Notes from Underground

by Fyodor Dostoevsky, Richard Pevear (Translator), Larissa Volokhonsky (Translator)

In 1864, just prior to the years in which he wrote his greatest novels — Crime and Punishment, The Idiot, The Possessed and The Brothers Karamazov — Fyodor Dostoyevsky (1821–1881) penned the darkly fascinating Notes from the Underground. Its nameless hero is a profoundly alienated individual in whose brooding self-analysis there is a search for the true and the good in a world of relative values and few absolutes. Moreover, the novel introduces themes — moral, religious, political and social — that dominated Dostoyevsky's later works. Notes from the Underground, then, aside from its own compelling qualities, offers readers an ideal introduction to the creative imagination, profundity and uncanny psychological penetration of one of the most influential novelists of the nineteenth century. Constance Garnett's authoritative translation is reprinted here, with a new introduction.

Genres: Classics, Fiction, Philosophy, Russia, Russian Literature, Literature, Novels

136 pages, Paperback

First published January 1, 1864

About the author

Фёдор Михайлович Достоевский (Russian)

Works, such as the novels Crime and Punishment (1866), The Idiot (1869), and The Brothers Karamazov (1880), of Russian writer Feodor Mikhailovich Dostoyevsky or Dostoevski combine religious mysticism with profound psychological insight.

Very influential writings of Mikhail Mikhailovich Bakhtin included Problems of Dostoyevsky's Works (1929),

Fyodor Mikhailovich Dostoevsky composed short stories, essays, and journals. His literature explores humans in the troubled political, social, and spiritual atmospheres of 19th-century and engages with a variety of philosophies and themes. People most acclaimed his Demons(1872) .

Many literary critics rate him among the greatest authors of world literature and consider multiple books written by him to be highly influential masterpieces. They consider his Notes from Underground of the first existentialist literature. He is also well regarded as a philosopher and theologian.

See also:
Russian → Фёдор Михайлович Достоевский
French → Fédor Dostoïevski
French → Fiodor Dostoïevski
Spanish → Fiódor Dostoyevski
Portuguese → Fiódor Dostoiévski

Reviews

[Valeriu Gherghel]

Să cercetăm succint povestirea lui Dostoievski. Presupun - am această naivitate - că toată lumea știe deja faptele. În esență, „însemnările” prezintă confesiunea unui ins măcinat, mai presus de orice, de singurătate și mizantropie. Deși spune despre el că are un suflet nobil, omul din subterană jignește fără motiv o femeie naivă. Dacă femeia n-ar fi naivă, s-ar feri, poate, s-o jignească.

„Eroul” se caracterizează printr-o completă inabilitate socială. Vrea să fie iubit, admirat, glorificat pentru unicitatea lui, vrea să atragă atenția etc. Lipsa prețuirii generale, indiferența celorlalți îl împing către gesturi prostești. Vrea ca lumea să se poarte după regulile prescrise de propria lui voință. Nu bănuiește faptul că oamenii reali sînt mai complicați, mai obscuri decît personajele din cărți, mai liberi. Că oamenii sînt vii și, în măsura în care sînt vii, reacționează imprevizibil. Citez: „Mă obișnuisem să gîndesc și să imaginez totul cum scrie la carte, ca și cum toată lumea ar fi exact așa cum am făurit-o eu în visele mele” (p.164).

După o reuniune ratată cu colegii, omul din subterană merge la un așa-zis „magazin de modă” (un bordel, de fapt). Nu are un scop precis. Vrea să-și descarce sufletul și, în același timp, să insulte pe cineva. Hazardul îl ajută să-l găsească. Acolo ține un discurs elevat unei fete naive, deși la propriu nu-i pasă de ea. Bineînțeles, nu este cîtuși de puțin sincer, folosește fraze stereotipe, care nu-i aparțin și în care nici el nu crede. Liza însăși observă falsitatea predicii: „Dumneata vorbești ca din carte”. Ipocritul răspunde: „Nu, Liza, să nu crezi că vorbesc ca din carte, cînd și mie mi-e scîrbă să repet ce-au spus alții” (pp.131-132).

Îi prezice fetei că va ajunge rău, că o așteaptă un sfîrșit jalnic. Cînd va muri, groparii „or să astupe cît pot de repede groapa cu lut vînăt și-or să se ducă la crîșmă”. Liza îl crede pe cuvînt, izbucnește în plîns, se căiește. Purtarea ei îl surprinde, fiindcă viața însăși îl ia întotdeauna prin surprindere:

„Știam că vorbesc dens, stereotip, chiar livresc, într-un cuvînt, nu mă pricepeam să vorbesc altfel decît 'ca din carte'. Dar asta nu mă deranja: știam doar, presimțeam că mă va înțelege și că, poate, stilul livresc va fi de folos intenției mele. Dar acum, obținînd efectul scontat, mă speriasem” (p.138). Dacă a avut o intenție, naratorul n-a bănuit nici o clipă că discursul lui va avea ecou, că fata va fi cuprinsă de remușcări. Cînd se despart, îi lasă adresa, deși speră din tot sufletul că fata n-o să-l caute, că fata nu va veni.

Din păcate, în chip neașteptat, Liza îi face o vizită, fiindcă vrea pur și simplu să-l vadă, fiindcă a crezut în vorbele lui și s-a lăsat amăgită: vrea să părăsească bordelul. El nu este capabil să priceapă cu limpezime motivul venirii fetei (sau nu vrea), îi este rușine de el însuși, de sărăcia lui, de banalitatea lui, și se comportă în chipul cel mai odios. O jignește dinadins: îi dă bani. Apoi o îndeamnă fățiș să plece. Liza lasă banii pe masă și fuge. El își dă seama prea tîrziu cît de murdar s-a purtat.

