“Minciuni pe canapea” fix asta este: minciuni (gogonate) pe canapea. Descrierea de pe copertă este înșelătoare, abia dacă o treime din carte se referă la Ernest și Carolyn, restul se referă la orice altceva!
Există o mulțime de plot-uri amestecate, unele relevante, altele complet irelevante, autorul nu a știut cum să jongleze cu personajele și situațiile astfel încât să creeze o poveste complexă, chiar dacă la un moment dat începe să încurce ițele și să facă un fel de pânză de păianjen.
Mă așteptam ca povestea să se axeze pe Ernest și pe Carolyn, și să văd cam cum anume își pierde Ernest mințile, însă cel care chiar își pierde mințile este de fapt Marshal, asupra căruia mă voi referi mai târziu.
Motivul de răzbunare al lui Carolyn nu mi se pare suficient fondat, Carolyn nu este prea bine individualizată, cumva pare de carton pe alocuri. Are însușiri omenești, dar uneori am simțit că motivația ei nu este plauzibilă, iar modalitatea în care alege să se comporte pentru a se răzbuna lasă mult de dorit, nu pare prea bine gândită.
Se fac apoi niște salturi uriașe în istoria lui Shelly cu doctorul Pande, apoi pagini întregi despre poker și cum se joacă poker, pagini despre Peter Macondo, Marshal, despre obsesia lui Shirley cu ikebana, chestia total irelevantă că Shirley îl înșală pe Marshal și care este lăsată în aer! Multe sub-plot-uri nu au deznodământ, nici chiar plot-urile mari nu au deznodământ, îmi lasă impresia că povestea este neterminată!
Singurul motiv pentru care am dat 3/5 este faptul că în timp ce citeam ultimele 50-60 de pagini, s-a întâmplat ceva interesant în storyline-ul cu Marshal și Peter Macondo, care chiar mi-a plăcut. A fost imprevizibil pentru mine, și chiar când credeam că am să mor de plictiseală, m-a izbit în față ca un camion! Și tocmai faptul că mi-a plăcut atât de mult m-a înfuriat și aproape că eram cât pe aici să dau 1/5, fiindcă autorul a avut niște idei atât de bune pe care să le exploateze, și n-a știut ce să facă cu ele!
M-a mai enervat și faptul că nu așa îmi imaginam eu psihiatria, sau poate că așa se procedează în SUA. Am înțeles, ei sunt terapeuți, oferă pacienților terapie pentru tot felul de probleme, însă unele nu cred că țin neapărat de psihiatrie, cât țin de psihologie. N-am studiat încă psihiatrie, dar din puținele mele cunoștințe, nu despre asta ar trebui să fie psihiatria. Îmi e atât de greu să cred că tu, ca psihiatru, ai putea să stai să asculți cum o pacientă vine și îți descrie fanteziile ei sexuale cu tine. Nu contest că e ceva clar patologic aici, pacienta are un comportament sexual cam deviat, însă eu când am citit descrierea de pe copertă, mi-am imaginat o femeie cu niște probleme mult mai serioase, ceva din sfera schizofreniei poate, sau ceva care chiar să mă ducă cu gândul la psihiatrie. Să dai 150 de dolari pe oră unui psihiatru doar ca să îi înșiri probleme de cuplu, probleme cu familia și alte porcării, mi se pare cea mai mare aberație. De aceea există 2 profesii total diferite: psiHOLOGIE, psiHIATRIE!
De asemenea, prin carte se mai vehiculează tot felul de filosofii, pe care le-am înțeles mai mult sau mai puțin, niște idei referitoare la psihanaliză, se fac trimiteri la Freud și Jung, chestii din astea intelectuale.
Nu pot să neg și partea educativă a cărții, se relevă niște chestii foarte interesante cu privire la moralitatea asta, care le dă mari bătăi de cap oamenilor: faptul că medicii se folosesc de tot felul de tertipuri pentru a stoarce pacienții de bani, faptul că lăcomia distruge omul, iar uneori o persoană evitând “păcatul iubirii de arginți”, dă în “păcatul mândriei” (fac referire la Marshal, care pozează drept om cinstit, dar care are niște laturi întunecate pe care și le neagă, doar pentru că îi e frică de consecințe).
Marshal cred că este cel mai bine construit personaj, inițial am crezut că-l urăsc, dar la final îmi dau seama că el este prototipul oricăruia dintre noi. Niciun om nu este doar cinstit, doar escroc, suntem o combinație, iar sintagma de “om cinstit/om escroc” derivă din lupta aceasta între cele două părți care ne alcătuiesc, și de partea care iese cel mai adesea la iveală. Deseori avem impresia că dacă doar gândim mișelește și nu înfăptuim ceva, suntem cu mult mai buni decât alții care se lasă pradă părții întunecate din ei. Mi-a plăcut lucrul ăsta la Marshal, că este construit ca un om veritabil, un om pe care l-aș putea întâlni oricând pe stradă, iar reacțiile lui cu privire la ce i s-a întâmplat, chiar îmi par firești și umane.
Cartea m-a lăsat împărțită în două, are și minusuri, și plusuri, probabil fiindcă aveam o idee preconcepută despre ea, și anume că, făcând parte din colecția “Raftul Denisei”, va fi ceva extraordinar.
O recomand pentru partea educativă și pentru amărâta aia de acțiune din ultimele pagini.
Două citate interesante:
„Am uitat cum te cheamă. În fiecare minut, a spus el, bătându-se ușurel pe tâmplă, o duzină de neuroni corticali pier zumzăind, ca niște muște muribunde. Ironia e că am publicat patru articole despre boala Alzheimer, evident că am uitat unde, dar în reviste bune.”
„Nu confunda valoarea cu permanența, asta duce la nihilism. [...] Totul piere. [...] Asta e soarta oricărei experiențe. Nimic nu persistă. Permanența este o iluzie și, într-o zi, întregul sistem solar va fi distrus.”