Groapa

by Eugen Barbu

„Dacă s-ar face o anchetă cu privire la cele mai bune romane din literatura noastră, n-aș ezita să înscriu printre ele și «Groapa» de Eugen Barbu... Țin să stărui asupra poeziei romanului, care la întîia lui apariție în volum a ridicat și obiecții, necruțîndu-i-se calificarea de «naturalist». Dacă naturalismul lui Zola și al școalei de la Medan s-au caracterizat prin stăruință exagerată asupra instinctelor brutale și a eredității încărcate, precum și a plăgii alcoolismului, micul univers al "Gropii" se individualizează prin pasiuni primitive mai adesea sănătoase și printr-un plein-airism robust, iar însăși mizeria și moartea au altă tonalitate, mai puțin sumbră și niciodată repulsivă pînă la îngrețoșare (efectul parcă sistematic vizat de epigonii zoliști).. Scrisul lui Eugen Barbu oferă tot felul de surprinderi, dar mai ales concizia rară, frazarea scurtă, sacadată, dialogul concentrat, nervos, veridic.” - Șerban Cioculescu

Genres: Romanian Literature, Fiction, Romania, Classics, Historical Fiction, Literature, Unfinished

376 pages, Paperback

First published January 1, 1957

About the author

Romanian modern novelist, short story writer, journalist, and correspondent member of the Romanian Academy.

His most famous writings are the novels Groapa (1957) and Principele (1969). Barbu's prose, in which the influence of neorealism has been noted, drew comparison to the works of Mateiu Caragiale, Tudor Arghezi, and Curzio Malaparte.

It was however, considered unequal by several critics, who took into measure Barbu's preference for archaisms, as well as his fluctuating narrative style.

Barbu also wrote several film scripts,some of which were for films starring his wife, the actress Marga Barbu (Florin Piersic's Mărgelatu series).

Reviews

[Sandra Deaconu · Rating 4 out of 5]

,,Acum, nu erau mare lucru zece lei pe lună, dar la sărac și-un capăt de ață atârnă greu.''

,,Nu râdeți, că Dumnezeu pe cei buni îi face vânt, pentru că dacă ești pasăre, tot te vânează vânătorul, dacă ești broască, te mănâncă șarpele, pe când vântul, ehe, lui nu-i e nici cald, nici rece, pătrunde oriunde, nu-l poate opri nimeni... și eu vânt o să fiu și pisică. Iar dușmanul meu, broască și șoarece, să-l chinui cum m-a chinuit el pe mine.''

,,Sufletu' n-are cămașă și firmă la poartă.''

,,Orice poți să ascunzi în lumea asta, numai ce-i al sufletului nu. Că dragostele sunt ca buruiana rea, cresc în văgăunile inimii și s-arată.''

[Denisa Aida · Rating 4 out of 5]

După ce am citit Groapa, mi-am ascultat bunica mai cu atenție pentru că am început să-i înțeleg gândirea.
Degeaba cunoșteam eu vag unele aspecte din trecut, erau prea superficiale ca să înțeleg poveștile ei de viață. Mi-a trebuit o carte ca Groapa care merge din aproape în aproape în lumea asta a amărâților ca să conștientizez că gândirea ei, pe care o consideram îngustă, are niște cauze externe, sau nenorocul de a se fi născut într-un anumit loc și într-un anumit timp.

[Bogdan · Rating 4 out of 5]

Groapa este un tablou pictat cu linii grosiere, cu culori maro murdare dar la care nu te poti opri din privit, un fel de frumusetea uratului. De fiecare data cand citesc un roman situat in Romania inceputului de secol XX ma socheaza violenta brutala a acelor vremuri: barbati care isi bat cu bestialitate nevestele si copiii ca mai apoi sa mearga in crasma unde-si cheltuie putinii bani pe care ii castiga iar femeile sunt infidele si rautacioase toate combinate cu o saracie lucie. Totusi acesti oameni care traiesc in jurul unei gropi de gunoi se mai si iubesc, se casatoresc si traiesc o viata impreuna.

