What do you think?
Rate this book
Jeff Buckley: From Hallelujah to the Last Goodbye
The definitive book on iconic cult hero Jeff Buckley, the singer who died tragically after just one album, but inspired a generation of musicians. His manager Dave Lory speaks out after 20 years of silence and interviews others who knew Buckley professionally, creatively, and intimately. For the first time since Jeff Buckley’s untimely death on May 29, 1997, Dave Lory reveals what it was like to work alongside one of rock’s most celebrated and influential artists. Go on the road and behind the scenes with Buckley, from his electrifying first solo shows in New York to the difficult sessions for the second album he never completed. Lory opens up about their struggles with the record label and trouble with the band, shares previously untold stories and describes fascinating scenes that only he witnessed, including what went down in the days immediately after getting that fateful call, “Jeff is missing.”
288 pages, Paperback
First published January 1, 2018
104 people are currently reading
1193 people want to read
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 79 reviews
March 25, 2019
I've read a few Jeff Buckley biographies, so I was expecting this to be more of the same with maybe a few observations that had eluded the other authors.
Boy was I wrong.
Written by manager Dave Lory, it’s a chronicle of life with Jeff, told by someone who straightaway recognised his near genius level talent and spent a huge amount of time with him. From the legendary performances at Sin-é, making ‘Grace’ and touring, his manager was by his side, giving the book a unique perspective.
(To be honest, before reading this I had no idea how much a manager is involved in day to day life, so it was a fascinating look into artist management as well.)
As I became immersed in the story, it felt like I was there with Dave, Jeff and the band travelling on the road from venue to venue, such is the wealth of detail and insight in this book.
It was such an emotional trip that I was bereaved all over again as I read the final chapter.
This is really the only book which gives me the sense of knowing Jeff Buckley as a person, so if you are a fan, make sure to add this to your ‘must read’ list.
Boy was I wrong.
Written by manager Dave Lory, it’s a chronicle of life with Jeff, told by someone who straightaway recognised his near genius level talent and spent a huge amount of time with him. From the legendary performances at Sin-é, making ‘Grace’ and touring, his manager was by his side, giving the book a unique perspective.
(To be honest, before reading this I had no idea how much a manager is involved in day to day life, so it was a fascinating look into artist management as well.)
As I became immersed in the story, it felt like I was there with Dave, Jeff and the band travelling on the road from venue to venue, such is the wealth of detail and insight in this book.
It was such an emotional trip that I was bereaved all over again as I read the final chapter.
This is really the only book which gives me the sense of knowing Jeff Buckley as a person, so if you are a fan, make sure to add this to your ‘must read’ list.
July 9, 2018
I'm among the Buckley fans that found it painful to listen to his music for quite some time, and had little to no interest in the posthumous records.
I didn't read any of the various other biogs, but when I heard Lory talking about this book in a podcast, I was surprised to discover I wanted to hear his account of his time with Jeff. I thought that if anyone would handle Buckley's career/life/death with sensitivity and respect, it'd be him. That was a correct assumption, and I'm glad I picked this up. I've always been somewhat confused and disappointed with the numerous posthumous album releases, and now I know how and why that happened. It's a sad read be sure, but the book forms a more complete picture of an artist we didn't have time enough to know.
I didn't read any of the various other biogs, but when I heard Lory talking about this book in a podcast, I was surprised to discover I wanted to hear his account of his time with Jeff. I thought that if anyone would handle Buckley's career/life/death with sensitivity and respect, it'd be him. That was a correct assumption, and I'm glad I picked this up. I've always been somewhat confused and disappointed with the numerous posthumous album releases, and now I know how and why that happened. It's a sad read be sure, but the book forms a more complete picture of an artist we didn't have time enough to know.
Read
September 6, 2018Buckley and his music have always been fascinating to me. This is satisfying look at the man and his music from an insider perspective. While I'm sure there are more sides to all the stories, Lory does a nice job putting together a picture of a complex person who could both mesmerize and frustrate.
January 31, 2025
This book is an incredible tribute to my favorite musician of all time. It featured an intimate glimpse into Jeff Buckley’s world that not many people have seen. The chronological format of this book worked well and as I was reading, I was able to look up videos of Jeff’s live performances (the good and the bad) that I had never seen before, while getting an inside scoop on the inner workings of his band and things that were going on directly before and after these shows. From reading this book, I was able to learn exactly how things worked in Jeff’s head. He was a person who was charismatic, eccentric, innocent, jaded, genuine, raw, angry, and so much more; all at the same time. The best part is that all of these emotions can be directly heard in his music. He cared deeply about composing and sharing his songs with as many people as possible. Buckley lived a hauntingly beautiful life and his career was cut tragically short after just one album. I often wonder where he would be and what he would be doing if he was still around today.
The subject matter of the book was an easy 5 stars, but I’m not normally a non-fiction/documentary person, thus the 4 stars.
8.13/10
The subject matter of the book was an easy 5 stars, but I’m not normally a non-fiction/documentary person, thus the 4 stars.
8.13/10
December 31, 2018
Jeff Buckley was a truly transcendent musical talent. This book is a chronicle of his fame, mostly over the course of a year or two of his tour. It is written by his manager who chose not to share his story for twenty years.
This book stays with you. I read the whole thing in five days, half of it in one. It's heartbreaking, but you already knew that if you know Jeff's music and story.
I think I still personally prefer David Browne's Dream Brother over this one because I liked Browne's style more. But Lory's book offers such a rare and important perspective of Jeff. It struck me while reading it why this book is so valuable--because it keeps Jeff's memory alive. I think so many people now just think of Jeff as that guy who sang Hallelujah. But he was so much more than that as an artist. Indeed, Hallelujah is hardly mentioned here.
Some of my favorite parts were the oral history that Lory included near the beginning and the end. His (and co-author Jim Irwin's) interviews with others who knew Jeff are totally compelling. Merri Cyr, Jeff's photographer, is so fresh in her recollections and feelings, it seems like she relives those memories all the time. But she is just one of many included in this book who still vividly remember Jeff. One of the virtues of the book (depending on your preference, I suppose) is that Jeff's complexities are on display here, including the irritating aspects of his personality and actions. This book is not a sanitized history of Jeff.
It's evident in the book just how much many of these people are still hurting from Jeff's demise. The pain in Lory's prose is real. These people cared deeply for Jeff and still struggle to make sense of what happened. It is so hard to read the final two or three chapters here and read Lory's bereaved comments. But it's also necessary to remind the reader of the impact Jeff had on those who knew him.