Livresc înseamnă, așadar, fals, calculat, inoportun: „Această cruzime era atît de simulată, atît de cerebrală, atît de plăsmuită, livrescă, încît eu însumi..., cuprins de rușine..., m-am repezit pe urmele ei... Plecase” (p.169).

Din prea multă sensibilitate și gîndire, omul livresc se comportă ca un ticălos.

[Ruxandra (4fără15)]

cred că ironia lui Dostoievski, atât de fină, e cheia interpretării aici. naratorul romanului e o persoană absolut dezagreabilă și-l va exaspera pe cititor, însă merită să-i asculți povestea cu atenție (și, bineînțeles, distanțându-te de perspectiva lui). citind Însemnări din subterană, mi-am tot adus aminte de Suferințele tânărului Werther, marea deosebire fiind, totuși, că Dostoievski, față de Goethe, știa să spună o poveste bună cu mult umor.


Într-un roman e nevoie de un erou, iar aici sunt înadins adunate toate trăsăturile pentru un antierou și, mai ales, toate astea vor produce impresia cea mai neplăcută cu putință, deoarece ne-am dezobișnuit cu toții de viață, șchiopătăm cu toții în privința asta, unii mai mult, alții mai puțin. Ne-am dezobișnuit chiar într-o asemenea măsură,încât simțim uneori un fel de dezgust față de adevărata “viață vie” și de aceea nici nu suportăm să ne amintească cineva de ea.

[Andrei Tamaş]

Pasajul ăsta mi s-a părut o comprimare a viziunii despre iubire din întreaga creaţie dostoievskiană:
"Am ajuns până acolo încât acum mă gândesc că uneori iubirea constă în dreptul de a-l tiraniza pe cel iubit, drept pe care el ţi-l dă de bunăvoie. În visurile mele de taină, nici nu puteam să-mi imaginez iubirea altfel decât ca pe o luptă, ea începea mereu cu ura şi se încheia cu o supunere morală, dar mai apoi nici nu mai puteam să-mi imaginez ce să fac cu obiectul supus."

[Nata]

La cât de miorlăit mi-a părut la început tipul, adică personajul anonim, care critică natura umană, societatea din care vine și chiar pe el însuși, până la final am început al simpatiza oarecum sau mai corect decât atât: am început să empatizez cu el. Reprezintă foarte bine condiția omului însingurat, simțindu-se străin de toată lumea. Mizantrop desăvârșit.

Stilul lui Dostoievski e inconfundabil și incomparabil, abia aștept să citesc și alte opere de ale lui.

[Cristina Nitu]

Gândurile și faptele unui intelectual care nu e capabil sa se adapteze în societate expuse într-un mod excelent. E aproape amuzant, detașarea de aceste fapte este esențială. :)

"Noua pana și oameni ne e greu sa fim- oameni cu trup propriu și sânge, adevarat; ne e rușine de asta, socotim că-i un lucru de ocară și ne tot încăpățânăm sa fim un fel de oameni universali, ceva ce încă nu s-a pomenit. Suntem născuți morți, de fapt de mult nu me mai naștem din părinți vii su asta ne place din ce în ce mai mult. Prindem gust. Curând vom scorni o modalitate de a ne naște cumva din idee."

[Maria Roxana]

Dostoievski, inconfundabil.
O dramă a omului însingurat și neînțeles..

”..omului îi place să-şi cîntărească numai amărăciunea, iar fericirea nu şi-o cîntăreşte. Însă, dacă ar socoti-o cum trebuie, ar vedea că fericire există destulă pentru fiecare. ”

”...ne-am dezobişnuit cu toţii de viaţă, şchiopătăm cu toţii în privinţa asta, unii mai mult, alţii mai puţin. Ne-am dezobişnuit chiar într-o asemenea măsură, încît simţim uneori un fel de dezgust faţă de adevărata 'viaţă vie' şi de aceea nici nu suportăm să ne amintească cineva de ea. Doar am ajuns pînă acolo, încît adevărata 'viaţă vie' mai că n-o considerăm drept o muncă, aproape un fel de slujbă şi sîntem de acord cu toţii, în sinea noastră, că tot mai bine e ca din carte. Şi la ce bun ne frămîntăm cîteodată, la ce bun ne facem de cap, ce tot vrem? Nici noi nu ştim.”

”Nouă pînă şi oameni ne e greu să fim – oameni cu trup propriu şi sînge, adevărat; ne e ruşine de asta, socotim că-i un lucru de ocară şi ne tot încăpăţînăm să fim un fel de oameni universali, ceva ce încă nu s-a pomenit.”

[Roșu Paraschiva]

Tare straniu și prea puțin rațional sentiment am avut când am conștientizat că Dostoievski n-a jignit, n-a venerat, n-a surprins Criteriul la analogia dintre o muscă și un om. E ceva în confesiunile lui față de care cuvintele mele nu înseamnă altceva decât meschinării, nulități. Oricum n-ar fi pledat pentru părerea mea. Și mai apare o revărsare de timp pentru a mai putea scrie, a mai trece prin subiectivul filtru al gândirii secrete despre Subterană; și poate puțină trăire...
Dar nu m-am putut abține să aduc asta în vizor, și anume că această "nuvelă", drept concluzie, așa cum o numește chiar el, mă folosesc cu nesimțire să spun acum că nu-i mai mult sau mai puțin decât un Imperativ.
Ce-i drept, m-a mai lăsat doar cu mirarea.