Mi-a placut in mod special faptul ca Eugen Barbu nu este moralizator, in Groapa saracii tot saraci raman iar bogatii devin si mai bogati, nu exista o lectie pe care sa ne-o dea asa cum fac alti clasici romani, el doar prezinta oamenii acelor vremuri asa cum sunt. Anotimpurile trec vertiginos de la capitol la capitol iar in vietile personajelor nu se schimba mai nimic. Exact ca in Romania de astazi.

O sa-mi ramana mult timp in minte mahalaua bucuresteana Cuţarida...

[Andrei Stoian · Rating 4 out of 5]

Un lucru este sigur în ce privește ,,Groapa": nu am mai citit niciodată o carte care să semene cu ea.
Romanul reprezintă o frescă a vieții de mahala, acțiunea fiind plasată în Cuțarida, o mahala a Bucureștiului interbelic.
Groapa este un fel de cartier în care s-au adunat, cu timpul, mulți oameni din pătura joasă a societății, construindu-și case și trăind în mizerie, la limita sărăciei. Gunoierul Grigore și nevasta lui, Aglaia, sunt primii sosiți în Groapă, cei doi reprezentând martorii evoluției mahalalei. Ei au fost acolo de la început, au văzut oameni sosind, căsătorindu-se, murind, iar dacă la început cunoșteau toți locatarii, mahalaua se extinde atât de mult, încât sunt înconjurați de din ce în ce mai multe fețe necunoscute.
Cartea spune povestea a numeroase personaje: avem un frizer, câțiva lăutari, un măcelar, câteva bătrâne etc., însă, în cea mai mare parte, alternează între viața lui Stere, cârciumarul din Cuțarida, și povestea bandei de hoți conduse de Bozoncea.
Din anumite puncte de vedere, cârciuma lui Stere poate fi considerată centrul acestui univers al mizeriei. Viața în mahala este grea și tristă, iar bărbații își îneacă amarul în băutură. Indiferent cât de săraci sunt, pentru alcool găsesc întotdeauna bani, Stere îmbogățindu-se pe baza suferinței lor.
Povestea grupului de tâlhari este probabil cea mai palpitantă. Bandiții lui Bozoncea jefuiesc negustori, se taie între ei, fug de poliție, petrec și ucid cu egală plăcere. Unii dintre ei sunt prinși de poliție, bătuți, trimiși la închisoare, alții scapă, însă doar pentru moment. Sunt oameni violenți a căror viața nu poate să se încheie decât prin violență.
Lumea prezentată de Eugen Barbu este una a sărăciei, a mizeriei și nedreptății, a bărbaților care se îmbată și își bat nevestele, a hoților și a suferinței. Limbajul utilizat de autor este potrivit acestei lumi. Nu este limbajul cu care ne-a obișnuit literatura clasică. Este un limbaj dur, la fel de brutal ca oamenii din mahala, adesea obscen, cu argouri specifice. Cred că asta poate surprinde cel mai mult un cititor care deschide romanul fără să știe în ce se bagă. ,,Groapa" este mai violentă decât majoritatea cărților din literatura română; prezintă constant personaje cu un comportament deviant, este explicită și, uneori, șocantă. Probabil de aici i se trage autenticitatea. Citind romanul, nu există moment în care să te îndoiești că Eugen Barbu a intrat personal în contact cu lumea pe care o descrie.

[Dominic Muresan · Rating 5 out of 5]

De un realism cinic ce nu poate fi decât rodul unei adânci furii sociale, Groapa este o colecție de destine ce au în centru un personaj mut, orb, surd, viu, mort, funcționând pe post de centru gravitațional: Groapa de gunoi.

Și fără să dau prea mult în morală e de știut că romanul e ca o baltă plină de noroi în care ești invitat să te oglindești; întrebarea necesară fiind: cât mai ai până să fii mulțumit?