Unsurprisingly, the book is one-sided. Because of this, I don't know if Lory can claim that this book is the definitive book about Jeff, necessarily. I think it might have been nice to hear from more of the major players in Jeff's story. But it was also great to hear this side of the story, since the people adding to the narrative here are not the ones who ultimately control Jeff's legacy (that distinction would go to his mom, Mary Guibert).
Overall, this is an important addition to Jeff Buckley's legacy. In writing this book, Dave Lory chose to do something that was undoubtedly difficult for him. But, as a fan of Jeff's music, I am grateful he wrote it.
This book stays with you. I read the whole thing in five days, half of it in one. It's heartbreaking, but you already knew that if you know Jeff's music and story.
I think I still personally prefer David Browne's Dream Brother over this one because I liked Browne's style more. But Lory's book offers such a rare and important perspective of Jeff. It struck me while reading it why this book is so valuable--because it keeps Jeff's memory alive. I think so many people now just think of Jeff as that guy who sang Hallelujah. But he was so much more than that as an artist. Indeed, Hallelujah is hardly mentioned here.
Some of my favorite parts were the oral history that Lory included near the beginning and the end. His (and co-author Jim Irwin's) interviews with others who knew Jeff are totally compelling. Merri Cyr, Jeff's photographer, is so fresh in her recollections and feelings, it seems like she relives those memories all the time. But she is just one of many included in this book who still vividly remember Jeff. One of the virtues of the book (depending on your preference, I suppose) is that Jeff's complexities are on display here, including the irritating aspects of his personality and actions. This book is not a sanitized history of Jeff.
It's evident in the book just how much many of these people are still hurting from Jeff's demise. The pain in Lory's prose is real. These people cared deeply for Jeff and still struggle to make sense of what happened. It is so hard to read the final two or three chapters here and read Lory's bereaved comments. But it's also necessary to remind the reader of the impact Jeff had on those who knew him.
Unsurprisingly, the book is one-sided. Because of this, I don't know if Lory can claim that this book is the definitive book about Jeff, necessarily. I think it might have been nice to hear from more of the major players in Jeff's story. But it was also great to hear this side of the story, since the people adding to the narrative here are not the ones who ultimately control Jeff's legacy (that distinction would go to his mom, Mary Guibert).
Overall, this is an important addition to Jeff Buckley's legacy. In writing this book, Dave Lory chose to do something that was undoubtedly difficult for him. But, as a fan of Jeff's music, I am grateful he wrote it.
May 29, 2025
Impresii asupra "Jeff Buckley: from Hallelujah to the Last Goodbye" the David Lory.
Intrări de jurnal, din descoperirea muzicii lui Jeff Buckley.
O scrisoare de dragoste catre muzica.
Note scurte asupra filozofiei lui Schopenhauer (promit ca se leaga)
******************
Uneori am gandul stupid că muzica este ca oamenii. O conexiune reală cu muzica cuiva ar fi, cumva, la fel de rară ca o dragoste de o viața si o conexiune superficială te mulțumește pe moment, dar nu te împlinește.
Multa muzica mă seduce și mă mulțumește, putina ma face să mă îndrăgostesc si ma împlinește. Jeff Buckley are ceva special- Nu cunosc pe nimeni care se rezuma la a-i asculta muzica în mod degajat, ci mereu cu pasiune. Iar celor care se declară adepți, le acaparează viața. Ca mulți alții, muzica lui m-a atins profund și pe mine.
Auzisem de el înainte sa încep sa ascult si cumva am avut de atunci un sentiment ca dacă voi incepe să ascult muzica mă v-a afecta - poate pentru ca auzisem că murise, deși mulți artiști pe care îi ascult sunt morți și nu m-a pus niciodată pe gânduri.
Ascultând muzica, interviurile, mi-a dat instant o impresie că este ceva diferit la felul în care el a creat, a trait si a văzut lumea. Am fost miscată de muzică și din curiozitate, am pus mâna pe “Jeff Buckley: From Hallelujah to the Last Goodbye” de Dave Lory.
În urma lecturii pot spune despre Jeff Buckley că a fost o persoana visătoare, sensibilă, teribil de pasionată, defectă, afectată, fără stabilitate, ambițioasă, puerila, talentata, nesigură, determinată, integră, cu o viziune deasupra multora. Desi nu mă asteptam, am aflat multe despre David Lory in sine - care este o persoană demnă de toata admirația! - și prin asta, frumuseațea relației dintre ei doi, una profundă, construită incet si atent, cu o tentă de pseudo tată-fiu, care denotă foarte multe despre Jeff Buckley ca persoană. Sunt multe povesti simpatice și aproape fantastice în sensibilitate si conexiune, dar și de-a dreptul jenante și, evident pe final, profund dureroase care pictează tabloul persoanei sale, în afara personajului pe care în mod inevitabil îl prezenta majorității lumii în calitate de persoană publică.
/ (spoiler de aici pana la următorul slash, dar continui mult după)
* L-a întrebat pe Dave dacă vreodată nu își ridică pentru o secundă mâinile pe volan cât e pe autostradă multe ore la rand în turnee - și cum asta de fapt însemna un “Pot sa mă încred în tine?” filtrat de jena unui copil abandonat de atâtea ori in viața, care sa mutat din loc în loc pentru toată copilăria. Sau pe aceeași idee, momentul în care a irosit o zi prefăcandu-se ca citește scrisori de la fani până și-a făcut curaj sa îl intrebe pe Dave dacă îl va lasa, intr-o perioada când acesta începuse să primească oferte noi de cariera.
* Iși trăia emoțiile fără nicio jenă, ca atunci când a cerut-o în căsătorie pe Joan Wasser pe capota unei mașini vechi în Memphis.
* A încercat să transporte pe ascuns de iarba înghițind o cantitate mare, care l-a adus aproape de moarte.
* I-a dăruit lui Dave brățara lui, pe care o purta constant si era să o piardă in concert.
* O implora pe Merri Cyr sa îi fie fotograf, o abandona, iși cerea scuze, o chema inapoi in viața lui, jucându-se cu ideea de relație romantică cu ea, urmată de altă dispariție si reluarea ciclului de la început, atunci când avea nevoie de ea in viata lui.
* L-a alienat prin indiferență, droguri și jigniri pe Matt, toboșarul trupei sale, în timpul ultimului turneu.
* Iși desena posterele de turneu și semna “Sweet Dreams” în scrisorile către fani.
* Atitudinea si aerul lui complet radiant când a cucerit prima oară o audiență uriașă în Franța la L’Olympia.
* Când și-a întregit trupa, îi povestea lui Dave că o va numi după Nina Simone și, in propriile cuvinte radiind a ambiție infinita de vis adolescentin, “I want it to be the most mesmerising, the sexiest, dreamiest, hardest most sensual band in the land”.