[Iarina]

Mi-a prins bine aceasta recitire

[Loredana (Bookinista08)]

Habar n-am ce delirium tremens tocmai am citit, dar mi-a plăcut la nebunie!! Mă bucur că n-am lăsat „Oameni sărmani” să-mi strice toate interacțiunile viitoare cu opera lui Dosto, fiindcă acest text scris la persoana întâi m-a captivat, m-a contrariat, m-a fascinat. În continuare nu-mi vine să cred că a fost scris în 1800 și ceva, atât de real și actual pare. Se vede că lui Dosto nu i-a fost frică să ațâțe niște demoni din abisul sufletului și psihicului uman. :D Pe cât de revoltător e naratorul ca om, pe atât de ciudat te face să te simți. Deși îl blamezi, îți dai totuși seama că are probleme grave și îți vine să-i iei partea. So f**king weird.

[Koszta Robert]

Prima parte prezintă o dialectică interioară delicioasă. Analiza sublimă a construcției omului în general, a categoriilor de persoane, a categoriilor intelectului.

O sinteză a convențiilor și a rațiunii printr-o simetrie cu ce înseamnă viața/condiția umană de fapt, "vrerea".

Aproape fiecare însemnare merită citată/încadrată cu creionul. De unde se observă un tact în scrierea unui șir logic concis și filtrat pentru relevanță și rezonanță. Ceva ce admir.

A doua parte continuă la fel, cu o analiză atât de lucidă și sinceră a propriului psihism, prelinsă de la început pe parcurs precum o picătură ce tot crește, în felul decadenței personajului, pe o fereastră plouată, ajunsă la un moment dat inevitabil să se prăbușească brusc când devine prea grea.

Punctul culminant se conturează în intesitatea acelor tirade atât de coerente. Sunt multe pasaje memorabile și foarte frumos scrise.

Toată această analiză însă este oarecum o ironie subtilă prin natura personajului și contradicția gândurilor.

Primul contact alt meu cu Dostoievski rămâne memorabil, o lectură delicioasă a unor gânduri ce-și merită cu adevărat prețul timpului investit în lectură.

[Andrei Vasilachi]

Citisem această carte vreo 2 ani în urmă și am recitit-o recent. Îmi rămâne aceeași impresie ca și prima oară: e o carte dificilă s-o citești din punctul de vedere psihologic—protagonistul e atât de frustrant, jalnic și ipocrit că ți se face incomod când îți regăsești unele calități în el. Nu cred că am întâlnit alt autor ca Dostoyevsky capabil să modeleze protagoniști atât de dezgustători, și în același timp să-ți păstreze interesul să citești mai departe.

Nuvela în principiu e un monolog, cu câteva întâmplări ca întâlnirea lui cu niște prieteni care îl incomodează grav și față de care se poartă într-un mod ipocrit (scena când stătea deoparte și îi judeca ca o insectă ascunsă undeva într-un colț era de-a dreptul dezgustătoare).

Sau întâlnirea cu o fată pe care până la urmă o manipulează într-un mod conștient, justificându-și acțiunile prin proiectarea propriilor insecurități psihologice asupra ei:

„Oare chiar crezi că nu am observat iubirea ta? Am văzut tot, am ghicit, dar nu am îndrăznit să atentez primul la inima ta, pentru că aveam influenţă asupra ta şi mă temeam că tu, din recunoştinţă, o să-ţi impui să răspunzi la iubirea mea, te vei obliga să stârneşti în tine un sentiment care poate nici nu există, iar eu nu voiam aşa ceva, pentru că ăsta este... despotism... Nu e deloc delicat.”

„Am ajuns până acolo încât acum mă gândesc că uneori iubirea constă în dreptul de a-l tiraniza pe cel iubit, drept pe care el ţi-l dă de bunăvoie. În visurile mele de taină, nici nu puteam să-mi imaginez iubirea altfel decât ca pe o luptă, ea începea mereu cu ura şi se încheia cu o supunere morală, dar mai apoi nici nu mai puteam să-mi imaginez ce să fac cu obiectul supus.”

Laitmotivul principal, după cum îl percep eu, este minciuna față de sine (despre care am scris un articol ceva timp în urmă). Protagonistul e arhetipul unui snob, unui mizantrop mizerabil care se crede mai presus ca restul lumii dar în același timp se simte ca cea mai mare victimă, blamându-i pe toți în afară de el. Toți îs proști, toți îs „oameni de acțiune”, iar eu sunt un geniu care contemplează și cunoaște prea multe, de aceea mă simt singuratic și înstrăinat, pentru că sunt prea genial, nu pentru că sunt un mizerabil care nu poate lega relații sociale și nu vrea să înțeleagă alți oameni.

Pe parcursul nuvelei el oscilează între aroganță, megalomanie și o neîncredere totală în sine, contrazicându-se la fiecare pas. Anume aceste oscilări, de la scenă la alta, face acest mic roman atât de captivant și frustrant în același timp.

Ce-l face „tolerabil” e că în unele momente protagonistul își dă seama de propria vanitate:

„Omul are o asemenea predilecţie pentru sisteme şi deducţii abstracte încât e capabil să distorsioneze intenţionat adevărul, să nege evidenţa propriilor simţuri doar ca să-şi justifice logica.”

„Doar omul e prost, fenomenal de prost. Adică, deşi nu e prost deloc, e, în schimb, atât de nerecunoscător că, dacă ai căuta, tot n-ai găsi pe cineva mai rău decât el.”

Dar apoi apar momente stranii de o simbioză între aroganță și disprețuire de sine:

„Sunt o muscă în faţa acestei societăţi, o muscă scârboasă, inutilă, mai deşteaptă decât ei toţi, mai cultă decât ei toţi, mai nobilă decât ei toţi, dar o muscă mereu cedându-le calea, umilită de toţi și jignită de toţi.”

