care m-am apropiat cu oarecare teamă, dar și cu ceva ambiție de genul "a nous deux maintenant". ;)

[Ionela Marinovschi · Rating 5 out of 5]

Știți cât mi-a luat? 3 ani, aproape 4.

Am tot glumit că am prieteni care au reușit să-și găsească iubirea, să se mărite, să nască, plus să-și facă credit pe casă. Am terminat-o mai greu decât a fost scrisă.
Mi-a luat atât pentru că o tot reciteam. La început aveam impresia că sunt vreo trei Andrei, care, de fapt, erau aceeași persoană. A trebuit să recitesc de 3 ori ca să-i lipesc în unul. Nu înțelegeam de ce sunt atât de multe personaje pe prima pagină. Mi-am făcut și arbore genealogic, și de fiecare dată când apărea un alt nume încercam să-mi dau seama din care familie face parte. Probabil m-a lăsat atenția fix la cartea aceasta, sau poate am eu probleme cu rusa, dar pentru mine a fost greu.

Dar, de genială, chiar e genială. Nu prea am ce să adaug, s-au spus multe. Sunt de acord cu toate, în unele cazuri și cu review-urile rele, care zic ca e monotona, plictisitoare, greoaie și cu personaje cu acțiuni discutabile etc. Acum depinde cât de mult relatezi cu o descriere despre un stejar și comparația cu viața ta. Dar mă repet, e genială.

Oricum, sunt mândră. Și am uitat să zic, e scrisă foarte frumos. Exemplele preferate ar fi (le scriu în așa fel ca să nu fie spoilere): ursul și apartamentul, moartea și învierea, pețirea fetelor, furtul de inimi, duelurile și Pierre.

[Bogdan · Rating 5 out of 5]

4,5⭐️

,,Avea obiceiul să spună că viciile omenești nu au decât două cauze: trândăvia și superstiția, și că numai două sunt virtuţile: acţiunea si raţiunea"


,,Eu o înţelegeam, iși zise el. Nu numai că o înţelegeam, dar ceea ce iubeam la ea era tocmai această forţă sufletească, această sinceritate a ei, sufletul, pe care trupul parcă-l încătușa.. Tocmai sufletul acesta al ei l-am iubit eu în fata asta... I-am iubit atâta și-am fost atât de fericit... Și deodată
iși aminti de sfârșitul acestei iubiri. Lui nu-i trebuia nimic din toate acestea. El n-a înţeles și n-a văzut nimic din toate acestea. A văzut în ea doar o fetiţă drăgălaşă și mai ales fragedă cu care n-a crezut de cuviinţa să-și lege soarta. Iar eu?.. Și el tot mai trăieste, de atunci, vesel si fericit."


,,Când te plângi de boală, nu-ți mai dă Dumnezeu moarte"


,,Noi credem că de indată ce am fost scoși de pe îngustul nostru drum, totul e pierdut; când, de fapt, abia atunci fincepe noutatea și frumuseţea vieţii. Cât timp există viaţă, există și fericire. Avem încă atâtea în faţa noastră! Atâtea!"


,,Cand li s-a citit ordinul lui Napoleon, ce-i trimitea la schilodire şi la moarte de dragul posterități care-i va lăuda pentru că au luptat la Moscova, ei au strigat: Vive l'Empereur! Exact așa cum au strigat la vederea portetului de copil impungând globul pământesc cu un bețigas de bilboquet, și cum ar fi strigat la orice gogomănie care li s-ar fi spus, căci nu mai aveau nimic altceva de fắcut decât să strige: Vive l'Empereur! și să pornească la luptă pentru ca, biruitori, să găsească la Moscova hrană și odihnă. Așadar, nu pentru că le poruncise Napoleon iși omorau ei semenii.
Și nu Napoleon a dispus de mersul bătăliei, pentru că nici una dintre dispoziţiile sale n-a fost executată și pentru că in timpul luptei, fiind departe, el n-a știut ce se petrece în faţa lui. Înseamnă deci că nici chipul in care oamenii acestia s-au omorât unii pe alții nu se datorează voinței lui Napoleon, ci că a decurs totul independent de el, conform voinței câtorva sute de mii de oameni, care au luat parte la acţiunea comună. Lui Napoleon i se părea numai că acţiunea se desfășoară in întregime după voinţa lui.De aceea, întrebarea dacă Napoleon a avut sau n-a avut guturai nu poate avea pentru istorie mai mare importanţă decât întrebarea dacă a avut sau nu guturai ultimul soldat, vizitiu de furgon."

[Stella Popa · Rating 5 out of 5]

"Război și Pace"
Lev Nikolaevici Tolstoi
Pentru a simți măreția și adevăratul talent care ne-a lăsat moștenire comori nemărginite, pentru a cunoaște o aventură de anvergură, un roman care va detrona sensul vechi de amplitudine, sens și capacități notorii de scriitor, vă invit cu drag să îl citiți pe Tolstoi.
Toate vin la timpul său, așa cum o fac verbele. Timpul lui Lev. N. Tolstoi a venit câteva săptămâni în urmă, a apărut exact în momentul în care gândul meu era bezmetic de la multitudinea de cărți care mă înconjura.
"Război și Pace" este o poveste, în tot sensul cuvântului, pe care "Dex-ul" ni-l prezintă, 1700 de pagini care îți fac cunoștință cu o epopee, cea a 3 familii aristocrate, de la începutul sec. 19, prinse în vâltoarea Războiului dintre Napoleon și Alexandru al II-lea. Mai mult despre subiect nu zic nimic, oricum nu aș încerca, sunt prea multe de povestit, o să încerc în schimb să vă spun despre impresiile postlecturale, sentimentul acela de grandoare, de titanic. O călătorie lungă și interesantă de mână cu însăși Tolstoi, ghidul acestei munci demne de admirație. Sunt 6 ani de cercetări, istorii, jurnale, toate pentru a ne oferi o istorie nemaipomenită, în care fiecare personaj este unic, orice bătălie, ceartă, dialog, sărut sau despărțire îți alunecă sub simțire și te lasă să îi admiri esența. Perindezi ca cel mai ușernic călător, învăluit în atâtea eventimente și locuri, încât îți crează impresia că este o poveste fără de sfârșit.
Cartea are gust apăsat de importanță, ești martorul benevol într-o scriere istorică, cu influență, spre care ai vrea să tindă ceilalți scriitori. Aici calitatea și cantitatea merg mână în mână.
Basm cu o cronică minuțioasă a câtorva familii de vază din perioada post ecaterină, iar grandoarea războiului are un efect care diminuează sensul statutului, cel al mândriei sau al dragostei în fața simplității vieții și al morții.
Tolstoi ne lasă un bildungsroman în care evoluția este la ea acasă, orice acțiune sau personaj își are un început, o transformare și un sfârșit definit sau condiționat.
Lev Nikolaevici scoate în evidență realitatea și adevărata esență a omului, al unei națiuni aflate în pragul unei deflagrații iminente.
Pentru o asemenea lectură este nevoie de răbdare și dorință de a parcurge împreună cu eroii noștri portretul unei perioade cu adevărat istorice, ficțiune împletită cu realitatea pierdută a unor imperii care nu mai există.
⭐ "Iubirea, ce-i iubirea? Iubirea stă în calea morții. Iubirea este viața. Tot, tot ce înțeleg, înțeleg numai pentru că iubesc. Tot ce există, există pentru că iubesc. Totul e legat de iubire. Iubirea este Dumnezeu și, când mori, înseamnă că tu, o părticică din iubire, te întorci la izvorul veșnic al tuturor lucrurilor."
⭐ "Adevarata iubirr presupune mereu renunțarea la propria comoditate."
⭐ "Dacă este să admitem că viața omenească poate fi condusă de rațiune, atunci se nimicește însăși posibilitatea vieții."