* A ținut un concert din turneul 'Live at Sin-e' de 3 sau 4 ori într-o seara pentru ca se adunase atât de multă lume încât nu putea primi pe toată lumea inăuntru și, in aceeași seară, l-a trimis pe Dave să cumpere buchete de trandafiri albi pe care i-a dat ascultătorilor.
* Scrisoarea lui către Bob Dylan.
* A făcut praf o serie de concerte pentru ca se îmbăta constant. Asta in urma unui articol “People Magazine” care l-a numit printre topul celor mai frumoase persoane din lume, o perioada de debut a sa ca artist când presa il compara constant cu tatăl sau pe care nu l a cunoscut decât pentru o săptămâna când avea doar câțiva ani.
* S-a culcat și apoi a abandonat complet o reporteriță americană la începutul primului turneu, compromițând o regulă importantă dată de Dave.
*Starea sa mintală se degrada în perioada care s-a dovedit a fi finală a vieții lui, confesându-i lui Joan că își dăduse seama că este manic-depresiv.
etc.
Recomand sa cititi pentru povestile de genul, sunt chiar simpatice de aflat.
/
Toate astea își îndeplinesc rolul de a face completă persoana lui, in ochii ascultătorilor care au impresia că il cunosc, având insa doar experiența momentului lui de expresie cel mai rafinat și prelucrat, adică ascultând arta sa. Poveștile il “demitologizează”. Pare ca a fost (și pe de-o parte chiar a fost în mod real) o persoana romantică și poetică, lucru pe care îl observi de la 100 de km depărtare când îl asculți prima oară și îi citești interviurile. Dar, cum a zis și Merri Cyr, Jeff avea un fel de “anihilare proprie” (cum o spune ea) exteriorizată în muzica lui printr-un filtru, un voal extrem de controlat de romantizare.
Când un mare talent moare, ești tentat sa uiți totul inafară de aura ideală și minunată a lui. Dave Lory, sigur una din cele mai apropiate persoane de Jeff, atinge un echilibru perfect între a-i îndreptați, prezenta, susține talentul de tip “odată intr-o generație” si intre a-l arata exact așa cum era ca om, defect în cel mai real sens al cuvântului.
/ (bănuiesc ca se pune ca spoiler)
Vreau sa evidențiez o anecdotă din carte care mi-a plăcut. După lansarea a Grace și turneul care a urmat, Jeff Buckley a început sa lucreze la My Sweetheart the Drunk cu Verlaine ca producător. Dupa ce asta nu a funcționat, s-a mutat în Memphis într-o casa mai modestă unde a înregistrat de unul singur tot ce înseamnă albumul (pe care - in mod amuzant - l-a trimis in variante diferite pe casetă fiecărei persoane de la Columbia care aștepta de la el o audiție in funcție de preferințele lor muzicale, pentru a nu dezamăgi), album care a urmat sa fie produs de Andy Wallace, ca și Grace.
În perioada aia, vizita des Grădina Zoologică din Memphis și văzând cât de prost îngrijite erau camere cu fluturi, s-a oferit voluntar pentru un job ca întreținător de fluturi. Dave descrie cum s-a imbrăcat la costum cu sacou, special pentru asta, și a depus un interviu pentru job. (Ca idee, când Jeff Buckley a participat la Rock Music Hall of Fame, a purtat un flanel. Singura dată când a mai purtat un costum a fost când a cântat Dido’s Lament cu orchestra la Glastonbury Festival). Dacă asta nu demonstrează individualitatea lui, putine lucruri o pot face.
/
Jeff Buckley a fost speriat de tipul de faimă care l-a condus pe tatăl tău biologic, Tim Buckley, la moarte de supradoză. Dave povestește el că voia să trăiască o viața stabilă, normală. Evident, iubea energia fanilor. Dar la un nivel mai profund, iubea ca muzica sa fie auzită, ca ea sa fie faimoasă. El a ales coperta finala la Grace. Practica standard, mai ales pentru debuturi, era poza in care artistul se uita la camera, pentru a creea o legatura cu audiența. Principii simple de publicitate. Jeff Buckley a insistat fata de echipa de la Columbia ca poza care este acum pe Grace sa fie cea finala, spunând ca ii place pentru ca in ea asculta muzica, simțea muzica. Cei de la Columbia au fost nevoiți sa puna ce a ales el.
În final, Jeff Buckley e fidel muzicii. S-a spus ca era îndrăgostit de muzică. (Voi face o exagerare spunand asta, dar asa simt) el este cumva însuși muzică, într‐un mod absolut, ca un canal prin care se revarsă sentiment pur, ceva aproape fantastic, ca să nu spun divin. Chiar el a mentionat in interviuri simțământul acesta de neimportanta a fizicalității, a corpului efectiv, in favoarea spiritului: ““i don't even know what this is, i don't even know what that is, this flesh thing. and this, earth thing, i don't know. but im just finding out all the time. it's packaging, i guess so. sometimes i just think it's a dream that our soul had in order to reach out to people and to kiss or dance or something." Pe de-o parte un statement romantizat, dar pe de alta parte conține un gând real.
Când îl asculți, îi simți darul de a fi liber in exprimare și în simțire, ii simți îndrăzneala. Se dedica complet si servea viziunea, pasiunea și admirația religioasa pentru sunet și pentru muzică.
Nu citesc niciodată nonficțiune - mai ales biografii. Mi-e frica că, citindu-le, cer prea mult. Cer să aflu ceva ce nu mi-e dat sa aflu, cum persoana chiar era in realitate. Mi-e frica să confund impresii prompte și anecdote izolate cu întreaga ființă a cuiva. Jeff Buckley nu mi se pare real. Nu ai putea să mă convingi că el chiar a fost real.
Am simțit o invadare nerușinată uneori citind cartea - în ciuda faptului că Dave Lory este probabil cel mai decent și mai respectuos autor de biografie văzut vreodată. Apoi m-am lovit de un sentiment contradictoriu: M-am simțit o secundă recunoscătoare că Jeff Buckley a murit, pentru ca altfel șansele sa aflăm toate acestea despre el ar fi fost aproape nule. La finalul biografiei (și nu o sa mă feresc), am plâns.
Recomand celor care sunt curioși sa afle despre viața lui din cea mai credibila si mai apropiată sursă (va rog nu citiți nimic de la mama lui si ferească domnul să vă uitați la documentarul făcut in colaborare cu ea- este oribil). Recomand celor care ascultă melodiile lui cu drag și le-a trecut prin gând intrebarea "Cum poate crea asta?", "De unde vin toate astea?".