Spre final el oarecum capătă mai multă conștiință de sine, dar rămâne totuși pierdut. Deși înțelege neajunsurile lui, el nu știe de unde s-o înceapă, și ca rezultat plonjează în deznădejde:

„Simţi până şi tu că ai ajuns chiar în ultimul hal, că asta este mizerabil, dar că altfel nici nu are cum să fie, că deja nu mai ai nicio ieşire şi că niciodată nu o să mai ajungi un altfel de om, că şi dacă ai mai fi avut încă timp şi credinţă pentru a fi altceva, atunci probabil, nu ai fi dorit nici chiar tu să te schimbi, iar dacă ai fi dorit, oricum nu ai fi făcut nimic, pentru că în realitate, poate că nici nu ştii în ce să te transformi.”

[Fală Victor]

Chiar dacă nu mai merg cărțile lui Dostoievski, că sunt plicticoase și mai nu știu cum, cel puțin e nevoie de citit această carte.
Suuuuuper-bine scrisă!
„deci, asta nu mai e literatură, ci o pedeapsă corecţională."

[sab]

mă duc să urlu într-o pernă.

[Alin Gîrbu]

Esențe tari în sticluțe mici...Aceasta este eticheta pe care o pot da acestei nuvele. Genul de carte care te face să reflectezi la tot ceea ce ai citit.

"E oare posibil să fii absolut sincer măcar cu tine însuți și sa nu îți fie frică să rostești tot adevărul ?"

[Robert]

Personajul Însemnărilor din subternă este un mizantrop a cărui gândire este influențată si, îndeosebi, stăpânită de prejudecăți. Pe parcursul pârtii a doua, personajul se confrunta din nou, ca de obicei, cu incapacitatea sa de a se adapta unui grup. M-am întrebat adesea, in timpul lecturii parcurse, dacă personajul este vinovat de faptele sale. Răspunsul pe care mi l-am dat mie însămi nu este, nici pe departe, lămuritor. Ce-i drept, personajul întrunește calitatiile unui anti-erop și se distinge numai prin răutatea sa pricinuită de stilul său livresc și de imposibilitatea sau, mai degrabă, preferinței de a nu rațiunea in niciun fel, sub nicio forma.
Cu toate acestea, deși este stăpânit de prejudecăți și săvârșirea faptelor sale nu poate fi justificată, conștiința morala a personajului nu dispare, căci, acesta, pe lângă faptul că își regreta faptele, in sinea sa, nu este mulțumit de mișcările sale și își recomandate propria ticăloșie și răutate.
Așadar, răspunsul meu se bazează exclusiv pe gândurile sale din care reies o anumită moralitate a personajului .
De fapt, întrebarea a fost prost pusă, caci personajul este cu siguranța vinovat, doar că nu poate fi considerat neaparat un ticălos, de vreme ce faptele sale se pot justifica.
Însemnări din subterana, a fost, pe bună dreptate și fără îndoiala, o lectură pasionantă, tulburătoare, a cărei profunzime m-a prăbușit și deopotrivă înclinat către considerații totalmente complexe

[Izabela]

Dostoievski prezintă subterana unui inadaptat social care face sfortăţări de a ieşi la suprafaţă. Eforturi inutile, căci realitatea se înfăţisează a fi mai crudă decât şi-o închipuie, el nu se aseamănă cu cei din jurul său...el se ghidează după ce e "frumos şi sublim ", neştiind exact ce doreşte de la viaţă şi suferind cumplit pentru nepotrivirea lui cu lumea.
Personajul este unul idealist, filozof, si sensibil.. dar cu toate acestea el este un "antierou".
Nefericirea si solitudinea lui este bine reliefată prin prisma unei scriituri inpecabile a lui Dostoievski.
Romanul este plin de aluzii ideologice(precum limitele raţionamentului pe care omenirea le impune societaţii) şi discursuri complexe cu privire la climatul politic al secolului XIX. Folosind ficțiunea sa ca armă a narațiunii ideologice, Dostoievski contestă egoismul rațional pe care societatea îl promovează.

[Emma Subțirelu]

Ați experimentat vreodată să citiți ceva unde cuvintele curg, dar nu înțelegeți nici o frază?
Așa a fost pentru mine prima parte a cărții.

În esență, aceasta este o carte despre un singuratic/anti-erou care își împărtășește viziunea asupra vieții cu noi,cititorii, în primele părți ale poveștii și apoi împărtășește interacțiunile sale cu alții în următoarea parte. Naratorul trăiește o existență mizerabilă, e suficient să spunem că Dostoievski are o abilitate incredibilă de a explica psihicul uman și, deși naratorul are probleme serioase, există un pic pentru toți cititorii să se gândească profund ca parte a auto-reflectării.

Cea de-a doua parte a cărții este încă suportabilă, doar puțin, iar naratorul face dreptate caracterului său de a fi egoist, de misantrop și de o personalitate de ură de sine. Narațiunea reușește să obțină un răspuns din partea cititorului, dar am vrut uneori să intru în carte și să îi dau niște pumni la cât de mult mă enerva personalitatea lui și plus cum s-a comportat cu Liza. 😤

[Livia]

nu stiu ce-i greșit cu mine de nu am citit-o până în momentul de față. serios.

"Ceva era pe moarte în interiorul meu, in adâncul inimii și conștiinței mele, însă nu voia să moară și îmi provoca o tristețe arzătoare. [...] Îmi plăceau tocmai pentru vânzoleala de două parale, tocmai prozaismul obrazni. De data asta viermuiala străzii doar mă irita și mai mult. Nu izbuteam nicidecum să o scot la capăt cu mine însumi. Ceva se ridica necontenit în sufletul meu, dureros și nu voia să se potolească. Mâhnit de tot, m-am intors acasa. Parcă aș fi săvârșit o fărădelege. "

[Laura]

Prima întâlnire cu Dostoievski, nu regret nimic :)

[Maria Ionela Dan]

' ce e mai buna, o fericire ieftina sau o suferință sublima?'

