What do you think?
Rate this book
Waldröschen oder Die Rächerjagd rund um die Erde #5
Смъртта на императора
De Duitse schrijver Karl May leefde van 1842 tot 1912. Hij groeide op als zoon van een wever en werd beroemd dankzij zijn Indianenverhalen en reis- en avonturenromans, die o.a. in de Balkan, het Midden-Oosten en Amerika spelen; de meeste landschappen die hij hierin tot in details beschreef, heeft hij echter nimmer gezien. Hij bereikte een ongekende, nog steeds voortdurende populariteit als de schepper van de onsterfelijke prairiehelden Winnetou en Old Shatterhand. Hij beschreef de Indianen in de ondergang, in een pakkende en eenvoudige stijl. Het schema is ideale helden staan tegenover ruwe schurken, die uiteindelijk nooit hun gerechte straf ontlopen.
312 pages, Hardcover
First published January 1, 1925
2 people are currently reading
34 people want to read
About the author
Karl May
1,467 books444 followersKarl Friedrich May (also Karol May) was one of the best selling German writers of all time, noted mainly for books set in the American Old West, (best known for the characters of Winnetou and Old Shatterhand) and similar books set in the Orient and Middle East. In addition, he wrote stories set in his native Germany, in China and in South America.
May also wrote poetry and several plays, as well as composing music; he was proficient with several musical instruments. May's musical version of "Ave Maria" became very well known.
May also wrote poetry and several plays, as well as composing music; he was proficient with several musical instruments. May's musical version of "Ave Maria" became very well known.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 3 of 3 reviews
November 7, 2022
Das Abenteuer geht zu Ende
Mit dem Band Der sterbende Kaiser gelangt die fünfteilige Bearbeitung von Karl Mays Kolportageroman Das Waldröschen an sein Ende, und der Leser nimmt es bei all den spannenden Momenten, die es gab, und bei all der Sympathie, die er Karl May entgegenbringen mag, denn auch irgendwie mit Erleichterung zur Kenntnis, denn vieles wiederholte sich denn doch mit geringen Variationen, und am Ende ist jedes Garn ausgesponnen. Karl Mays ursprünglich für das Haus Münchmeyer geschriebene Fassung des Romans hat über 2.500 Seiten, muß also etwa doppelt so lang sein wie die später adaptierte Fassung: Ich will dies einmal, scheinbar unkommentiert, stehenlassen.
Auffallend ist das doch sehr große Figurenpersonal, das vielleicht in der Originalfassung noch besser zur Geltung gekommen ist, hier aber mitunter sehr aufgebläht wirkt. May denkt den besonders schurkischen Schurken ausgesprochen grausame Todesarten zu, doch trotzdem bleibt deren Ende nach all den vielen Seiten, in denen sie uns unterhalten haben, ein wenig unspektakulär.
Bis ich mich einmal wieder an einen der anderen langen Kolportageromane – eher in der Bearbeitung – wage, wird aber noch ein wenig Zeit ins Land streichen.
Mit dem Band Der sterbende Kaiser gelangt die fünfteilige Bearbeitung von Karl Mays Kolportageroman Das Waldröschen an sein Ende, und der Leser nimmt es bei all den spannenden Momenten, die es gab, und bei all der Sympathie, die er Karl May entgegenbringen mag, denn auch irgendwie mit Erleichterung zur Kenntnis, denn vieles wiederholte sich denn doch mit geringen Variationen, und am Ende ist jedes Garn ausgesponnen. Karl Mays ursprünglich für das Haus Münchmeyer geschriebene Fassung des Romans hat über 2.500 Seiten, muß also etwa doppelt so lang sein wie die später adaptierte Fassung: Ich will dies einmal, scheinbar unkommentiert, stehenlassen.
Auffallend ist das doch sehr große Figurenpersonal, das vielleicht in der Originalfassung noch besser zur Geltung gekommen ist, hier aber mitunter sehr aufgebläht wirkt. May denkt den besonders schurkischen Schurken ausgesprochen grausame Todesarten zu, doch trotzdem bleibt deren Ende nach all den vielen Seiten, in denen sie uns unterhalten haben, ein wenig unspektakulär.
Bis ich mich einmal wieder an einen der anderen langen Kolportageromane – eher in der Bearbeitung – wage, wird aber noch ein wenig Zeit ins Land streichen.
February 25, 2022
De la Barcelona la Veracruz.
Pe moşia întinsă, cu falnicul ei castel al vechii familii de Rodriganda y Sevilla, stăpânea, de şaptesprezece ani, falsul conte Alfonso şi părinţii săi, Clarissa şi avocatul Gasparino Cortejo. Pe când aceştia doi din urmă stăteau, într-o seară de la începutul anului 1867, de vorbă într-una din somptuoasele încăperi ale castelului, unul din servitori veni să aducă scrisorile sosite. Cortejo cercetă plicurile şi zise deodată cu mirare:
— A, uite ceva din Mexic!