> Cartea se ține de promisiunea nespusă a oricărei biografii: îți voi prezenta viața persoanei și îți voi demonstra ca ea este la fel de fantastica si reala ca arta sa.
Las mai jos playlistul meu cu Jeff Buckley, o încurajare sa îi fie aprofundată muzica pentru cine nu a făcut-o până acum, deși mă mir ca o astfel de persoană ar citi asta acum (și lăsând acest playlist rup din sufletul meu o părticică pe care o lipesc in secțiunea de Goodreads, deci sper ca e evidentă dedicația mea pentru recenzia asta): https://open.spotify.com/playlist/4CU...
******************
Părți de sentiment care nu se pot compara cu nimic altceva mă cuprind când ascult Grace, m-au redus la lacrimi când am ascultat o seara întreagă “Dream of You and I”, la versiunea lui de la “Calling You’, la Vancouver - pe care de când am început acest text până in timp ce scriu aceasta propoziție îmi umple casa goală a volum maxim - la “All Flowers in time” cu Fraser. În fiecare zi descopăr în cel mai serios sens ceva complet nou la “Live at Sin-e” si abilitatea lui de a da o viață nouă cover-urilor. Perioade de zile intregi m-au fascinat pe rand fiecare melodie din Grace. Resimt un alt sentiment in fiecare versiune live din turnee. Nu le cantă niciodată la fel.
******************
Schopenhauer definește ‘voința de viață’ în lucrarea sa “Lumea ca Voință și Reprezentare”: Voința de viața este esența ce dictează supraviețuirea noastră, esența conștiinței reprezentative care te ghidează în lume. Este un impuls orb, irațional, care se obiectivează în ființe. Este dincolo de cauzalitate, deci dincolo de legile fizice, precum și de conștientizarea spațio-temporală.
Nu sunt neaprărat fană a filozofiei lui Schopenhauer, dar a spus ceva care o să rămână cu mine mult timp (mulțumesc profa de filo de la unarte!) El zice ceva despre muzică. Muzica este o manifestare directă a voinței de viața însăși. Muzica nu este nicidecum ca celelalte arte, și anume o copie a ideilor, ci o copie a voinței de viața însăși, a cărei obiect sunt ideile. Din acest motiv, efectul muzicii este mult mai puternic și mai pătrunzător decât cel al celorlalte arte, căci celelalte vorbesc doar despre umbră, insă muzica vorbește de esență.
În consecință, atunci când ascultăm muzică, simțim că ne conectăm instantaneu cu un adevăr mai înalt, oricare ar fi acel adevăr.
“Adâncimea inexprimabilă a oricărei muzici, în virtutea căreia plutește pe lângă noi ca un paradis destul de familiar și totuși veșnic îndepărtat, și este atât de ușor de înțeles și totuși atât de inexplicabilă, se datorează faptului că ea reproduce toate emoțiile celei mai interioare ființe, dar cu totul fără realitate și îndepărtată de durerea ei.”
Ei bine, pentru mine, Jeff Buckley în calitate de creator, este întruchiparea voinței de viață prin muzică.
******************
În ultimul capitol al cărții, Dave Lory include un citat de la Pushkin. Îl las mai jos.
“Not all of me is dust
Within my song, safe from the worm,
My spirit will survive."
—Alexander Pushkin
Ultimul mesaj vocal trimis de Jeff Buckley către Lory, și posibil ultimul mesaj vocal trimis de Jeff Buckley vreodată, se adresează soției lui Dave, care a întâlnit-o prin Jeff, și fiicei lor și le spune:
“Play the music, play it loud, love Jeff’.
Intrări de jurnal, din descoperirea muzicii lui Jeff Buckley.
O scrisoare de dragoste catre muzica.
Note scurte asupra filozofiei lui Schopenhauer (promit ca se leaga)
******************
Uneori am gandul stupid că muzica este ca oamenii. O conexiune reală cu muzica cuiva ar fi, cumva, la fel de rară ca o dragoste de o viața si o conexiune superficială te mulțumește pe moment, dar nu te împlinește.
Multa muzica mă seduce și mă mulțumește, putina ma face să mă îndrăgostesc si ma împlinește. Jeff Buckley are ceva special- Nu cunosc pe nimeni care se rezuma la a-i asculta muzica în mod degajat, ci mereu cu pasiune. Iar celor care se declară adepți, le acaparează viața. Ca mulți alții, muzica lui m-a atins profund și pe mine.
Auzisem de el înainte sa încep sa ascult si cumva am avut de atunci un sentiment ca dacă voi incepe să ascult muzica mă v-a afecta - poate pentru ca auzisem că murise, deși mulți artiști pe care îi ascult sunt morți și nu m-a pus niciodată pe gânduri.
Ascultând muzica, interviurile, mi-a dat instant o impresie că este ceva diferit la felul în care el a creat, a trait si a văzut lumea. Am fost miscată de muzică și din curiozitate, am pus mâna pe “Jeff Buckley: From Hallelujah to the Last Goodbye” de Dave Lory.
În urma lecturii pot spune despre Jeff Buckley că a fost o persoana visătoare, sensibilă, teribil de pasionată, defectă, afectată, fără stabilitate, ambițioasă, puerila, talentata, nesigură, determinată, integră, cu o viziune deasupra multora. Desi nu mă asteptam, am aflat multe despre David Lory in sine - care este o persoană demnă de toata admirația! - și prin asta, frumuseațea relației dintre ei doi, una profundă, construită incet si atent, cu o tentă de pseudo tată-fiu, care denotă foarte multe despre Jeff Buckley ca persoană. Sunt multe povesti simpatice și aproape fantastice în sensibilitate si conexiune, dar și de-a dreptul jenante și, evident pe final, profund dureroase care pictează tabloul persoanei sale, în afara personajului pe care în mod inevitabil îl prezenta majorității lumii în calitate de persoană publică.
/ (spoiler de aici pana la următorul slash, dar continui mult după)
* L-a întrebat pe Dave dacă vreodată nu își ridică pentru o secundă mâinile pe volan cât e pe autostradă multe ore la rand în turnee - și cum asta de fapt însemna un “Pot sa mă încred în tine?” filtrat de jena unui copil abandonat de atâtea ori in viața, care sa mutat din loc în loc pentru toată copilăria. Sau pe aceeași idee, momentul în care a irosit o zi prefăcandu-se ca citește scrisori de la fani până și-a făcut curaj sa îl intrebe pe Dave dacă îl va lasa, intr-o perioada când acesta începuse să primească oferte noi de cariera.
* Iși trăia emoțiile fără nicio jenă, ca atunci când a cerut-o în căsătorie pe Joan Wasser pe capota unei mașini vechi în Memphis.