[Alice Coman · Rating 4 out of 5]

4-4.5
«Știa că bătălia de a doua zi trebuia să fie cea mai cumplită din câte-i fusese dat să cunoască și, pentru prima oară în viață, posibilitatea morții sale îi apărea aproape sigură, viu, simplu și groaznic, fără nici o legătură cu existența pământească și fără reprezentarea efectului pe care moartea lui l-ar avea asupra altora, ci în legătură doar cu el însuși, cu sufletul lui. Și de la înălțimea acestei reprezentări, tot ceea ce-l chinuise și îl preocupase până atunci se lumină dintr-odată de o lumină albă și rece, fără umbre, fără perspectivă, fără contururi distincte. Întreaga lui viață i se păru un panopticum luminat de o lumină artificială, prin sticla căruia privise mult timp. Acum vedea dintr-odată, fără nici o sticlă, la lumina vie a zilei, aceste tablouri prost pictate. „Da, da, iată-le, astea-s imaginile mincinoase care mi-au dat emoții, m-au încântat și m-au chinuit odinioară, își spuse el, alegându-și în închipuire tablourile principale din acest panopticum al vieții sale și privindu-le la lumina -rece și albă ca a zilei- a gândului limpede al morții. Iată-le, aceste chipuri grosolan zugrăvite care mi s-au părut atât de frumoase și pline de taină. Gloria, binele obștesc, dragostea pentru o femeie, însăși patria, cât de mărețe mi s-au părut aceste tablouri și ce pline de sens adânc! Și, când colo, toate sunt atât de simple, de șterse și de grosolane în lumina rece și albă a acestei dimineți care, o simt, se înalță pentru mine. "»

[Ana-Maria Voloc · Rating 5 out of 5]

Tolstoi nu a scris un roman, ci a construit o lume. „Război și pace” este o capodoperă a literaturii universale și nu doar prin prisma complexității sale extraordinare, a efortului de documentare al autorului sau a dimensiunii psihologice a poporului rus în perioada războaielor napoleoniene. Romanul lui Tolstoi ne surprinde prin analizele riguroase ale personalității comandanților de oști, prin descrierea implicațiilor profunde pe care le poate avea moralul armatelor asupra deznodământului unei lupte, prin construirea unor personaje puternice și curajoase, dispuse să renunțe la propria viață pentru a-și salva țara sau oamenii dragi.

Tolstoi ne prezintă spiritul poporului rus la începutul secolului XIX, cu momentele lui de glorie și cele de disperare, cu luptele nemiloase pentru putere, dar și cu perioadele strălucitoare de pace, în care oamenii își aminteau să iubească, să creeze, să construiască. În primul volum, cunoaștem membrii celor trei familii de nobili care domină firul narativ al romanului: Bolkonski, Bezuhov și Rostov. Prințul Andrei Bolkonski este, probabil, cel mai complex personaj despre care am citit vreodată: un om cultivat și cu principii morale solide, neînțeles însă de cei din jurul lui, motiv pentru care decide să plece la război, de unde se întoarce rănit în urma bătăliei de la Austerlitz. Pierre Bezuhov este prieten apropiat cu Andrei, dar diferit de acesta din anumite puncte de vedere: moștenitor al unei averi impresionante, Pierre nu înțelege cum ar trebui să-și cheltuie înțelept banii și nu știe ce anume își dorește de la viață. Este dominat de impulsuri, se căsătorește fără să cunoască iubirea, trăiește la limita dintre depresie și nebunie. Destinele familiilor Bolkonski și Bezuhov se întrepătrund cu cele ale Rostovilor, care nu au o situație financiară la fel de bună, dar speră ca prin alianțele formate în urma căsătoriilor copiilor să-și salveze proprietățile și renumele.

Al doilea volum ne prezintă campania lui Napoleon din Rusia, un război sângeros pentru ambele armate, cu sute de mii de vieți pierdute și orașe distruse, printre care și Moscova. Prințul Andrei Bolknoski pleacă din nou la război, îndurerat că femeia iubită a rupt logodna cu el din cauza unui alt bărbat pe care speră că-l va întâlni pe front. Ajuns în mijlocul luptelor, Andrei uită de răzbunare și își concentrează toate forțele pentru a obține victoria, protejându-și în același timp regimentul. Înainte de bătălia decisivă de la Borodino, el își revede prietenul, pe Pierre Bezuhov, căruia îi mărturisește cu tristețe că „nu-i e dat omului să guste din pomul cunoștinței binelui și răului”, motiv pentru care viața lui a devenit o povară. La Borodino, Andrei este rănit grav, iar Pierre reușește să scape nevătămat, însă cu un nou țel în minte: să-l ucidă pe Napoleon. Planul lui nu reușește, așa că este luat prizonier de trupele franceze. În această perioadă, prințul Andrei este îngrijit de fosta lui logodnică, Natașa Rostov, iar povestea lor de dragoste pare să renască din cenușa războiului și a visurilor spulberate…

Nu în ultimul rând, romanul lui Tolstoi este colosal prin forța relațiilor interumane, prin viețile interioare profunde ale personajelor, prin aspirațiile lor mărețe și prin dezamăgirile lor amare, prin atitudinea lor războinică în fața morții. Prin „genialitate și grandoare”. Tolstoi a creat un univers cu rădăcini în realitate și cu o direcție de creștere spre infinit…

[Doroteea Sandor · Rating 4 out of 5]

War is oveeeeerrrr🙂‍↕️
A fost o carte incredibil de stufoasă unde am urmărit viața a câtorva familii întregi și la lui, ei bine, Bonaparte 🙂.
Mi-a plăcut în special epilogurile in care Tolstoi a povestit puțin happily ever after al personajelor și dupa a discutat subiecte filozofice și istorice, ca si cum ar fi fost propriul jurnal, which I liked much more than the whole book😂.
A meritat pe de altă parte și voi mai citi alte cărți de la el( nu voi reciti asta tho, poate numai epilogul 2:)))

[Cosmin Ionuț Bozai · Rating 4 out of 5]

e bună

[Ioana Crețu · Rating 5 out of 5]