Deschise scrisoarea şi începu s-o citească. Pe măsură ce citea, chipul i se îngălbenea şi, după ce sfârşi, căzu zdrobit pe canapea. Clarissa îl privea încremenită. Luă şi ea scrisoarea şi începu să citească răspicat, cuvânt cu cuvânt, următoarele: „Dragă unchiule, Îţi scriu în cea mai mare grabă de la hacienda del Erina, căci s-au petrecut evenimente foarte grave şi importante. Contele Fernando a reuşit să scape din sclavie şi s-a întors aici. Şi nu e singura lovitură pe care ne-o dă soarta. Toţi ceilalţi vrăjmaşi ai noştri, pe care îi credeam morţi de mult, sunt cu el: Sternau, cei doi fraţi Unger, Ucigătorul-de-bivoli, Inimă-de-urs, Emma Arbellez, Karja, până şi Mariano! Landola a fost un ticălos care ne-a tras pe sfoară. În loc să-i omoare, i-a debarcat pe o insulă pustie, de unde au scăpat, nu ştiu prin ce mijloace şi acum se află toţi la fortul Guadalupe, în tovărăşia celui mai aprig duşman al nostru, Juarez.Tata a plecat şi am trimis pe cineva după el ca să ia măsuri grabnice pentru a înlătura pe aceşti neîmpăcaţi duşmani ai noştri. Dacă nu reuşeşte, suntem pierduţi!
Nepoata ta, Josefa”
Atât Cortejo cât şi demna lui tovarăşă nu bănuiau nici pe departe că evenimentele descrise de Josefa se petrecuseră cu mult înainte şi că nu numai duşmanii lor, dar ei înşişi se aflau de câtva timp în puterea bizarului doctor Hillario.
— Trăiesc… toţi… toţi! bâigui Clarissa. În ce primejdie ne aflăm! Doamne! Doamne, nu ne putem şi noi bucura în tihnă de fructele muncii noastre?
— Lasă bocetele, că nu folosesc la nimic. Acum trebuie să vedem ce e de făcut. Mai întâi cu don Fernando. Îngăduinţa lui Pablo se răzbună.
Pe moşia întinsă, cu falnicul ei castel al vechii familii de Rodriganda y Sevilla, stăpânea, de şaptesprezece ani, falsul conte Alfonso şi părinţii săi, Clarissa şi avocatul Gasparino Cortejo. Pe când aceştia doi din urmă stăteau, într-o seară de la începutul anului 1867, de vorbă într-una din somptuoasele încăperi ale castelului, unul din servitori veni să aducă scrisorile sosite. Cortejo cercetă plicurile şi zise deodată cu mirare:
— A, uite ceva din Mexic!
Deschise scrisoarea şi începu s-o citească. Pe măsură ce citea, chipul i se îngălbenea şi, după ce sfârşi, căzu zdrobit pe canapea. Clarissa îl privea încremenită. Luă şi ea scrisoarea şi începu să citească răspicat, cuvânt cu cuvânt, următoarele: „Dragă unchiule, Îţi scriu în cea mai mare grabă de la hacienda del Erina, căci s-au petrecut evenimente foarte grave şi importante. Contele Fernando a reuşit să scape din sclavie şi s-a întors aici. Şi nu e singura lovitură pe care ne-o dă soarta. Toţi ceilalţi vrăjmaşi ai noştri, pe care îi credeam morţi de mult, sunt cu el: Sternau, cei doi fraţi Unger, Ucigătorul-de-bivoli, Inimă-de-urs, Emma Arbellez, Karja, până şi Mariano! Landola a fost un ticălos care ne-a tras pe sfoară. În loc să-i omoare, i-a debarcat pe o insulă pustie, de unde au scăpat, nu ştiu prin ce mijloace şi acum se află toţi la fortul Guadalupe, în tovărăşia celui mai aprig duşman al nostru, Juarez.Tata a plecat şi am trimis pe cineva după el ca să ia măsuri grabnice pentru a înlătura pe aceşti neîmpăcaţi duşmani ai noştri. Dacă nu reuşeşte, suntem pierduţi!
Nepoata ta, Josefa”
Atât Cortejo cât şi demna lui tovarăşă nu bănuiau nici pe departe că evenimentele descrise de Josefa se petrecuseră cu mult înainte şi că nu numai duşmanii lor, dar ei înşişi se aflau de câtva timp în puterea bizarului doctor Hillario.
— Trăiesc… toţi… toţi! bâigui Clarissa. În ce primejdie ne aflăm! Doamne! Doamne, nu ne putem şi noi bucura în tihnă de fructele muncii noastre?
— Lasă bocetele, că nu folosesc la nimic. Acum trebuie să vedem ce e de făcut. Mai întâi cu don Fernando. Îngăduinţa lui Pablo se răzbună.
May 24, 2022
Много интересна поредица.
Displaying 1 - 3 of 3 reviews