[Maria Crismaru]

mi-a mâncat zilele cartea asta
personajul e ca tine și ca toate aspectele tale negative doar că el, spre deosebire de tine-sper și de mine, nu face nimic niciodată să treacă peste / să se confrunte cu / să îmbunătățească/ să facă orice cu aceste aspecte negative. E fight club gone bad idk, cred că ar fi cărți din astea big red flags mai bune decât asta
3 steluțe cause I felt exposed af citind unele pagini
,, Asta m-a și nenorocit, căci în mocirlă mă consolam cu gândul că în alte momente sînt erou, iar eroul, cu faptele sale, acoperă mocirla"
,, Dar câtă iubire, Dumnezeule, câtă iubire trăiam uneori în aceste vise ale mele, în aceste ,, mântuiri în tot ce e frumos și sublim" : deși era o iubire fantastică, deși nu se aplica niciodată la ceva omenesc, era atât de mare această iubire, încât mai apoi, în realitate, nici nu mai resimțeam nevoia s-o aplic: ar fi fost un lux excesiv. "

[Sorina Negrilă]

Nu am mai citit Dostoievski de mai bine de 10 ani, si ori imi joaca feste memoria, ori adolescenta era inca activa in mintea mea de cititor, dar nu retineam ca autorul ar fi avut umor. Am ras incredibil de des citind cartea asta - un functionar da de o mica sursa de bani care ii permite sa se retraga din cancelaria in care lucra ursuz. Din subterana sa se revolta impotriva secolului IXI cu al sau ultra-rationalism si pare chitit sa-si asume individulitatea, chiar daca asta inseamna a se revolta impotriva predictiilor tabelare de comportament si a fi complet aberant, inconsistent, a se sabota in mod consecvent ca urmare a unui exces de constiinta, boala si libertate in acelasi timp.

[Luana Rizea]

Personajul din subterană este un tip alienat, un funcționar inferior, însă superior tuturor, un tâmpit deștept, un antierou în luptă cu toată lumea și mai ales cu el însuși, un om care își ignoră absurditatea existenței și își externalizează nesiguranța asupra celorlalți. Citeam și îmi veneau în minte atâția dintre noi!!! Cum știe Dostoievski ăsta să redea omul! Să redea printr-un monolog întristător și sumbru, miciimea omului!

[Felicia Blănaru]

Am început cartea și nu am înțeles nimic din ea. Apoi am căutat puțin despre ea, o analiză, teme abordate, iar a a doua oară când am citit-o, a fost total diferit.

Cartea asta e ca și cum ai putea să vezi mintea și tot procesul de gândire a unui overthinker, a unui om care se victimizează, care nu știe să se apropie de oameni deși asta e tot ce își dorește. E fascinant cat de bine surprinde toată frământarea gândurilor.
Foarte relatable at times, dar tristă, pentru ca personajul nu își depășește condiția, rămâne în subteran.

În prima parte el își exprimă multe gânduri, și chiar se descrie, urmând ca în partea a doua să exemplifice teoria din prima.

Teme pe care le-am văzut bine definite în carte:
• Omul hiper conștient- care analizează tot, și nu acționează mai deloc ci trăiește în mintea lui vs
Omul spontan și de acțiune
Ciclul vicios al constientului- are îndoieli, întoarce pe toate părțile, nu reușește să găsească o cauză primordială. Tocmai de asta nu acționează- nimeni nu e vinovat, pentru ca nu poate dovedi nimic vinovat. Eventual el însuși. Ori reversi asupra ta, ori te lași păgubaș.
Iar dacă încerci să acționezi fără a descoperi cauza primordială, dacă încerci să o faci “spontan” fără motiv clar, ajungi să te urăști singur, din cauza conștiinței tale.
Așa ca, devii inert.

• Critică adusă ideii de societate utopică bazată pe rațiune și statistici. - Oamenii doresc să și exercite liberul arbitru chiar și când acesta e împotriva interesului și binelui lor.

4,5/5

[Socrate]

„Noi, ruşii, niciodată nu am avut romantici proşti, cu capul în stele, ca germanii, şi mai ales ca francezii, care nu reacţionează la nimic;chiar dacă se crapă pământul sub ei, chiar dacă Franţa ar pieri pe baricade, ei sunt la fel, nici măcar cuviinţa nu li se schimbă, şi îşi vor cânta cântecele lor stelare, cum să spun, până vor intra în mormânt, pentru că sunt proşti. La noi, pe pământ rusesc, nu exista proşti;asta se ştie;prin asta ne deosebim de celelalte popoare.”

„Oare chiar crezi că nu am observat iubirea ta? Am văzut tot, am ghicit, dar nu am îndrăznit să atentez primul la inima ta, pentru că aveam influenţă asupra ta şi mă temeam că tu, din recunoştinţă, o să-ţi impui să răspunzi la iubirea mea, te vei obliga să stârneşti în tine un sentiment care poate nici nu există, iar eu nu voiam aşa ceva, pentru că ăsta este... despotism... Nu e deloc delicat.”

„Iubirea e o taină dumnezeiască şi trebuie să fie ascunsă de ochi străini, orice s-ar întâmpla. Astfel e mai sfântă, mai bună.”