„- Je ne connais dans la vie que deux maux bien réels: c’est le remords et la maladie. Il n’est de bien que l’absence de ces maux.
A trăi pentru sine, evitând doar aceste două rele: iată toată înţelepciunea mea de astăzi.
– Dar iubirea aproapelui, dar jertfa de sine? spuse Pierre. Nu, nu pot fi de acord cu dumneata! A trăi numai pentru a nu face rău, pentru a nu avea remuşcări, e prea puţin. Am dus şi eu o viaţă ca asta, am trăit numai pentru mine şi mi-am irosit viaţa. De-abia acum, când trăiesc, sau cel puţin îmi dau osteneala (se corectă Pierre, din modestie) să trăiesc pentru alţii, de-abia acum înţeleg fericirea de a trăi. Nu, nu sunt de acord cu dumneata şi, de altfel, nici dumneata nu crezi ceea ce spui.
- Poate că în ce te priveşte ai dreptate, continuă el după o scurtă tăcere, dar fiecare trăieşte în felul său; tu ai trăit numai pentru tine şi zici că în felul acesta erai cât p-aci să-ţi prăpădeşti viaţa şi că n-ai aflat fericirea decât atunci când ai început să trăieşti pentru alţii.
- Cum aşa, cum trăieşti numai pentru tine? întrebă Pierre, aprinzându-se. Dar fiul tău, dar sora ta, dar tatăl tău?
– Ei sunt tot eu, nu alţii, spuse Andrei, dar ceilalţi, aproapele, le prochain cum spuneţi voi, tu şi cu prinţesa Maria, sunt izvorul principal al tuturor rătăcirilor şi relelor. Le prochain, asta-nseamnă mujicii tăi din ţinutul Kiev, cărora vrei să le faci bine.
- Dar, ceea ce e mai important, întări Pierre, este că eu ştiu, şi o ştiu foarte sigur, că bucuria de a face binele e singura adevărată fericire a vieţii.
– Da, dacă aşa pui problema, atunci e altceva, replică prinţul Andrei. Eu îmi construiesc o casă, sădesc o grădină, iar tu întemeiezi spitale. Şi într-un fel, şi într-altul îţi poţi găsi un mijloc de a-ţi trece timpul. Cât despre ce e drept şi ce e bine, să lăsăm să judece asta acela care ştie să judece totul, nu noi.
Vorbeşti de şcoli, continuă el, îndoind un deget în palmă, de poveţe şi de atâtea altele, cu alte cuvinte vrei să-l ridici, zise el, arătând pe un mujic care, trecând prin faţa lor, îşi scosese căciula, vrei să-l ridici din starea lui animalică şi să-i insufli cerinţe de ordin moral, dar credinţa mea este că singura fericire posibilă este fericirea animalică, de care tu vrei să-l lipseşti. Eu îl invidiez, iar tu vrei să-l aduci la starea mea, fără să-i dai mijloacele mele. În al doilea rând, tu mai spui: să-i uşurăm munca. După mine însă, munca fizică e pentru el o necesitate, o condiţie de existenţă tot atât de imperioasă cum este pentru mine sau pentru tine munca intelectuală. Tu nu poţi să nu gândeşti. Eu mă culc pe la trei noaptea; mă năpădesc gândurile şi nu pot adormi; mă răsucesc în aşternut şi nu aţipesc până a doua zi dimineaţa, şi asta numai pentru că gândesc şi nu pot face altfel, aşa cum el nu poate să nu grape ori să nu cosească; altminteri, se duce la cârciumă, sau se îmbolnăveşte. După cum eu n-aş putea suporta groaznica lui muncă fizică şi aş muri într-o săptămână, tot aşa el n-ar putea suporta inactivitatea mea fizică, s-ar îngrăşa şi ar muri.
A, da, spitalele, medicamentele. Să zicem că-l loveşte damblaua şi trage să moară; dar tu vii, îi iei sânge şi-l scapi. Va mai trăi, calicit, încă zece ani şi va fi o povară pentru toţi. Mult mai bine şi mai simplu s-ar fi încheiat pentru el totul dacă murea. Se nasc alţii; şi-aşa sunt prea mulţi! Cel puţin, dacă ţi-ar părea rău că pierzi în el un muncitor, aşa cum privesc eu lucrurile, dar tu vrei să-l lecuieşti doar din dragoste pentru el. Şi lui numai de asta nu-i arde. Şi apoi, ce idee să crezi că medicina a putut vreodată vindeca pe cineva! De omorât, asta da!
Toate bune, zise prinţul Andrei. Dar tu zici: intră în frăţia noastră, şi noi îţi vom arăta scopul vieţii, şi rostul omului, şi legile ce conduc lumea. Care noi? Nişte simpli oameni. Cum puteţi voi şti totul? De ce numai eu singur nu pot vedea ce vedeţi voi? Voi vedeţi cu putinţă domnia binelui şi a adevărului pe pământ; eu n-o văd.

În timpul acestei călătorii, prinţului Andrei îi trecu parcă din nou prin faţa ochilor întreaga-i viaţă şi iarăşi ajunse la concluzia aceea deznădăjduită, dar oarecum liniştitoare pentru el, pe care o mai formulase şi alte dăţi, că nu trebuie să se apuce de nimic, că trebuie să-şi trăiască mai departe viaţa, ferindu-se doar de a face rău cuiva, departe de orice frământări şi de orice dorinţe.

În general, trăsătura principală a spiritului lui Speranski, cea care îl impresionase pe prinţul Andrei, era credinţa sa absolută şi nezdruncinată în puterea şi legitimitatea raţiunii. Era vădit că lui Speranski nu putuse nicicând să-i treacă prin cap gândul, atât de obişnuit pentru prinţul Andrei, că nu poţi exprima niciodată tot ce gândeşti, şi niciodată nu-l cuprinsese îndoiala dacă nu cumva sunt deşertăciuni toate câte le gândeşti şi toate în câte crezi. Şi tocmai această structură caracteristică a spiritului lui Speranski îl atrăgea mai mult decât orice pe prinţul Andrei.

Acum e nevoie ca omul, condus încă de simţurile sale, să găsească în practica virtuţii o satisfacţie tot atât de senzuală. Pasiunile nu se pot dezrădăcina; trebuie doar să ne dăm osteneala a le îndrepta spre scopuri nobile, şi pentru asta e nevoie ca fiecare dintre noi să-şi poată satisface pasiunile în limitele virtuţii şi ca ordinul nostru să-i procure mijloacele necesare în acest scop.

Cum s-ar mai fi îngrozit el, cu şapte ani în urmă, când abia venise din străinătate, dacă i-ar fi spus cineva că nu avea de ce să caute atâta şi să se frământe cu gândul, că drumul îi era demult hotărât, statornicit, mai înainte de toţi vecii şi că, oricât s-ar zbate, va fi tot ce au fost toţi cei din situaţia lui. În ruptul capului, n-ar fi putut-o crede!
Nu-l mai năpădeau ca înainte clipele de disperare, de urât şi de dezgust de viaţă; dar aceeaşi boală, care altădată se manifestase prin crize acute, era acum înăbuşită în el şi nu-i dădea o clipă măcar pace. „În ce scop? Pentru ce? Ce se petrece în lume?” se întreba el cu nedumerire de mai multe ori pe zi, începând fără voia lui să se gândească la sensul fenomenelor vieţii; dar, ştiind din experienţă că nu există răspuns la asemenea probleme, se grăbea să-şi abată gândul de la ele, punea mâna pe o carte sau pleca fie la club, fie la un anume Apollon Nikolaevici, ca să mai flecărească despre bârfelile oraşului.

Am încercat şi-am constatat întotdeauna că şi ei, în adâncul sufletului lor, înţeleg tocmai ceea ce înţeleg şi eu, dar că-şi dau numai osteneala să nu vadă asta.

Avea şi el acea însuşire pe care o au mulţi, dar mai cu seamă ruşii, însuşirea de a întrevedea binele şi adevărul ca posibile, de a crede în ele, văzând totodată cât se poate mai limpede răul şi minciuna vieţii, prea limpede ca să mai fie în stare a mai lua în serios viaţa.

În orice domeniu de activitate se îmbinau, după vederile lui, răul şi înţelepciunea, orice ar fi încercat să facă, oricâte sforţări ar fi depus, răutatea şi minciuna îl respingeau şi-i tăiau toate căile spre acţiune. Cu toate astea, trebuia să trăiască, trebuia să-şi umple cu ceva timpul. Era un chin prea groaznic să mai îndure şi jugul acestor probleme de nedezlegat, pe care i le punea viaţa, şi se deda primei plăceri ce-i sta la îndemână, numai să le uite. Ieşea în lume în tot felul de cercuri, bea mult, cumpăra tablouri şi construia, dar mai cu seamă citea.
De-abia după ce bea o sticlă-două de vin, începea să-şi dea vag seama că nodul acela încâlcit al vieţii, care-l îngrozise altădată, nu era chiar atât de înspăimântător cum şi-l închipuise.
Câteodată Pierre îşi aducea aminte cum într-o povestire de război, pe care o auzise cândva, soldaţii pe front, când stau sub gloanţele duşmane în adăposturi, îşi caută stăruitor ocupaţii, ca să suporte mai uşor primejdia. Şi i se păru deodată că toţi oamenii erau tot soldaţi din aceştia, ce caută să se apere de viaţă, care prin ambiţie, care prin patima jocului de cărţi, care întocmind legi, care petrecând cu femei, care făcându-şi jucărele din cai, din politică, din vânătoare, din vin, din treburi de stat. „Nu există nici lucruri de nimic, nici lucruri importante; toate-s totuna: numai să mă apăr de viaţă cum pot! îşi spunea Pierre. Numai să nu o văd, să nu văd viaţa asta îngrozitoare!

