Jupiter forma un cerc aproape perfect de lumină albicioasă, având cam jumătate din diametrul aparent al Lunii văzută de pe Pământ, dar cu o luminozitate de şapte ori mai mică, din cauza distanţei mari faţă de Soare. Chiar şi aşa, era o imagine frumoasă şi impresionantă.
Lucky Starr se uita la ea gânditor. Luminile din sala de control erau stinse iar Jupiter era centrat pe ecran, a cărui lumină palidă făcea ca Lucky şi însoţitorii săi să pară nişte umbre. Lucky spuse:
– Dacă Jupiter ar fi gol pe dinăuntru, Bigman, ai putea să bagi în el o mie trei sute de planete de mărimea Pământului şi tot n-ai reuşi să umpli tot spaţiul. Cântăreşte mai mult decât toate celelalte planete la un loc.
Joe Bigman Jones, care nu îngăduia nimănui să-i spună altfel decât Bigman, deşi avea doar un metru cincizeci şi şase, şi asta dacă se ridica un pic pe vârfuri, avea o aversiune faţă de tot ce era mare, cu excepţia lui Lucky.
– Şi la ce bun toate astea? întrebă el. Nimeni nu se apropie de această planetă.
– Probabil că nu vom asoliza niciodată pe ea, spuse Lucky, dar vom ajunge cât se poate de aproape de îndată ce navele Agrav vor fi puse la punct.
– Atâta timp cât cei de pe Sirius se ocupă de treaba asta, spuse Bigman încruntându-se în întuneric, va fi nevoie să ne asigurăm noi înşine că aşa va fi.
– Ei bine, Bigman, vom vedea.
Bigman lovi cu pumnul său mic în palma mâinii stângi:
– Pe nisipurile marţiene, Lucky, cât mai trebuie să aşteptăm aici?
Se aflau în nava lui Lucky, Shooting Starr, care gravita pe o orbită în jurul lui Jupiter, după ce-şi sincronizase viteza cu cea a lui Jupiter Nouă, micul satelit al planetei, aflat pe orbita cea mai îndepărtată.
Satelitul plutea nemişcat la o mie de mile depărtare. Oficial, purta numele de Adrastea, dar exceptându-i pe cei mai mari şi pe cei mai apropiaţi de planetă, sateliţii lui Jupiter erau mai cunoscuţi după o titulatură numerică.