* A încercat să transporte pe ascuns de iarba înghițind o cantitate mare, care l-a adus aproape de moarte.
* I-a dăruit lui Dave brățara lui, pe care o purta constant si era să o piardă in concert.
* O implora pe Merri Cyr sa îi fie fotograf, o abandona, iși cerea scuze, o chema inapoi in viața lui, jucându-se cu ideea de relație romantică cu ea, urmată de altă dispariție si reluarea ciclului de la început, atunci când avea nevoie de ea in viata lui.
* L-a alienat prin indiferență, droguri și jigniri pe Matt, toboșarul trupei sale, în timpul ultimului turneu.
* Iși desena posterele de turneu și semna “Sweet Dreams” în scrisorile către fani.
* Atitudinea si aerul lui complet radiant când a cucerit prima oară o audiență uriașă în Franța la L’Olympia.
* Când și-a întregit trupa, îi povestea lui Dave că o va numi după Nina Simone și, in propriile cuvinte radiind a ambiție infinita de vis adolescentin, “I want it to be the most mesmerising, the sexiest, dreamiest, hardest most sensual band in the land”.
* A ținut un concert din turneul 'Live at Sin-e' de 3 sau 4 ori într-o seara pentru ca se adunase atât de multă lume încât nu putea primi pe toată lumea inăuntru și, in aceeași seară, l-a trimis pe Dave să cumpere buchete de trandafiri albi pe care i-a dat ascultătorilor.
* Scrisoarea lui către Bob Dylan.
* A făcut praf o serie de concerte pentru ca se îmbăta constant. Asta in urma unui articol “People Magazine” care l-a numit printre topul celor mai frumoase persoane din lume, o perioada de debut a sa ca artist când presa il compara constant cu tatăl sau pe care nu l a cunoscut decât pentru o săptămâna când avea doar câțiva ani.
* S-a culcat și apoi a abandonat complet o reporteriță americană la începutul primului turneu, compromițând o regulă importantă dată de Dave.
*Starea sa mintală se degrada în perioada care s-a dovedit a fi finală a vieții lui, confesându-i lui Joan că își dăduse seama că este manic-depresiv.
etc.
Recomand sa cititi pentru povestile de genul, sunt chiar simpatice de aflat.
/
Toate astea își îndeplinesc rolul de a face completă persoana lui, in ochii ascultătorilor care au impresia că il cunosc, având insa doar experiența momentului lui de expresie cel mai rafinat și prelucrat, adică ascultând arta sa. Poveștile il “demitologizează”. Pare ca a fost (și pe de-o parte chiar a fost în mod real) o persoana romantică și poetică, lucru pe care îl observi de la 100 de km depărtare când îl asculți prima oară și îi citești interviurile. Dar, cum a zis și Merri Cyr, Jeff avea un fel de “anihilare proprie” (cum o spune ea) exteriorizată în muzica lui printr-un filtru, un voal extrem de controlat de romantizare.
Când un mare talent moare, ești tentat sa uiți totul inafară de aura ideală și minunată a lui. Dave Lory, sigur una din cele mai apropiate persoane de Jeff, atinge un echilibru perfect între a-i îndreptați, prezenta, susține talentul de tip “odată intr-o generație” si intre a-l arata exact așa cum era ca om, defect în cel mai real sens al cuvântului.
/ (bănuiesc ca se pune ca spoiler)
Vreau sa evidențiez o anecdotă din carte care mi-a plăcut. După lansarea a Grace și turneul care a urmat, Jeff Buckley a început sa lucreze la My Sweetheart the Drunk cu Verlaine ca producător. Dupa ce asta nu a funcționat, s-a mutat în Memphis într-o casa mai modestă unde a înregistrat de unul singur tot ce înseamnă albumul (pe care - in mod amuzant - l-a trimis in variante diferite pe casetă fiecărei persoane de la Columbia care aștepta de la el o audiție in funcție de preferințele lor muzicale, pentru a nu dezamăgi), album care a urmat sa fie produs de Andy Wallace, ca și Grace.
În perioada aia, vizita des Grădina Zoologică din Memphis și văzând cât de prost îngrijite erau camere cu fluturi, s-a oferit voluntar pentru un job ca întreținător de fluturi. Dave descrie cum s-a imbrăcat la costum cu sacou, special pentru asta, și a depus un interviu pentru job. (Ca idee, când Jeff Buckley a participat la Rock Music Hall of Fame, a purtat un flanel. Singura dată când a mai purtat un costum a fost când a cântat Dido’s Lament cu orchestra la Glastonbury Festival). Dacă asta nu demonstrează individualitatea lui, putine lucruri o pot face.
/
Jeff Buckley a fost speriat de tipul de faimă care l-a condus pe tatăl tău biologic, Tim Buckley, la moarte de supradoză. Dave povestește el că voia să trăiască o viața stabilă, normală. Evident, iubea energia fanilor. Dar la un nivel mai profund, iubea ca muzica sa fie auzită, ca ea sa fie faimoasă. El a ales coperta finala la Grace. Practica standard, mai ales pentru debuturi, era poza in care artistul se uita la camera, pentru a creea o legatura cu audiența. Principii simple de publicitate. Jeff Buckley a insistat fata de echipa de la Columbia ca poza care este acum pe Grace sa fie cea finala, spunând ca ii place pentru ca in ea asculta muzica, simțea muzica. Cei de la Columbia au fost nevoiți sa puna ce a ales el.
În final, Jeff Buckley e fidel muzicii. S-a spus ca era îndrăgostit de muzică. (Voi face o exagerare spunand asta, dar asa simt) el este cumva însuși muzică, într‐un mod absolut, ca un canal prin care se revarsă sentiment pur, ceva aproape fantastic, ca să nu spun divin. Chiar el a mentionat in interviuri simțământul acesta de neimportanta a fizicalității, a corpului efectiv, in favoarea spiritului: ““i don't even know what this is, i don't even know what that is, this flesh thing. and this, earth thing, i don't know. but im just finding out all the time. it's packaging, i guess so. sometimes i just think it's a dream that our soul had in order to reach out to people and to kiss or dance or something." Pe de-o parte un statement romantizat, dar pe de alta parte conține un gând real.
Când îl asculți, îi simți darul de a fi liber in exprimare și în simțire, ii simți îndrăzneala. Se dedica complet si servea viziunea, pasiunea și admirația religioasa pentru sunet și pentru muzică.