Tot ceea ce-l chinuise şi îl preocupase până atunci se lumină dintr-o dată de o lumină albă şi rece, fără umbre, fără perspectivă, fără contururi distincte. Întreaga lui viaţă i se păru un panopticum luminat de o lumină artificială, prin sticla căruia privise mult timp. Acum vedea dintr-o dată, fără nicio sticlă, la lumina vie a zilei, aceste tablouri prost pictate. „Da, da, iată-le, astea-s imaginile mincinoase care mi-au dat emoţii, m-au încântat şi m-au chinuit odinioară, îşi spuse el, alegându-şi în închipuire tablourile principale din acest panopticum al vieţii sale şi privindu-le acum la lumina – rece şi albă ca a zilei – a gândului limpede al morţii. Iată-le, aceste chipuri grosolan zugrăvite care mi s-au părut atât de frumoase şi de pline de taină. Gloria, binele obştesc, dragostea pentru o femeie, însăşi patria, cât de măreţe mi s-au părut aceste tablouri şi ce pline de sens adânc! Şi, când colo, toate sunt atât de simple, de şterse şi de grosolane în lumina rece şi albă a acestei dimineţi care, o simt, se înalţă pentru mine.”
„Dar oare nu-i totuna acum? îşi zise el. Dar ce va fi acolo şi ce-a fost aici? De ce mi-a părut rău că mă despart de viaţă? A fost ceva în viaţa asta ce n-am putut eu înţelege şi nici nu înţeleg.”

Conştiinţa că aşa trebuia să fie şi că aşa va fi întotdeauna se afla şi se află în sufletul fiecărui rus.

De când există lumea şi oamenii se omoară unii pe alţii, niciodată vreun om n-a săvârşit o crimă faţă de semenii săi fără să-şi liniştească mustrările de conştiinţă cu gândul acesta. Gândul acesta este le bien public, binele celorlalţi oameni.

Simţise dintr-o dată că şi bogăţia, şi mărirea, şi viaţa, tot ce făuresc sau apără cu atâta stăruinţă oamenii, toate acestea, chiar dacă au vreun preţ, îl au numai prin voluptatea cu care ne putem lepăda de ele. Era sentimentul care-l face pe recrutul-voluntar să-şi bea ultima copeică, sau pe omul beat să spargă oglinzile şi geamurile fără vreo pricină vizibilă, deşi ştie că fapta aceasta are să-l coste şi ultimii bani; sentimentul de pe urma căruia omul, săvârşind fapte nebuneşti (în înţelesul vulgar al cuvântului), pare a-şi pune la încercare autoritatea şi puterea personală, dovedind prezenţa unui înalt fel de a judeca viaţa, care se situează dincolo de convenţiile omeneşti.

Am încercat atunci simţământul acela al iubirii care este însăşi esenţa sufletului şi care renunţă la obiect. Încerc şi acum fericirea dragostei. Să-ţi iubeşti aproapele, să-ţi iubeşti vrăjmaşii; să iubeşti totul, să-l iubeşti pe Dumnezeu în toate manifestările lui. Pe un om care ţi-e drag îl poţi iubi omeneşte, dar numai pe un vrăjmaş îl poţi iubi cu dragoste dumnezeiască. Şi de aceea m-a năpădit atâta fericire când am simţit că-l iubesc pe omul acela.
Iubind omeneşte, iubirea se poate preschimba în ură, dar dragostea dumnezeiască nu se poate schimba. Nimic, nici moartea chiar, n-o poate distruge. Ea este esenţa însăşi a sufletului.

Un singur gând îl stăpânise tot timpul acesta: cine, cine, la urma urmei, cine adică îl condamnase la moarte? Nu-l condamnaseră oamenii aceia care-i luaseră interogatoriul în comisie; nu voise niciunul dintre ei, desigur, lucrul acesta, şi nici nu-l puteau face. Nici Davout, care se uitase atât de omeneşte la el, nu putea fi cel care-l condamnase. Încă o clipă şi Davout ar fi înţeles că făceau o greşeală, dar clipa aceasta o spulberase aghiotantul intrând. Iar aghiotantul acela, de bună seamă, nu voise să facă nimica rău, dar ar fi putut să nu intre. Cine atunci, cine-l condamnase la urma urmei, cine-l ucidea, cine-i lua lui viaţa, viaţa lui, a lui Pierre, cu toate amintirile, năzuinţele, nădejdile şi gândurile lui? Cine săvârşea lucrul acesta? Pierre simţi că nu era nimeni care să-l fi săvârşit. Era orânduiala, erau împrejurările. O orânduială oarecare îl omora pe el, pe Pierre, îl lipsea de viaţă, de tot ce avea, îl nimicea.
Din clipa în care văzuse omorul acela înspăimântător săvârşit de oameni care nu voiseră să-l săvârşească, în sufletul lui Pierre parcă se rupsese dintr-o dată resortul prin care se susţinea şi păstrat totul în viaţă, şi totul părea că se preschimbase într-o grămadă de moloz, fără niciun rost. În el, deşi nu şi-ar fi putut da atunci seama, murise şi credinţa în buna orânduire a lumii, şi încrederea în oameni, şi credinţa în propriul său suflet, şi credinţa în Dumnezeu.
Altădată, când îl copleşeau asemenea îndoieli – ele aveau drept izvor propria lui vină. Şi, în adâncul sufletului său, Pierre simţea atunci că mântuirea din deznădejdea şi din îndoielile care-l cuprinseseră era în el însuşi. Acum însă simţea că nu era vreo vină de-a lui pricina că lumea se prăbuşise în ochii săi şi că rămăseseră din ea doar nişte ruine lipsite de noimă. Simţea că întoarcerea către încrederea în viaţă nu mai stătea în puterea lui.

Chiar şi problema care îl chinuise, al cărei răspuns îl tot căutase odinioară: scopul vieţii, nu mai exista acum pentru el. Acest mult căutat scop al vieţii nu întâmplător dispăruse acum şi nici nu dispăruse doar pentru clipa prezentă, ci, simţea el, acest scop nu exista şi nici nu putea să existe. Şi tocmai această lipsă de scop îi dădea acea bucurie deplină a conştiinţei că e liber, care-i făcea fericirea în clipa aceea. El nu mai avea scop, fiindcă avea acum credinţa – nu credinţa în cine ştie ce dogme, cuvinte sau idei, ci credinţa în Dumnezeul cel viu, care poate fi simţit în orice clipă. Odinioară, îl căutase în ţelurile pe care şi le propunea. Nu ştiuse până acum să vadă acel ceva mare, nepătruns şi infinit, în niciun lucru. Simţise doar că trebuia să existe pe undeva şi-l căutase.”

[Andrei Blaga · Rating 5 out of 5]

Război, pace, şi un pic de indignare.
Din start stau să menţionez că am citit cartea în limba romană, şi toată opinia a fost creeată în jurul formulărilor doar traduse.

(Bloc fără spoilere)
M-am apropiat de lectura acestui roman foarte sceptic, cu toate că recomandarea mi-a fost făcută din partea unui om în a cărui părere eu am încredere, şi chiar dacă Anna Karenina mi-a plăcut foarte mult. Foarte multe critici se îndreptau spre cantitate, axandu-se pe teoria că e prea multă apă şi e exces de personaje.
Din fericire, nu m-am lăsat prins în plasa celor ce îl consideră pe Lev Tolstoi arogant şi indirect. Scrierile sale dau uşor de înţeles că modul lui de a relata o istorie este impecabil. Atat de simplu şi de plăcut cum e să citeşti partea fictivă din Război şi Pace, nu găseşti în alte scrieri fără efort. O să las doar un mic exemplu, care întruchipează modul lui pseudo serios şi direct de a scrie:
"- Aşa, asta e tot, tot... încheie Nataşa.
Se ridică repede şi, vrand să iasă în fugă, se izbi cu fruntea de uşa mascată de o draperie; scoase un geamăt, poate de durerea izbiturii, poate de durerea amintirii."
Modul lui de a descrie pe cinci pagini un arbore, atat de interesant şi complex, şi brusc (la scara dimensiunilor romanului) să descrie în detalii construcţia unui om, a unui popor, a omenirii sau chiar a universului în general - fascinează.
Lasând lirica la o parte, o să accentuez doar cateva idei care m-au pus pe ganduri sau chiar m-au amuzat:
E amuzant că în toată încercarea scriitorului de a se îndepărta de o relatare sexistă, datorită contextului de timp acesta doar descriind viaţa personajelor de gen feminin, le devalorizează ca personalităţi. Nici o femeie din casta înaltă a societăţii nu are o profesie sau o bine definită plăcere în dezvoltare personal profesională. Toate sunt mame, fiici, soţii, ce au grijă de soţ, de casă şi de copii, mai rar şi de avere.
Altă cugetare am prins-o mai spre sfarşit - se creează impresia că Lev a fost atat de indignat de ultimile sale lecturi istorice, că simţea strict necesar să întindă pe cateva zeci de pagini o singură idee, "că toţi istoricii sunt ******, a ea adin Dartanian".
Si oh, cat de mult încearcă să îl înjosească pe Napoleon, făcand oarecum o corelare cu toti conducatorii. În general spre sfarşit se creează impresia, că Lev văzand ce roman genial i-a ieşit, a hotărat să îşi bage aici cugetările ce îl frămantau cel mai mult (personal cred că toate aceste ganduri se încadrează de minune în acest roman).