[Mihaela]

“Căci, nu-i deloc de interesat să înșir lungi povești despre felul cum, bunăoară, mi-am ratat toată viața din pricina descompunerii morale în ungherul meu, din pricina insuficienței comunicării cu lumea, dezobișnuindu-mă de tot ce-i viu și macinându-mă în subterană cu răutatea mea vanitoasă…..Ne-am dezobișnuit chiar într-o asemenea măsură, încât simțim uneori un fel de dezgust față de adevărata “viață vie” și de aceea nici nu suportăm să ne amintească cineva de ea”

[Vlada]

"Dragostea e o taină dumnezeiască și trebuie ferită de toți ochii străini, orice s-ar întîmpla între cei doi. Așa e mai sfântă, mai bună. Aşa se stimează mai mult unul pe celălalt și pe stimă multe se întemeiază. Și dacă a existat dragostea, dacă s-au cununat din dragoste, de ce dragostea ar trece? Oare chiar nu poate fi păstrată? Rare sînt cazurile când nu poate fi păstrată."

[Ioana Crețu]

„Să trăiești mai mult de patruzeci de ani e indecent, trivial, amoral! Ia răspundeți-mi sincer, cinstit. Cine trăiește mai mult de patruzeci de ani? Vă spun eu cine trăiește: proștii și ticăloșii trăiesc. Tuturor bătrânilor o să le-o spun de la obraz, tuturor acestor bătrâni respectabili, tuturor acestor bătrâni cu părul alb și parfumați!

Pentru viața de toate zilele a omului ar fi fost mult prea suficientă conștiința umană obișnuită, adică o jumătate sau chiar un sfert din porția care îi revine unui om evoluat din nefericitul nostru secol. Ar fi absolut suficientă, de plildă, conștiința cu care trăiesc așa-zișii oameni spontani și militanți.

Totuși sunt întru totul convins că boală înseamnă nu numai foarte multă conștiință, ci și orice conștiință.

Uite ce vreau să-mi spuneți: de ce, ca dinadins, chiar în acele clipe, da, chiar în clipele când eram cel mai capabil să conștientizez toate subtilitățile „a tot ce e frumos și sublim”, mi se întâmpla chiar atunci nu să conștientizez, ci să fac niște lucruri atât de mizerabile, care... Ei da, într-un cuvânt, ca dinadins, îmi dădeau ghes să le săvârșesc, când îmi dădeam cel mai bine seama că nu trebuie să le fac? Cu cât eram mai conștient de ce e bine și de tot acest „frumos și sublim”, cu atât mai adând mă cufundam în tina mea și cu atât mai capabil eram să mă împotmolesc în ea. Iar trăsătura cea mai importantă consta în faptul că toate acestea parcă nu existau întâmplător în ființa mea, ci parcă chiar trebuiau să existe. Ca și cum asta ar fi fost starea mea cea mai normală, nefiind câtuși de puțin boală sau degradare, astfel încât, în cele din urmă mi-a pierit și cheful să lupt cu această degradare. Nu credeam că așa li se întâmplă și altora și de aceea toată viața am tăinut-o în sinea mea, ca pe un secret.

Important e că, oricum ai lua-o, reiese totuși că întotdeauna primul vinovat de toate sunt eu și, ceea ce-i mai jignitor, sunt vinovat fără vină și, ca să zic așa, conform legilor naturii.

În orice caz, toată viața am privit cumva pe de lături și niciodată n-am putut să mă uit drept în ochii oamenilor. Vinovat, în sfârșit, că, chiar dacă aș avea mărinimie în mine, n-aș avea decât chinuri din pricina conștiinței inutilității ei. Căci, cu siguranță n-aș fi în stare să fac nimic din mărinimia mea: nici să iert pentru că, poate, cel care m-a lovit a făcut-o conform legilor naturii, iar legile naturii nu pot fi iertate; nici să uit, căci, chiar dacă la mijloc sunt legile naturii, e totuși jignitor. Însă chiar dacă aș vrea să nu fiu câtuși de puțin mărinimos, ci dimpotrivă, aș dori să mă răzbun pe cel care m-a ofensat, nici să mă răzbun n-aș putea nicicum, pentru că, desigur, nu m-aș putea hotărâ să fac ceva, chiar de-aș putea.

Dar asta-i din cauză că eu însumi nu mă stimez. Parcă un om conștient se poate stima cât de cât?

O dată mi-a venit chef să mă îndrăgostesc cu de-a sila, ba chiar de două ori. Și doar am suferit, vă încredințez de asta. În adâncul sufletului nu-ți vine să crezi că suferi, licărește râsul poznaș, dar totuși sufăr, ba încă în modul cel mai adevărat, în toată legea; sunt gelos, îmi ies din fire.

Fructul direct, legitim, spontan al conștiinței este inerția, adică șederea conștientă cu mâinile în sân.

O, dacă aș sta degeaba numai din lene! Doamne, cât de mult m-aș stima atunci! M-aș stima tocmai fiindcă măcar lene sunt în stare să am în mine; măcar o însușire ar exista în mine, iar eu aș fi sigur de ea. Întrebare: ce-i cu ăsta? Răspuns: e un leneș. Deci, ești definit cu precizie, deci se poate spune ceva despre tine. „Leneș!” - păi ăsta-i un titlu, o menire, e o carieră. Aș fi atunci membru de drept al celui mai select club și singura mea ocupație ar fi că m-aș stima perpetuu.
Și eu mi-aș alege o carieră; aș fi leneș și mâncău, dar nu unul simplu, ci unul sensibil la tot ce e frumos și sublim. Cum vă place? Visez de mult la asta.