Nu citesc niciodată nonficțiune - mai ales biografii. Mi-e frica că, citindu-le, cer prea mult. Cer să aflu ceva ce nu mi-e dat sa aflu, cum persoana chiar era in realitate. Mi-e frica să confund impresii prompte și anecdote izolate cu întreaga ființă a cuiva. Jeff Buckley nu mi se pare real. Nu ai putea să mă convingi că el chiar a fost real.
Am simțit o invadare nerușinată uneori citind cartea - în ciuda faptului că Dave Lory este probabil cel mai decent și mai respectuos autor de biografie văzut vreodată. Apoi m-am lovit de un sentiment contradictoriu: M-am simțit o secundă recunoscătoare că Jeff Buckley a murit, pentru ca altfel șansele sa aflăm toate acestea despre el ar fi fost aproape nule. La finalul biografiei (și nu o sa mă feresc), am plâns.
Recomand celor care sunt curioși sa afle despre viața lui din cea mai credibila si mai apropiată sursă (va rog nu citiți nimic de la mama lui si ferească domnul să vă uitați la documentarul făcut in colaborare cu ea- este oribil). Recomand celor care ascultă melodiile lui cu drag și le-a trecut prin gând intrebarea "Cum poate crea asta?", "De unde vin toate astea?".
> Cartea se ține de promisiunea nespusă a oricărei biografii: îți voi prezenta viața persoanei și îți voi demonstra ca ea este la fel de fantastica si reala ca arta sa.
Las mai jos playlistul meu cu Jeff Buckley, o încurajare sa îi fie aprofundată muzica pentru cine nu a făcut-o până acum, deși mă mir ca o astfel de persoană ar citi asta acum (și lăsând acest playlist rup din sufletul meu o părticică pe care o lipesc in secțiunea de Goodreads, deci sper ca e evidentă dedicația mea pentru recenzia asta): https://open.spotify.com/playlist/4CU...
******************
Părți de sentiment care nu se pot compara cu nimic altceva mă cuprind când ascult Grace, m-au redus la lacrimi când am ascultat o seara întreagă “Dream of You and I”, la versiunea lui de la “Calling You’, la Vancouver - pe care de când am început acest text până in timp ce scriu aceasta propoziție îmi umple casa goală a volum maxim - la “All Flowers in time” cu Fraser. În fiecare zi descopăr în cel mai serios sens ceva complet nou la “Live at Sin-e” si abilitatea lui de a da o viață nouă cover-urilor. Perioade de zile intregi m-au fascinat pe rand fiecare melodie din Grace. Resimt un alt sentiment in fiecare versiune live din turnee. Nu le cantă niciodată la fel.
******************
Schopenhauer definește ‘voința de viață’ în lucrarea sa “Lumea ca Voință și Reprezentare”: Voința de viața este esența ce dictează supraviețuirea noastră, esența conștiinței reprezentative care te ghidează în lume. Este un impuls orb, irațional, care se obiectivează în ființe. Este dincolo de cauzalitate, deci dincolo de legile fizice, precum și de conștientizarea spațio-temporală.
Nu sunt neaprărat fană a filozofiei lui Schopenhauer, dar a spus ceva care o să rămână cu mine mult timp (mulțumesc profa de filo de la unarte!) El zice ceva despre muzică. Muzica este o manifestare directă a voinței de viața însăși. Muzica nu este nicidecum ca celelalte arte, și anume o copie a ideilor, ci o copie a voinței de viața însăși, a cărei obiect sunt ideile. Din acest motiv, efectul muzicii este mult mai puternic și mai pătrunzător decât cel al celorlalte arte, căci celelalte vorbesc doar despre umbră, insă muzica vorbește de esență.
În consecință, atunci când ascultăm muzică, simțim că ne conectăm instantaneu cu un adevăr mai înalt, oricare ar fi acel adevăr.
“Adâncimea inexprimabilă a oricărei muzici, în virtutea căreia plutește pe lângă noi ca un paradis destul de familiar și totuși veșnic îndepărtat, și este atât de ușor de înțeles și totuși atât de inexplicabilă, se datorează faptului că ea reproduce toate emoțiile celei mai interioare ființe, dar cu totul fără realitate și îndepărtată de durerea ei.”
Ei bine, pentru mine, Jeff Buckley în calitate de creator, este întruchiparea voinței de viață prin muzică.
******************
În ultimul capitol al cărții, Dave Lory include un citat de la Pushkin. Îl las mai jos.
“Not all of me is dust
Within my song, safe from the worm,
My spirit will survive."
—Alexander Pushkin
Ultimul mesaj vocal trimis de Jeff Buckley către Lory, și posibil ultimul mesaj vocal trimis de Jeff Buckley vreodată, se adresează soției lui Dave, care a întâlnit-o prin Jeff, și fiicei lor și le spune:
“Play the music, play it loud, love Jeff’.
June 25, 2018
A peek behind the music that was sorely needed
Coming to know Jeff's music much later, I heard Lory on a podcast and if I weren't driving, I would've bought the book right then. There was so much I wished I had known about Buckley besides the obvious, and this fills in the details I wanted to know. It's a funny and heartbreaking read, because you knew that Jeff should've been absolutely huge, but we lost him far too soon.
Coming to know Jeff's music much later, I heard Lory on a podcast and if I weren't driving, I would've bought the book right then. There was so much I wished I had known about Buckley besides the obvious, and this fills in the details I wanted to know. It's a funny and heartbreaking read, because you knew that Jeff should've been absolutely huge, but we lost him far too soon.
August 24, 2024
it took me so long to read this book because it made me so genuinely upset my heart felt like it was being crushed repeatedly. one of the music industry’s (and the entire artistic world’s) greatest losses :(
February 5, 2026
I couldn't possibly articulate how profoundly this affected me. Grace is one of those albums that has aged like fine (lilac) wine and gets exponentially better with the umpteenth listen. The title track has been a solace during the worst states of ennui in my life. If only Jeff had more time in this world, he could've reached unimaginable heights, surpassing the orbit of the music industry. This book gracefully sheds light on him as an artist and as a human, beyond the enigmatic, almost mythical persona of him. Sobbed my heart out at midnight.
"I want to make something completely new. I want to work so hard that everything of me burns away, like the chemical in the match. Which leaves what really is me, or what I think is me. There’s something about music that hits the cavemen in us, even more than a speech or painting. I want to go someplace else. There’s more, so much more. More ways of saying, “I love you,” more ways of saying, “Where the hell do I fit in?” and more ways of saying, “Why doesn’t anyone love me?” And it’s nothing arty, nothing lofty; it’s just fucking different, and I want to leave this world behind a little so that maybe I will see that it’s bigger and I haven’t left it at all. I’m just trying to do my thing.”
"How do you feel when you open your mouth and sing?