BLOC CU SPOILERE!
Cel mai mult eu răman nemuţumit de modul lui Tolstoi de a introduce în scrierile sale moartea. E din motiv că accentele sunt atat de blurate uneori, ca eu pur şi simplu stăteam cu gura căscată. Foarte bine că atunci cand decide să omoare personajul meu preferat, şi anume pe Andrei Bolkonski, acesta îşi permite să se joace cu sentimentele, făcand ca prima moarte să fie fictivă. Dar! Atata timp cat işi permite să întindă moartea fratelui lui Levin în Anna Karenina pe treizeci de pagini, aici el ia, şi о выпилеште pe Helene. Uite aşa vrea el. Fără explicaţii, printre randuri, în nişte discuţii aleatorii. Pentrucă Pierre trebuie să fie la urmă fericit, dar cum poate fi el fericit dacă trăieşte fluturaşul ăsta? Dar cerneala se termină, şi gâşte nu mai sunt să scoată nişte pene de scris. Şi nici curaj nu i-a ajuns să o scoată măcar printr-o sarcină nereuşită, sau printr-o boală venerică pentru a accentua caracterul ei păcătos. Nu, el hotărăşte că dacă moare un personaj atât de amplu, nu căuta tu aici explicaţii, ea hudojnic, ea tac viju.
Şi ok, am înţeles că toţi istoricii nu înţelegeau nimic, că Napoleon era un prostălan vulgar şi că alegoriile cu Moscova şi stupul de albine, de asta i-a ajuns cerneală, dar de moartea Helenei nu!
Ah da, şi dacă aş sta să interpretez o mică continuare, cred că ar fi foarte amuzant ca după cugetările lui Nikoluşca de la sfârşit, cum că va face tot ca să fie tot atât de măiestos ca tatăl său, el să moară de anghină peste două luni, şi toată relatarea să se rezume la discuţia a doi mujici, care vor zice că păcat de băieţandru. Fine.

[Robert Pelle · Rating 5 out of 5]

Deși este un roman faimos de lung, mi s-a părut și mie, ca multor altora, o lectură relativ ușoară și foarte plăcută.

Am început Război și Pace înainte de declanșarea războiului din Ucraina, dar în zilele de început, de șoc general, citeam chiar paginile în care Tolstoi descria oroarea și suferința fără de sens a oamenilor cotropiți de un eveniment în afara controlului lor, nevoiți să lase în urmă totul să ardă. Pe de o parte, mi-a sporit sentimentul de compătimire și frustrare față de ce încă se întâmplă în Ucraina, dar pe de altă parte a fost o amintire dulce-amară că în fața urâțeniei de neînțeles a războiului, viața merge înainte fie că vrem, fie că nu, influențată și ghidată de nenumăratele mici interese și drame personale ale fiecăruia, dar și de puterea acelei "forțe divine" care parcă îi dă multe bătăi de cap lui Tolstoi când încearcă să o explice și justifice.

E dificil să explici, să analizezi și să spiritualizezi războiul, mai ales atunci când nu îl experimentezi pe pielea ta. Totuși, spunând și citind povești despre oameni care nu apar la știri și în analele istoriei, dar sunt victime directe, cred că ne e infinit mai ușor să empatizăm, să devenim doritori să ajutăm și să ne rugăm ca nenorocirile de felul ăsta să se oprească.

Nu are rost să o mai spună încă cineva, dar e un roman extraordinar și una dintre cărțile care simt că m-au marcat cel mai mult până acum.

[Loredana Antonese · Rating 5 out of 5]

A-i da 5 stele acestui roman monumental e ca și când aș merge la munte și aș avea în fața ochilor o panoramă extraordinară, scăldată în raze de soare și aer curat, aș simți adierea ușoară a vântului și un sentiment al măreției, și aș face o poză pe telefon acestui peisaj. Nu ai cum să redai întreaga grandoare a momentului într-o fotografie, oricât de priceput ai fi și oricât ar fi de performantă aparatura pe care o folosești. Romain Rolland spunea despre acest roman că “n-are început, n-are sfârșit, e viața însăși în eterna ei mișcare”. Cam asta am simțit și eu când am terminat de citit “Război si pace”.

De la cei mai needucați țărani, până la împărați și lideri politici, simți cum pătrunzi în lumea fiecăruia și faci parte din ea. Nu doar citești despre oameni și evenimente mari și mici, ci ești acolo. Simți entuziasmul primului bal, inocența primei iubiri, dragostea părintească, viața la țară în simplitatea ei, luxul și bogăția, entuziasmul ieșirilor în societate, simți adrenalina intrării în război, dar și frica de moarte de pe câmpul de luptă. Simți patriotismul pasional, dar și urâțenia și lipsa de sens a războiului. Simți camaraderia, fraternitatea, apropierea morții, dragostea de viață și clipa prezentă. Trăiești dezamăgirea și pierderea, uitarea și renașterea. Ești parte la războiul exterior, crud, purtat cu arme, dar și la războiul interior al personajelor, intim și sincer.


O capodoperă eternă. Alte cuvinte nu-și au rostul.



“Izbânda n-a depins niciodată si nu va depinde niciodata nici de poziții, nici de armament, nici chiar de efectiv; de poziții depinde mai puțin ca de orice.
— Dar de ce depinde atunci?
— De sentimentul care este in mine, in el, si arata spre Timohin, in fiecare soldat.”

„Așadar, se tem si ei, si incă mai vârtos decât ai nostri, se gândea el. Așadar, tocmai asta este ceea ce se numeste eroism? Si, oare, am facut eu asta pentru patrie? Și cu ce-i vinovat el, omul acesta cu gropit si cu ochii albastri? Cum s-a mai speriat! Credea că am să-l ucid? Ce-mi folosea să-l ucid? Mi-a tremurat mâna si pentru asta mi s-a dat crucea Sfântului Gheorghe. Nimic nu pricep, nimic!"

“Este de ajuns să recunoaștem că scopul frământarilor popoarelor europene nu ne e cunoscut si că tot ce cunoastem sunt doar faptele, insumând omoruri - la inceput in Franta, pe urmã in Italia, in Africa, in Prusia, in Austria, in Spania, in Rusia - si că miscările de la apus la răsărit si de la răsărit la apus constitue esenta comună a acestor evenimente si nu numai că nu vom fi nevoiti sã vedem ceva exceptional si genial in caracterele lui Napoleon si Alexandru, dar nu ne vom mai putea nici inchipui măcar aceste personalitati ca pe niste oameni altfel decât toti oamenii; si nu numai că nu vom mai avea nevoie să ne explicăm caracterul intâmplator al acelor evenimente mărunte, care au facut din cei doi oameni ceea ce au fost, dar va fi pentru noi limpede că toate aceste mărunte evenimente au fost neaparat necesare.”