[Joanna · Rating 5 out of 5]

Oj, nie oszczędza rumuński pisarz Eugen Barbu czytelnika. Zamiast do luksusowych willi bukaresztańskiej burżuazji prowadzi czytelnika do peryferyjnej dzielnicy slumsów, której centralnym punktem i „placem zabaw” dla młodych mieszkańców jest cutaridzkie wysypisko śmieci. Powieść Barbu równie dobrze można określić mianem zbioru opowiadań, gdyż składa się z kilkunastu rozdziałów - samodzielnych opowieści - migawek poświęconych kolejnym przedstawicielom około-wysypiskowej społeczności. A społeczność to zaiście barwna niezmiernie i mimo swojego beznadziejnego urodzenia i położenia, trudów codzienności, braku perspektyw na lepszą przyszłość mająca w sobie sporo chęci i energii do życia. Jednak nie myślcie sobie, że to jest wesoła, do mdłości słodka historyjka. Tytuł „Jama” nie jest przypadkowy, gdyż w swoim arcydziele Barbu zabiera czytelnika na dno cywilizacji, na sam dół drabiny społecznej. Dla mieszkańców Cutardii nędza, kradzieże, zdrady, pijaństwo, prostytucja, przemoc, głośne awantury, morderstwa - to chleb powszedni. Bohaterowie rumuńskiego pisarza to w większości ludzie z najdalszego marginesu - do szpiku kości zepsuci degeneraci i zwyrodnialcy, prymitywne typy, dla których „kultura” i „edukacja” to pojęcia obce. W tym gąszczu patologii da się jednak znaleźć jednostki niepasujące - osoby, które rokują dobrze na przyszłość, posiadają większe ambicje, pragną się wybić i wydostać z nędzy i beznadziei. W pewien sposób obraz społeczeństwa przedstawionego w „Jamie” nasuwa na myśl ubogich chłopów i wiejską codzienność znaną z powieści XIX- i wczesno XX-wiecznych realistów.
Jednak przez swoją surowość, brud i plugastwo, wszechobecne ubóstwo i brzydotę, oraz wylewające się z każdej strony najgorsze okropieństwa bliżej tej powieści do naturalizmu rodem z dzieł filmowych takich jak „Spotkałem nawet szczęśliwych Cyganów” czy „Ziemia jest grzeszną pieśnią” bądź czystego dokumentu bowiem Barbu z kronikarską precyzją, reporterską autentycznością i realizmem godnym najznamienitszych filmów dokumentalnych odmalowuje cutaridzką codzienność. Nieustannie w trakcie lektury tej bez wątpienia wybitnej pozycji nachodziła mnie refleksja, że rzetelniejszą wiedzę o danym kraju - jego społeczeństwie, obyczajach i tradycjach, kulturze, historii itd. zdobywam nie z reportaży, a właśnie z literatury pięknej autorstwa pisarzy znających z autopsji opisywane przez siebie realia.
Mięsista to proza ta „Jama”. Obskurna, pesymistyczna, gęsta i lepka od brudu i krwi, językowo wulgarna i dosadna, ale jakże doskonała i autentyczna. Wielka rzecz.

instagram | facebook

[Dora Burdan · Rating 5 out of 5]

Un roman de exceptie, de nivelul Morometii, mai putin insa popular, datorita personalitatii controversate a autorului ( plagiatura dezonorantă  din ,,Incognito" cu excluderea  ulteriorioara din Uniunea Scriitorilor), precum si a unor pasaje demne de luat in calcul de către cenzura comunistă.
Cartea surprinde mai multe povești-bucăti din viața societații romanești marginalizate din mahalaua Bucurestiului-Filantropia, Filaret-  la sfarsitul celui de-al doilea război mondial. M-am tot gândit când se petrece acțiunea pe parcursul întregului roman, deoarece nu e bine precizat (doar intuiești), ca la sfârsit să se dezvăluie ca o incheiere: 1946-1956. Este surprinsă dezvoltarea mahalalelor cu extinderea Bucurestiului, cu noi străzi, noi prăvălii ( cumva am facut analogie cu ,,Femeia cu parul rosu,, Orhan Pamuk, doar ca aici e vorba de Istanbul si de anii '80), cu săracia si greutatile oamenilor din acea perioadă, dar și cu mizeria morala în care se complac (ca într-o...groapă).
Cel mai mult mi-a placut capitolul nunta, o frescă realista a vremurilor, în care apare pețitul, nunta propiu-zisa cu lăutari, noaptea nunții, jucatul cearceafului mototolit si murdar de sange, strigătul darurilor, samd. Povestea tristă a copiilor colindatori care așteaptă Mosul, sau povestea veselă a babelor care se spovedesc, arată între altele cât de jos se afla societatea românească în acele vremuri ( ca sa nu mai vorbesc despre poveștile în reluare a hoților care dominau aproape nestingheriti mahalaua)  și multe altele. Recomand.