Like it’s real. I feel like crying…I feel like I am crying! It’s the middle point between laughing and immense joy and crying. I feel the best when I’m singing."
"I want to make something completely new. I want to work so hard that everything of me burns away, like the chemical in the match. Which leaves what really is me, or what I think is me. There’s something about music that hits the cavemen in us, even more than a speech or painting. I want to go someplace else. There’s more, so much more. More ways of saying, “I love you,” more ways of saying, “Where the hell do I fit in?” and more ways of saying, “Why doesn’t anyone love me?” And it’s nothing arty, nothing lofty; it’s just fucking different, and I want to leave this world behind a little so that maybe I will see that it’s bigger and I haven’t left it at all. I’m just trying to do my thing.”
"How do you feel when you open your mouth and sing?
Like it’s real. I feel like crying…I feel like I am crying! It’s the middle point between laughing and immense joy and crying. I feel the best when I’m singing."
September 18, 2019
Heartbreaking on so many levels.... "It´s all about the music, stupid."
July 16, 2024
Wow il va m’en falloir du temps pour m’en remettre.
Je sais pas à quel point on peut vraiment se fier à ce que son manager raconte (certains trucs étaient pas vraiment accurate comparé à ce que j’avais lu sur plusieurs sites) mais c’était très intéressant d’avoir aussi d’autres pov de gens qui ont travaillé avec lui.
Il avait de l’adhd, c’était un scorpion (né un jour après moi 😜), un infp, il était super sensible… it makes so much sense !!!
Sa mort c’était vraiment une perte pour toute l’industrie de la musique et le monde en général, they don’t make men like this anymore et c’est trop triste ☹️☹️
Je sais pas à quel point on peut vraiment se fier à ce que son manager raconte (certains trucs étaient pas vraiment accurate comparé à ce que j’avais lu sur plusieurs sites) mais c’était très intéressant d’avoir aussi d’autres pov de gens qui ont travaillé avec lui.
Il avait de l’adhd, c’était un scorpion (né un jour après moi 😜), un infp, il était super sensible… it makes so much sense !!!
Sa mort c’était vraiment une perte pour toute l’industrie de la musique et le monde en général, they don’t make men like this anymore et c’est trop triste ☹️☹️
January 3, 2019
As a massive fan of his music, the last three chapters of this book were especially hard to read. Overall, it's difficult to really put into words what stories about Jeff Buckley mean to me, but I'm glad I read this.
January 6, 2019
Utterly compelling, and joins Dream Brother in the seminal Jeff Buckley reads. Lory comes over as very likeable and paints a much more human picture of JB, warts and all. Very well written too, a page turner.
January 2, 2022
Perfectly written literally couldn’t have been better
July 23, 2024
WARNING: DO NOT read this book while listening to jeff buckley as you will start crying and have a breakdown
May 19, 2023
a fascinating read because it is just so incredibly real. dave lory doesn‘t seem to shy away from anything here and as a fan that is certainly something much appreciated, even with the last chapters ripping my heart to shreds
January 23, 2026
I’ve only recently started listening to Jeff’s music, but it has ignited something deep in my soul that I don’t quite know how to explain. He was a beautiful soul who had such a deep and pure love for music. I can’t help but think about what he could have gone on to accomplish if he’d had more time.
This book gave me what I felt had been lacking from all the documentaries I’ve watched about him you really get to know him as a person, both the good and the bad. This is probably the best account we’ll ever get of Jeff’s life (unless someone even closer to him writes one). Those last three chapters are absolutely gut-wrenching, just utterly heartbreaking. I had to keep pausing while I was reading because my tears were blurring my vision.
I’ll be mourning this man for eternity 🪽
This book gave me what I felt had been lacking from all the documentaries I’ve watched about him you really get to know him as a person, both the good and the bad. This is probably the best account we’ll ever get of Jeff’s life (unless someone even closer to him writes one). Those last three chapters are absolutely gut-wrenching, just utterly heartbreaking. I had to keep pausing while I was reading because my tears were blurring my vision.
I’ll be mourning this man for eternity 🪽
Read
August 7, 2022I just wanna hear him live
it’s clear this book was written by someone who loved jeff buckley
‘It’s about the music stupid’
it’s clear this book was written by someone who loved jeff buckley
‘It’s about the music stupid’
July 20, 2023
(4.5) I can't possibly describe how special it is to read and learn about someone who has helped and inspired me so immensely, both through his music and who he was as a person, from the people who were closest to him. This book confirmed something I knew from the moment Jeff's hauntingly beautiful voice first reached me: he was not only an incredibly special musician, but an incredibly special human being.
Jeff was so good that people wouldn't just tell their friends; they'd radiate like they'd had a religious experience.
As is made clear in this book Jeff had many sides to him, and there were probably many more than came to light here, but I still feel like I was able to get to know him in a very unique way. What he struggled with, the thoughts and motivations behind his music, the things and people he loved, his bright spirit and gentle soul, he simply had so much heart. He's a guy I don't know, and never really will, yet feel so closely connected to.
That Buckley guy still is, simply, irreplaceable.
He had become fixated on the butterfly house. He thought it wasn't being kept properly, so he insisted on applying for the job of butterfly keeper. Jeff took a shower and got all spruced up. He put on his vintage suit and went in to put in his application. He wanted a normal-guy life.
The last few chapters detailing his death and the aftermath were very emotional and hit me hard. Jeff had so much life left to live, so much more to do, so much more to show us, so much more music to make. It's heartbreaking. I'm so unbelievably thankful that his music is still here for people to listen to and love, and that his legacy is still kept alive by everyone who loves him.
"The guy went into the water happy but made a terrible mistake, and I miss him every day, as a person, as a friend, and also miss his tremendous ability and the idea of what he was going to make and going to become."
Jeff was so good that people wouldn't just tell their friends; they'd radiate like they'd had a religious experience.
As is made clear in this book Jeff had many sides to him, and there were probably many more than came to light here, but I still feel like I was able to get to know him in a very unique way. What he struggled with, the thoughts and motivations behind his music, the things and people he loved, his bright spirit and gentle soul, he simply had so much heart. He's a guy I don't know, and never really will, yet feel so closely connected to.
That Buckley guy still is, simply, irreplaceable.
He had become fixated on the butterfly house. He thought it wasn't being kept properly, so he insisted on applying for the job of butterfly keeper. Jeff took a shower and got all spruced up. He put on his vintage suit and went in to put in his application. He wanted a normal-guy life.
The last few chapters detailing his death and the aftermath were very emotional and hit me hard. Jeff had so much life left to live, so much more to do, so much more to show us, so much more music to make. It's heartbreaking. I'm so unbelievably thankful that his music is still here for people to listen to and love, and that his legacy is still kept alive by everyone who loves him.