[Eric · Rating 5 out of 5]

"...nu este un produs al observației, ci al construcției intelectuale. Fiecare trăsătură, presupus observată, este pur și simplu veșmântul, dovada, exemplul unei legi pe care romancierul a identificat-o, o lege rațională sau irațională. Iar impresia de putere și de viață reală derivă tocmai din faptul că aceasta nu a fost observată, ci că fiecare gest, fiecare cuvânt, fiecare acțiune fiind doar semnificarea unei legi, simțim că ne mișcăm în interiorul unei multitudini de legi. Doar că, deoarece adevărul acelor legi este cunoscut de Tolstoi prin autoritatea interioară pe care acestea au avut-o asupra minții sale, unele dintre ele ne rămân de neexplicat."

- Marcel Proust

[Alin Gîrbu · Rating 5 out of 5]

*4.5

După mai bine de o lună am terminat de parcurs cea mai cunoscută, dar și cea mai vastă, creație a marelui Lev N. Tolstoi. La sfârșitul acestei călătorii, pot spune că mi-a făcut plăcere să fac cunoștință cu această operă, totodată și cu autorul în egală măsură. Aș vrea sa pot exprima în cât mai puține cuvinte întreaga mea experiență cu acest roman. Dar, cum asta este destul de complicat, mă voi strădui să ating câteva puncte care să îi convingă și pe alții să citească această mare creație

1) Este imposibil sa nu iubești personajele prezentate în carte. Chit că sunt foarte numeroase, te vei obișnui cu timpul și vei intra, încet-încet, în lumea lor. Aici aflăm povestea unor oameni din înalta societate rusă, și nu numai, de la începutul secolului al XIX-lea, care sunt forțați să își trăiască zilele ce au ca fundal evenimentele din timpul războaielor napoleoniene. Pe parcursul a peste 1000 de pagini, suntem invitați să luăm parte la seratele din casa familiei Rostov, la viața de familie din casa neamului Bolkonski sau Bezuhov și la zilele pe care le trăiesc soldații de pe câmpul de luptă. Foarte bine conturate, cu povești de viață palpitante, personajele sunt crema acestui roman. Dacă ar fi să îl aleg pe cel cu care rezonez cel mai mult, acesta ar fi Pierre Bezuhov, un personaj care aduce în atenția cititorilor probleme de ordin existențialist. Acesta este arhetipul personajului nemulțumit cu ceea ce îi oferă viața și care consideră că aceasta nu are un scop (în adevăratul sens al cuvântului). Urmărindu-l, suntem martori la drumul pe care el îl parcurge pentru a atinge pacea interioară, cea mai măreață și greu de atins stare.

„Tot ce putem noi să știm este că nu știm nimic. Și acesta este gradul cel mai înalt al înțelepciunii umane...”

2) Citind acest roman, mi s-a confirmat ceea ce știam deja, anume faptul că Tolstoi este scriitorul care descrie cel mai bine o moarte (ce e drept, citisem câteva povestiri de la el, printre care și Moartea lui Ivan Ilici).

„Câte păcate, câte înșelăciuni săvârșim, și pentru ce? Eu am aproape șaizeci de ani dragul meu... N-ar mai trebui... Cu moarte se sfârșește totul, totul. Moartea este ceva îngrozitor...”

3) Mai mult decât o operă literară, această lucrare este una cu un caracter istoric și social destul de pronunțat. Chiar dacă ele sunt destul de greu de digerat, comentariile lui Tolstoi legate de evenimentele istorice reprezintă un punct de vedere solid și interesant. Toate, fără excepție, aduc în atenția cititorului care sunt, după el, legile care direcționează acțiunile oamenilor și evenimentele istorice. Desigur, nu lipsește din acest discurs și problema liberului arbitru.

Ceea ce am omis sa aduc în discuție sunt și punctele minus ale romanului. Unul dintre cele mai importante îl reprezintă ritmul în care curge întreaga acțiune, care este uniform, dar și rigid. Mai simplu spus, ritmul lent, larghissimo, al romanului reprezintă principala problemă cu care te vei confrunta în această călătorie. Acesta rămâne neschimbat de la început și până la sfârșit. Pe lângă acest aspect, acțiunea este fragmentată de acele intervenții ale naratorului de care am pomenit mai sus. Acesta este cel mai mare preț pe care îl vei plăti dacă vei vrea să citești această carte. Război și pace este un roman istoric din care nu lipsesc problemele ce au în prim-plan tema iubirii, a războiului și a păcii, atât din noi cât și din afara noastră. Cu alte cuvinte, Tolstoi ne prezintă viața cu toate fațetele ei.

„Ce bine ar fi să știi unde să cauți ajutor în această viață și ce te așteaptă pe urmă, acolo, dincolo de mormânt!... Nimic, nimic nu este sigur, în afară de zădărnicia a tot ceea ce pot să înțeleg și de măreția a ceea ce îmi este de neînțeles, dar e mai important decât orice pe lume!...”

[Cristina-Monica Moldoveanu · Rating 5 out of 5]

Am recitit Război și pace în anul 2023, în care se împlinesc 39 sau chiar 40 de ani de la prima mea lectură a acestui roman. Probabil că sentimentele pe care mi le-a trezit sunt aceleași. Tolstoi analizează psihologia pesonajelor în mod discret, punând accentul pe fapte, nu pe stările interioare. De fapt cele două dimensiuni ale vieții se intrică, se oglindesc una în cealaltă. E un sentiment de întreg grandios, de respect și admirație în fața lumii în care voințele individuale se topesc, se frâng în fața istoriei pentru care sunt responsabile multe mii de vieți mărunte.

Accentuez câteva idei privind tehnica, modul de punere în scenă a evenimentelor. Ca și în Anna Karenina, Tolstoi așează în primplan două cupluri, două familii – pe de o parte contesa Natașa Rostova și contele Bezuhov, pe de altă parte fratele Natașei, Nikolai Rostov și prințesa Maria Bolkonskaia. În definitivarea acestui diptic din finalul cărții există multe paralele și intersecții: ambele femei își pierd tatăl și fratele în cursul războaielor napoleoniene, ambele cupluri se formează prin înlăturarea altor pretendenți – Denisov, Anatol Kuraghin și prințul Andrei Bolkonski pentru frumoasa și tânăra Natașa și Sonia, logodnica lui Nikolai pentru celălalt cuplu. Răniți grav în război sunt și prințul Andrei și Kuraghin, care fuseseră pețitorii Natașei. Atât Pierre Bezuhov, cât și Andrei Bolkonski l-au dușmănit pe Kuraghin, cumnatul lui Pierre, și toți trei au curtat-o pe Natașa. Prințul Andrei și contele Pierre erau prieteni. Pierre devine liber să se căsătorească cu Natașa prin moartea soției sale Helena, sora lui Anatol Kuraghin. Dolohov, pe care Pierre îl rănise în duel, cere mâna Soniei, dar ea rămâne fidelă lui Nikolai Rostov. Fixarea atenției asupra a două scene principale e o tehnică convenabilă și adaptată nevoilor psihologice ale cititorului. În alte cărți apărute în tulburatul secol 19 regăsim aceeași dedublare a scenei, care permite comparații și contraste expresive – ca în Bâlciul deșertăciunilor sau Poveste despre două orașe.