Eu, de pildă, absolut firesc, vreau să trăiesc ca să-mi satisfac toată capacitatea mea de a trăi, nu ca să-mi satisfac doar capacitatea mea de a raționa, adică a douăsprezecea parte din toată capacitatea mea de a trăi. Ce știe rațiune? Rațiunea nu știe decât ceea ce a apucat să afle, iar natura omenească acționează toată pe de-antregul, cu tot ce e în ea, conștient și inconștient, și chiar dacă minte, totuși trăiește.

Poate că tot scopul spre care omenirea năzuiește pe pământ nu constă decât din această continuitate a procesului de realizare, altfel spus - din însăși viața, nu din scopul propriu-zis care, firește, nu poate fi decât ceva ca doi ori doi fac patru; domnilor, asta nu mai e viață, ci începutul morții. Să zicem că omul nu face decât să caute acest doi ori doi fac patru, traversează oceanele, își sacrifică viața în această căutare, dar, zău, parcă îi e frică să găsească cu adevărat. Doar simte că de îndată ce găsește, nu va mai avea ce să caute.

Dacă în loc de palat ar fi vorba de un coteț și dacă ar începe o ploaie, poate că m-aș băga în coteț ca să nu mă ude, însă cotețul nu-l voi lua drept palat din recunoștință că m-a adăpostit de ploaie. Râdeți, spuneți chiar că în acest caz cotețul și palatul sunt tot una. Da, vă răspund eu, dacă ar trebui să trăim numai ca să nu ne udăm.
Dar ce să fac dacă mi-am băgat în cap ideea că oamenii nu trăiesc numai pentru asta și că dacă tot trebuie să trăiască, mai bine să trăiască în palate?
Asta mi-e vrerea, asta mi-e dorința. O să mi-o răzuiți de pe creier numai atunci când îmi veți fi schimbat dorințele. Hai, schimbați-mi-le, ademeniți-mă cu altceva, oferiți-mi alt ideal. Dar deocamdată cotețul nu-l voi lua drept palat.

De ce am în alcătuirea mea asemenea dorințe? Oare voi fi fiind astfel alcătuit numai ca să ajung la concluzia că toată structura mea nu-i decât o cacealma? Oare la asta se rezumă țelul?

Uite chiar ce ar fi bine în cazul de față: ar fi cel mai bine dacă aș crede măcar câtuși de puțin din tot ce am scris până acum. Dar vă jur, domnilor, că nu cred nimic, nici un cuvințel nu cred din cele mâzgâlite până acum. Adică, să zicem, cred, dar în același timp, nu se știe de ce, simt și bănuiesc că mint de îngheață apele.

Printre amintirile oricărui om există lucruri pe care nu le dezvăluie tuturor, ci poate doar prietenilor. Există și unele pe care nu le dezvăluie nici prietenilor, ci poate, doar sieși, ba încă și în secret. Dar există, în sfârșit, lucruri pe care omul se teme să le dezvăluie până și lui însuși, și fiecare om cumsecade acumulează destule asemenea lucruri. Adică se întâmplă chiar așa: cu cât omul e mai cumsecade, cu atât mai multe lucruri din astea are.

Bunăoară, îmi uram fața, găseam că e mârșavă și chiar bănuiam că ar avea o expresie ordinară și de aceea de fiecare dată, făcându-mi apariția la serviciu, încercam să mă port cât mai independent, ca să nu fiu suspectat de mârșăvie, și să-mi compun o expresie cât mai distinsă cu putință. Dar cel mai groaznic era că-mi găseam figura eminamente neghioabă. M-aș fi putut împăca pe deplin cu gândul că mintea mi-e proastă. Aș fi acceptat chiar și o expresie mârșavă, însă numai cu condiția ca fața mea să fie în același timp considerată extrem de inteligentă.

Un om cultivat și de treabă nu poate fi vanitos fără să fie nemărginit de exigent cu sine și fără să se disprețuiască în unele clipe, ajungând până la ura de sine.

Oricare om de treabă din timpul nostru este și trebuie să fie laș și sclav. Este starea lui normală. De asta sunt profund convins. Așa e făcut omul și așa e alcătuit. Și nu în prezent, ca urmare a cine știe căror împrejurări întâmplătoare, ci în general, în toate timpurile, omul de treabă trebuie să fie laș și sclav. Este legea naturii pentru toți oamenii de treabă din lume. Dacă vreunuia dintre ei i se întâmplă s-o facă pe grozavul în vreo situație, să nu se consoleze cu asta și să nu i se urce la cap: oricum, în altă situație va da chix.

De aceea avem atât de multe „firi largi” care, chiar și atunci când decad într-un hal fără de hal, nu-și pierd niciodată idealul; și deși nu mișcă nici un deget de dragul idealului, deși sunt tâlhari și hoți inveterați, își respectă totuși până la lacrimi idealul inițial și sunt neobișnuit de cinstiți în sufletul lor. Da, numai printre noi ticălosul cel mai inveterat poate fi absolut și chiar sublim de cinstit în suflet, neîncetând, în același timp, să fie ticălos.

Și când iubești poți trăi și fără fericire.

- Nu, Liza, mai întâi trebuie să înveți singură cum să trăiești și-abia după aceea să dai vina pe alții.

Așa-s eu: îmi place să mă joc cu vorbele, să-mi împuiez capul cu visări, dar în realitate, știi ce: să vă ia dracul pe toți, uite ce-i! Am nevoie de liniște. Pentru ca să fiu lăsat în pace, aș fi în stare să vând toată lumea, chiar acum, pe o copeică. Să se dărâme lumea sau eu să nu-mi beau ceaiul? Dacă-i pe-așa, zic: dărâmese lumea, dar eu să-mi pot bea ceaiul întotdeauna.