"The guy went into the water happy but made a terrible mistake, and I miss him every day, as a person, as a friend, and also miss his tremendous ability and the idea of what he was going to make and going to become."
January 16, 2026
one of the few books that’s made me sob :(:
December 31, 2025
do urself a favour and dont reread the last few chapters for your own mental health
January 8, 2023
I haven’t read a book as fast as this one in years. Fantastic book, would recommend for any fans of his music and would like to understand his time here more!
I’ve been obsessed with his music for over a year and wanted to understand more about his life and interests through this book. The author takes you on a journey through several first-hand accounts with Jeff’s close friends and coworkers. Jeff’s personality is built through interviews and the sequence of events, and reading about it all feels like it’s putting together a puzzle with his discography. You understand his mindset, his aura, his traits, his flaws, and everything else there is that he shared.
The book does a great job avoiding any worship to his career and gives him credit strictly where it’s due. He’s really humanized and brought back down to earth through Lory’s writing. Great author, thorough writing, captivating biography, and a wonder of an artist.
I’ve been obsessed with his music for over a year and wanted to understand more about his life and interests through this book. The author takes you on a journey through several first-hand accounts with Jeff’s close friends and coworkers. Jeff’s personality is built through interviews and the sequence of events, and reading about it all feels like it’s putting together a puzzle with his discography. You understand his mindset, his aura, his traits, his flaws, and everything else there is that he shared.
The book does a great job avoiding any worship to his career and gives him credit strictly where it’s due. He’s really humanized and brought back down to earth through Lory’s writing. Great author, thorough writing, captivating biography, and a wonder of an artist.
June 16, 2025
This is my first Jeff Buckley biography, so I can’t really say how it compares to others, or do more than guess at its honesty and accuracy. All biographies are partial one way or another though. This one has the flaws I expected from it: Dave Lory, and to an extent all the people who were interviewed for it as well, want to talk about Jeff Buckley sure but they also want to talk about themselves and they do. This was a great read nevertheless. It’s hard to say anything about the actual content — it was nice to have Merri Cyr in there saying he was an ass to her, and although you feel how much Lory loved Jeff Buckley, there is an honesty about how difficult a person he was, and it’s kind of crazy how just a few pages in he’s clocking him as a chronic "i have to seduce everyone who meets me" guy. Lory is obviously on a side in this but it is infuriating that Jeff’s mother took control of everything after his death when he never wanted her to have that much to do with his life and work — and how course as a fan it’s wonderful that we have the posthumous releases, and the excerpt from his journals, and man I wish Liz Fraser would allow All Flowers In Time to be released, but it’s also all quite icky like he never would have wanted this.
September 11, 2019
I was so blown away by this book that for once I felt I just had to review it in the hope other people get to experience it. People marvel at Buckley's work but it is evident reading this book that without the brave, solid, honest, perceptive, committed and experienced stewardship of Dave Lory we may well have never got to have his work in our lives. I did start to see, for all Lory's apparent love for Buckley, just how complex and at times yes difficult Buckley was. The scenes in which over the course of a long car drive Buckley finally unspools and opens up to Lory were so satisfying and touching. The insights of Mary Cyr was utterly compelling- her and Matt Johnson have a real spiritual insight into Buckley. And the ending, with Lory's visit to the psychic, is so devastating, moving and powerful. I will not forget this book and will be returning to it. Just wow.
February 5, 2020
I finished this book after reading a more recent graphic novel depicting Jeff Buckley's life. The latter felt disturbingly crafted, especially the portrayal of Buckley's mother as being nothing but supportive and of some of Buckley's offbeat behavior as more quirky than self-destructive. It's really not surprising that that book and this one are so different: There's a lot of conflict among people who were close to Jeff Buckley about his legacy is handled. Huge portions of this book read more like an oral history than a biography with one or two authors, and I appreciated that approach here. If all a guy leaves behind is fragments of the different things he was to different people, then doing your best to piece those fragments together is as close as you're going to get to having a complete story.
August 31, 2025
I knew about most of the circumstances of his death *except* for the fact he went for a swim fully clothed in that river at 9PM… Oh Jeff, you should’ve just gone home after dinner and rested your head on the pillow of your bed instead of the unforgiving waters of that Memphis River. This isn’t the first time I’ve cried reading a book, but I can’t remember the last time. I cry at beauty. I cry sometimes when it’s presented to me, and I cry harder when it’s taken away. We lost so much beauty that night. Writing this review while listening / sobbing to “Lover, You Should’ve Come Over” from Live at Wetlands, I just have one last thing to say: the beauty you gave us, Jeff, it always lives on, it’s never over.
November 27, 2019
This book is essential reading for any Jeff Buckley fan. It's people who knew and love him, it's brutally honest, and isn't the sanitised Mary Guibert version (keep cashing those cheques, Mary). It really paints a picture of who Jeff was and what he was like personally and creatively and the love and respect that Dave shows is so genuine and heartbreakingly beautiful.
I had to stop reading before the last 3 chapters because I couldn't stop crying. You know what is going to happen but the interviews of the people who were there and worked closely with him throughout his career is a knife. It feels so fresh. Merri Cyr is a highlight.
I miss my beautiful friend. ✌
I had to stop reading before the last 3 chapters because I couldn't stop crying. You know what is going to happen but the interviews of the people who were there and worked closely with him throughout his career is a knife. It feels so fresh. Merri Cyr is a highlight.
I miss my beautiful friend. ✌
October 29, 2020
Dave Lory, Jeff's Manager, has done a wonderful job in bringing this book into the world. It cuts through to the bare bones of Jeff's relationships, his music, and influences - in a no-nonsense, matter-of-fact style. It also contextualises his life, paradoxically both deifying him, as a gifted savant-like musician, whilst simultaneously addressing his faults, weaknesses, and shortcomings as a tragic human being. Inspiring, informative, tragic, and packed full of insights into Jeff's life and music; this book is a must read for anyone who cares about music, art or living a life full of grace.
June 3, 2022
One of the best dissections of a legendary figure in the music industry that I’ve ever read. Knowing Buckley’s fate in the end, it was absolutely heart-wrenching bonding with him and Dave Lory as they traverse their immersive, ambitious musical dreams. It truly builds everything up, from every gig, song, and relationship they venture into, to have it all crash down before the reader’s eyes. It’s heartwarming, wholesome, and tragic all at once.
If you’re a Jeff Buckley fan, this book is the definitive experience.
If you’re a Jeff Buckley fan, this book is the definitive experience.
Displaying 1 - 30 of 79 reviews