Un alt aspect care mi-a atras atenția este evoluția, maturizarea personajelor, care trec prin momente critice și transformări radicale, răscolitoare, purtați de acel ceva indicibil care reprezintă forța imensă a unor evenimente istorice marcante, care mătură oamenii și ordinea lumii vechi. Dintre cele patru personaje care ajung în final în primplan, trei sunt oameni ”frânți”, în sensul folosit de pildă de Hemingway, oameni care s-au aplecat în fața necesității, renunțând la dorințe și vise autonome, la tot ceea ce constituia vraja unei tinereți tumultuoase. Rostov renunță la dragostea pentru verișoara lui și la obligația morală de a se căsători cu logodnica lui, alegând să își lege viața de bogata moștenitoare a familiei Bolkonski. Natașa trece prin mai multe momente penibile, se compromite prin fuga plănuită și iubirea ei înflăcărată pentru Anatol Kuraghin, se transformă profund, suferă și caută ajutorul bisericii datorită morții prințului Andrei, adevăratul ei logodnic și apoi se căsătorește cu Bezuhov și devine o soție planturoasă dedicată soțului și copiilor, utând de vremea în care dansa și cânta cu înflăcărare și emoție. Pierre Bezuhov, un visător, își pierde și el toate iluziile și sentimentele juvenile și învață să se bucure doar de privilegiul senzual de a fi în viață, datorită experienței traumatizante a războiului, mai ales a timpului în care a fost prizonier al armatei franceze. Singura care nu este frântă de evenimente, ci, dimpotrivă, renaște, crește, înflorește, este Mașa, sora prințului Andrei. Evoluția ei sufletească fusese inhibată și sacrificată prin grija pentru frate și tată, care o obliga să rămână singură acasă, retrasă ca într-o mănăstire. Ea era oricum urâtă, cu excepția ochilor în care i se oglindeau sufletul și inteligența superioară. După căsătorie ea simte că e cu adevărat fericită, își găsește rostul și devine o bună și înțeleaptă mamă și gospodină, ale cărei gândire și talente sunt respectate și admirate de soț, ea fiind totodată dotată cu cea mai puternică voință (dintre cei patru protagoniști). Sonia, fata săracă, orfană, se sacrifică la insistența mamei Natașei, care dorea un viitor bun pentru fiul ei, dar alege să rămână lângă familia bărbatului pe care îl iubise. Tolstoi nu e cinic, dar e tăios și crud când e vorba de ordinea socială prestabilită, inclusiv cea impusă de evenimente dramatice, refuzând lupta absurdă pentru destinul individual. Spre deosebire de celelalte personaje, Maria nu e strivită de zbuciumul social-istoric, fiindcă ea acceptase de bunăvoie și urmase cu încredere, încă de la început, preceptele datoriei și supunerii în fața regulilor scrise și nescrise ale societății. Ea reprezintă proiecția intențiilor și concepțiilor autorului în mai mare măsură, nucleul sau stâlpul de susținere a constelației romanești din Război și pace, care se întregește prin celelalte ipostaze personificate ale lui Tostoi.

Într-o ordine de idei strict personală, eu am citit acest roman la 13-14 ani, la scurt timp după vizita mea împreună cu părinții în URSS. Acum mă întorc în copilărie, nu în URSS ca în cântecul Beatles-ilor. În apropierea Moscovei am vizitat Panorama Borodino, o pictură circulară din 1912, care m-a impresionat mult prin efectul hiperrealist șocant, mai rar în vremea în care nu existau realitatea virtuală și photoshopul, care mă trasporta în scenele de război ale bătăliei de la Borodino din 1812. O bătălie care e azi considerată de unii înfrângere și care, în cartea lui Tolstoi e mai curând privită ca o victorie sau cel mult ca o luptă fără învinși sau câștigători, care deschide drum spre abandonarea Moscovei de către ambele părți implicate, retragerea consecutivă a lui Napoleon și războiul de partizani și pierderile mari ale armatei franceze, înfrânte treptat, alungate peste hotare. Tolstoi privește bătălia prin ochii mirați ai lui Bezuhov, care ajunge fără să știe într-un punct cheie al luptei. Importanța indivizilor nu pare a fi mai mare decât a firelor de nisip într-un maldăr spulberat de talazuri înalte. Este vorba de un război în care generalul Kutuzov citește în timpul campaniei un roman în limba franceză, într-o Rusie în care limba franceză era limba vorbită în înalta societate, în așa măsură încât rusa era stăpânită pe alocuri chiar mai puțin decât franceza, din câte spune autorul. Domnișoara Bourienne era o franțuzoaică adoptată de familia Bolkonsky, cu același nume cu secretarul lui Napoleon Bonaparte, anume Louis Antoine Fauvelet de Bourienne, autorul unei cărți de memorii la care se face aluzie în romanul Casa Buddenbrook. În carte apare și un personaj secundar cu numele de contele Tolstoi și altul cu numele foarte asemănător cu Bondarciuk, regizorul ecranizării cărții într-o serie de patru filme din 1965-1967, care joacă simultan și rolul lui Pierre. Am vizionat de curând acest film, în paralel cu lectura cărții. Cântecul Beatles-ilor a apărut în 1968. Scriitorul se oprește cu povestirea la granițele Rusiei, nu urmărește soarta războiului mai departe de atât. Rămâne discutabil efectul de catharsis al artei și în ce măsură o reconstituire devine o retrăire a unor evenimente istorice. Ca într-o anamneză platonică, privim imaginile proiectate pe ecrane mari și credem că este realitatea sau că noi deținem controlul.

[Mircea · Rating 5 out of 5]

Am ales să ascult prin intermediul Voxa cele trei volume care compun romanul Război și Pace în loc să le fi citit pe cele patru publicate de Adevărul. Nu mi-a fost clar de ce împărțelile sunt diferite și nici n-am reușit să le fi echivalat, căci la un moment dat am vrut să mă mut pe scris. În final nu regret că am ascultat-o.

Pentru mine, ascultatul este - poate paradoxal - mai lent decât cititul. „Ciupesc” câte puțin în căști, nu ca atunci când îmi asum cartea „în mână” și încerc să o parcurg zilnic, puțin câte puțin.

Însă intuiția mea inițială s-a dovedit corectă, anume că este un roman amplu și plin de descrieri, ceea ce ar face dificilă ascultarea și că mai degrabă ar fi o lectură de „multitasking”. Spunând asta, nu vreau să o subestimez în niciun fel, însă poate fi ascultată în timp ce faceți alte lucruri fără probleme, căci este un serial care în loc să fie cinematografiat, este în scris.

Probabil va fi mai greu să vă obișnuiți cu personajele și familiile relevante, plus locația lor (Moscova, Sankt Petersburg, apoi pe front). Eu mi-am făcut diagrame de mână și schemă de „relaționare” ca să-mi fie mai ușor și vă recomand să faceți la fel, e important să vedeți evoluția caracterelor... ce să mai, asta este esența întregii cărți.

Pe lângă asta, mai este partea istorică și fără a subestima capacitatea de documentare a lui Tolstoi, îmi pare că leadership-ul țarului trece ca fiind nepătat, la fel ca și vârful armatei sale, iar Napoleon este prezentat mai ca un „vagabond al istoriei”. E de înțeles poziția subiectivă a unei națiuni aflate sub asediu, dar așa cum vedem și în prezent, rușii au această obsesie de a-și păstra liderii nepătați și necriticați. În paralel puteți citi cartea lui Armand Goșu despre negocierile dintre Alexandru I și Napoleon. chiar dacă focusul este despre Basarabia, se vede clar că Alexandru I n-a fost cel mai strălucit țar, ba chiar a fost... extrem, dar extrem de dezamăgitor. Din punctul meu de vedere, Alexandru I a fost un țar mai slab decât Nicolae al Doilea, dar îmi asum o opinie mediocră pe subiect.

În concluzie dacă sunteți interesați de literatura clasică, vă place istoria (e bine să știți puțin despre epocă, dar e suficient să citiți pe Wikipedia înainte de lectură dacă nu aveți încredere în informațiile dețiunte), vă place psihologia și, mai ales, VĂ PLACE DRAMA, atunci cartea asta merită atenția voastră!

[Cris · Rating 4 out of 5]

Observ ca multora v-a placut acest roman clasic, mie mai putin, din cauza acelor parti despre strategiile militare si interpretarilor istorice, care au conferit cartii un caracter nonfictional, repetitiv si interpretativ.

In ceea ce priveste al doilea plan al romanului, viata din saloanele burgheze moscovite si petersburgheze, pot spune ca mi-a captat interesul si a fost destul de antrenanta, plina de intrigi, tocmai din acest motiv as fi preferat un final neasteptat, nu clasicul happy-end.