Din toate acestea a înțeles ceea ce femeia, dacă iubește sincer, înțelege întotdeauna de la bun început și anume: că eu însumi sunt nefericit!

Dar la ce bun? m-am întrebat. Oare n-o voi urî, poate chiar mâine, tocmai pentru că astăzi i-am sărutat picioarele? Parcă sunt în stare s-o fac fericită? Oare astăzi, pentru a suta oară, nu mi-am aflat din nou prețul? Oare n-aș nenoroci-o?

Mi-am ratat toată viața din pricina descompunerii morale în ungherul meu, din pricina insuficientei comunicări cu lumea, dezobișnuindu-mă de tot ce-i viu și măcinându-mă în subterană cu răutatea mea vanitoasă.”

[Lavinia Băra]

"𝗜̂𝗻𝘀𝗲𝗺𝗻𝗮̆𝗿𝗶 𝗱𝗶𝗻 𝘀𝘂𝗯𝘁𝗲𝗿𝗮𝗻𝗮̆", 𝗙. 𝗠. 𝗗𝗼𝘀𝘁𝗼𝗶𝗲𝘃𝘀𝗸𝗶

~recitire~

"Rațiunea e indiscutabil un lucru bun. Dar rațiunea nu-i decât rațiune. Ea satisface numai însușirea de a raționa a omului, câtă vreme voința e manifestarea întregii noastre vieți."

Are omul nevoie în viața sa doar de ceea ce e normal, pozitiv sau acceptat de societate (absolut relativ)? Ce pericol poate reprezenta o viziune utopică asupra oamenilor și a viitorului lor pentru politică și societate?

Această re-lectură vine la aproximativ 15-20 de ani distanță. Simțeam nevoia să-l reiau pe marele Dostoievski în mâini acum, în această perioadă a invaziei rusești.

"Omul e o ființă nesocotită și condamnabilă."

"𝘐̂𝘯𝘴𝘦𝘮𝘯𝘢̆𝘳𝘪 𝘥𝘪𝘯 𝘴𝘶𝘣𝘵𝘦𝘳𝘢𝘯𝘢̆" este un monolog filosofic, trist și sumbru, al unui antierou - narator nenumit. Este o carte-terapie despre conștientizare și acceptare, despre amintiri și obsesii. Este o dramă existențială atât de valabilă și astăzi.

"Am, gândiți-vă, patruzeci de ani de viață subterană în bârlog..."

Romanul este alcătuit din două părți. În prima parte (𝘚𝘶𝘣𝘵𝘦𝘳𝘢𝘯𝘢) regăsim autoportretul personajului principal cu frământări și regrete, îndoieli și convingeri & teoriile sale despre poziția antagonistă față de societatea modernă. În cea de-a doua parte (𝘗𝘰𝘳𝘯𝘪𝘯𝘥 𝘥𝘦 𝘭𝘢 𝘭𝘢𝘱𝘰𝘷𝘪𝘵̦𝘢̆) descoperim relațiile autorului cu personaje din trecut ori mai mult înstrăinarea lui față de acele personaje. Această secțiune servește ca o ilustrare practică a ideilor abstracte pe care omul subteran le expune în prima parte la o distanță de aproximativ cincisprezece ani.

Protagonistul folosește o serie de analogii pentru a-și clarifica propria filosofie despre legile naturii în scrisul său.

"Unica menire a oricărui om deștept e pălăvrăgeala, adică trăncăneala fără rost, practicată cu bună știință."

Omul subteran pare că își calomniază cititorii, își cere scuze, se critică, devine agresiv, apoi se prăbușește din nou. Iar și iar. Este în aceeași măsură iubit și urât.

Că vrem, că nu vrem, trebuie să recunoaștem că în fiecare dintre noi găsim o mică (sau mai mare) doză de mizantropie, așa cum contradicțiile și slăbiciunile străpung fragilitatea pe care vrem să o mascăm. N-ai cum să nu te regăsești în personajele create de Dostoievski, n-ai cum să nu te pui în locul omului din subterană...

Am avut atâtea momente de 𝘈𝘩𝘢! în timpul recitirii încât pe lângă faptul că v-o recomand din suflet (ba chiar insist să o citiți o dată în viață!) eu sunt convinsă că va urma și o a treia lectură.

"Omul inteligent din secolul al XIX-lea trebuie, are obligația morală să fie o ființă prin excelență fără caracter. Iar omul de caracter, omul de acțiune, trebuie să fie o ființă prin excelență mărginită. Asta-i convingerea mea dobândită în răstimpul a patru decenii."

[D'ale lui Damian]

Insemnari din subterană-Dostoievski

Acțiunea se petrece în secolul al XIX-lea, în Petersburg "cel mai abstract și premediat oraș de pe globul pământesc"

Protagonistul nostru, un bărbat în vârstă de 40 de ani, ce "am muncit ca să am ce mânca, dar numai pentru asta", a renunțat la serviciul său, pentru că a primit o sumă de bani prin testament.

Are un stil tragic comic în prezentarea lucrurilor, stil ce îl abordează pe durata a 40% din carte, carte ce aș fi abandonat-o din lipsa unui fir narativ, a unei povești...sunt înlănțuite tot feluri de gânduri, idei în aproape jumătate de carte, ca după să existe o scurtă povestire...

"Nu-i deloc interesant să înșir lungi povești despre felul cum,bunăoară, mi-am ratat toată viața din pricina descompunerii morale în ungherul meu, din pricina insuficienței comunicari cu lumea, dezobisnuindu-mă de tot ce-i viu și macinandu-ma în subterană cu răutatea mea vanitoasă; într-un roman e nevoie de un erou, iar aici sunt înadins adunate toate trăsăturile pentru un antierou..."