Personajele, atat de multe, individuale sau colective, atat de reprezentative societatii rusesti, prin complexitatea lor au transformat acest roman clasic intr-o adevarata capodopera. Cu toate acestea, asteptam ca din aproape 2000 de pagini, sa extrag citat dupa citat, cum mi s-a intamplat cu "Sonata Kreutzer", dar nu am scos nici macar unul singur.
Deci, in ceea ce priveste compozitia scrierii nu ma pot declara impresionata, Tolstoi mizand foarte mult pe simplitate in vorbe si actiuni.

Dintre personaje, o prefer pe Sonia, pentru puterea ei de sacrificiu si fidelitatea fata de familia Rostov si pe Pierre, pentru bunatatea si empatia lui.
Despre Natasa Rostova se spune ca ar fi cel mai complex personaj feminin din literatura universala, dar evolutia ei mi s-a parut cam fortata, dupa toata imaturitatea de care a dat dovada de la inceput pana la ultima parte.

Am avut ocazia sa inteleg contextul Campaniei lui Napoleon din Rusia, a bataliilor de la Austerlitz si Borodino si mai apoi incendierea Moscovei si victoria finala a rusilor, sub conducerea generalului Kutuzov, printr-o ampla expunere strategica, pe care as fi preferat-o muuuult mai sumara.

Nota 4, cu indulgenta, din respect pentru geniul lui Tolstoi, dar data viitoare, ma voi gandi de 3 ori inainte sa incep o alta carte a acestuia. Am stiu eu de ce am fugit de ea. Macar nu ma mai bantuie de pe raftul cartilor necitite. 😫😖

[Socrate · Rating 5 out of 5]

„– Ne-au încercuit! Ne-au tăiat retragerea! Sun­tem pierduţi! strigau cei care dădeau bir cu fugiţii.

Comandantul regimentului, în clipa în care auzise împuşcăturile şi strigătele din spatele lui, pricepuse că se întâmplase o nenorocire cu regimentul lui, şi gândul că el, ofiţer vechi şi fără nici o pată în toată cariera sa, ar putut fi învinuit de către şefii săi de neglijenţă sau de lipsă de iniţiativă, îl impresiona atât de tare, încât, cât ai bate din palme, uitând de nesupunerea colonelului de cavalerie şi de importanţa gradului său de general, dar, mai cu seamă, uitând cu totul de pericol şi de instinctul de conservare, se înclină spre oblâncul şeii şi, dând pinteni calului, zbură spre regimentul său prin ploaia de gloanţe care cădea din toate părţile, dar din fericire fără să-l nimerească. Dorea un singur lucru: să afle despre ce­-i vorba şi, pe cât îi va fi cu putinţă, să-şi îndrepte greşeala dacă era a lui, pentru a nu fi învinuit el, ofiţer exemplar şi fără nici o pată, cu vechime de douăzeci şi doi de ani în armată.

După ce se strecură cu bine printre francezi, se repezi pe câmpul din spatele pădurii, prin care ostaşii ruşi, fără să mai asculte de comenzi, fugeau la vale. Bătuse clipa de îndoială morală, cumpăna care hotă­răşte soarta bătăliilor: vor asculta oare aceste gloate dezorganizate de soldaţi glasul comandantului lor sau, mulţumindu-se să se uite la el, îşi vor continua fuga? Fără să ţină seamă de strigătul disperat, altă­ dată atât de temut, al comandantului, nici de chipul său roşu de furie şi desfigurat şi nici de mişcările ameninţătoare ale sabiei sale, soldaţii fugeau cu toţii, vorbeau între ei, trăgeau în aer şi nu luau în seamă comanda. Clipa de îndoială, cumpăna care hotărăşte soarta bătăliilor, înclina vădit spre propa­garea panicii.”

[Monica Mangar oprina · Rating 4 out of 5]

Ce pot sa spun, in sfarsit am terminat-o! Foarte adevarat ca intre timp am citit multe alte carti. De dimensiuni considerabile, romanul descrie un fragment din istoria Rusiei, mai exact incursiunile lui Napoleon in tarat. Imi place ca Tolstoi recunoaste ca soldatii rusi nu au intreprins acte brave de vitejie si nici nu s-au ridicat la inaltimea asteptarilor, dar sub comanda lui Kutuzov au reusit sa impinga linia frontului dincolo de granita tarii. Foarte ample (si uneori aride, motiv pentru care am dat doar 4 stelute) analizele istorice, sociale, militare. Considerentele de ordin teoretic si strategic ale armatelor in razboi, pozitionarea trupelor in planul campului de lupta (la Borodino, Smolensk, Krasnoi etc.), structura celor doua armate, evenimentele din timpul bataliilor descrise in detalii fine, reprezinta punctele de pornire in brodarea actiunii romanului, Tolstoi extinzand imaginea razboiului la lumea rusa dina cele vremuri. Personajele memorabile pentru mine (pentru ca sunt excelent surprinse in roman) sunt Printul Andrei, Natasa, Pierre, Sophie, Printesa Maria.

[Victor · Rating 4 out of 5]

Pros:
+ asa cum spune legenda, "mir" ar trebui tradus mai degraba ca "societate" nu "pace", pentru ca asta face cartea -- descrie societatea si efectele razboiului asupra sa;
+ minunate descrierile moravurilor societatii ruse precum si a celei franceze din acele vremuri;
+ povestea de dragoste dintre Andrey Bolkonskii si Natasha Rostova, are o morala aparte (fiind si una dintre povestile emblematice din literatura universala).

Cons:
- multa franceza, limba aristocratiei ruse de la acea vreme; daca nu aveti cunostinte minime, inarmati-va cu rabdare sau sariti peste ea direct la footnotes :)
- nu este un roman scurt deloc, in caz ca nu stiati.

[Zebici · Rating 3 out of 5]

Ultimele 40 de pagini nu le.am mai citit.
Nu stiu daca scriitura lui Tolstoi e pe alocuri greoaie, ori traducerea e deficitara, insa unele pasaje au fost ciudate.
Descrierile bataliilor putin cam plictisitoare pentru mine. Teoriile si peroratiile, mai ales cele din final, ioi si vai.
In principal, un roman stralucit, o telenovela complexa, o lectura placuta (da, in ciuda micilor neajunsuri). Timp valorificat corect.

[Carmina Hagiu · Rating 4 out of 5]

Ratingul ar fi cam 3 steluțe și jumătate. Firul narativ este foarte bun, acțiunea, personajele, implicarea lor în bătălii sunt grozave. Problema apare când vrea să dea lecții de istorie, filosofie sau să facă din personajele istorice reale personaje în carte. Aceste părți sunt greu de urmărit, multitudinea de generali, personaje mici, mișcarea trupelor (tare bine ar fi prins lista personajelor și niște hărți).

[Popa Emil · Rating 5 out of 5]

Descrierile, intamplarile si trairile sunt magnifice. Pentru mine, o carte luuunga dar plina de personaje si intamplari diferite si chiar de explicatii filosofice. Exemple si asocieri bine structurate pentru a înțelege cum au văzut si cum vad unii istorici faptele desfășurate de-a lungul timpului.
Fiecare cuvânt merita citit. Peste 10-15 ani o voi citi din nou.

[Adrian Dobocan · Rating 5 out of 5]

Vă recomand această carte pentru a înțelege mentalitatea și istoria poporului rus, cucerirea Moscovei de către Napoleon și o poveste de dragoste.

Cartea este o mare provocare, dar merită and after you can watch the movie War and Peace (2007)

[Victor · Rating 5 out of 5]

O carte extraordinara care include in ea evenimente istorice si literatura artistica. Cu siguranta este una din top 100 carti artistice din lume. Mi-a facut o deosebita placere sa citesc ambele volume. Cred ca se potriveste mai mult pentru adulti.

[Mihay · Rating 4 out of 5]

Prezentate mai multe tipuri de oameni.