[Sabbath · Rating 5 out of 5]

Din ciclul "da-mi anii de atunci cu mintea de acum". Nu inteleg de ce nu l-am citit in liceu, probabil fiindca era la lecturi obligatorii, iar eu eram un mic razvratit, la care tot ce era obligatoriu nu era necesar. Regret, insa ma bucur ca nu l-am ratat.
Excelent! Recomand!

[Claudia Șerbănescu · Rating 3 out of 5]

O frescă foarte reușită a vieții din mahalalele Bucureștiului în perioada interbelică. Capitolele pot fi tot atâtea proze scurte, publicabile separat, dar împreună alcătuiesc un roman al sordidului și al argoului șuților din Cuțarida.

[carpe diem · Rating 3 out of 5]

Imi aminteste de modul in care sunt vazuti “oamenii strazii” (daca asta e traducerea corecta a “homeless”) in zona Vancouver, cel putin. Ne traim existentele intr-o, mai mult sau mai putin, siguranta a zilei de maine si comfort a zilei de azi. Suntem captivi intre sentimentele de agasare la vederea zdrentelor si invidie la succesul mai mare al altora din aceeasi “clasa” (scriu acest termen cu multe rezerve). Aceasta carte reuseste sa dea la o parte valul care ne impiedica sa ii vedem pe cei traind in mizerie materiala ca pe niste fiinte umane. In plus, Barbu are bunul simt sa nu idealizeze imaginea napastuitilor, ci doar sa traga cititorul de maneca sa se opreasca si sa se uite, pur si simplu, cu ochii mintii, la un alt mod de a fi, de a trai. Remarcabila este povestea macelarului, chiar daca destinul sau e cam teatral. E deja a doua (sau a treia?) carte de Barbu pe care o citesc si mi-e greu sa descriu in cuvinte ce ma aduce inapoi la cartile lui... nu e profunzimea stilului sau a modului in care sunt construite personajele, ci mai degraba nonsalanta relatarii. Mai este si naturaletea in care reuseste sa redea o poveste bine inchegata, parca scrie dintr-un condei, fara prea multe revizuiri.

[Claudiu Moraru · Rating 5 out of 5]

Excelentă, cea mai bună carte citită în ultimele 6 luni.

Am ezitat puțin înainte să mă apuc să o citesc. Dădusem peste niște critici aspre la adresa lui Eugen Barbu: trecutul său comunist, plagiatul ș.a. Mă bucur mult că nu am ținut cont. Aș fi pierdut o lectură uriașă.
În primul rând, mi se pare foarte greu de analizat romanul rațional, intelectual. Romanul te transpune într-o lume total străină stilului nostru de viață actual. O lume ce se bazează pe profunzime, spiritualitate, nevoi primare, tradiție și valori istorice ancestrale.
În același timp, întâlnești și o lume scăldată în mizerie, mediocritate și declin. Acest lucru ar putea părea respingător, dar din contră, cred că e lucrul care face romanul încântător. Îmi aduc aminte că Marin Preda vorbea de faptul că există o fascinație pentru mizeria umană. Am simțit și eu acest lucru, deși nu îți dorești să trăiești precum personajele din roman, simți o atracție pentru stilul lor de viață, tocmai pentru că e atât de diferit de al tău.

Romanul dă impresia de atemporalitate, influența regimului comunist din acea perioadă neapăsând asupra lui.

”Groapa” lui Eugen Barbu merită un loc important în istoria literaturii românești.

[Alex · Rating 5 out of 5]

I am happy to have got the chance to
read this literary jewel. Reminded me of Tocaia Grande however it is great to have your own Romanian Tocaia Grande.

Great dialogues, stories. Nothing more to add, it must be read as a piece of history about Bucharest.

[Lapetitem · Rating 5 out of 5]

Un gros pavé de descriptions riches et peut-être bien fort caricaturales, au fil des pages le quartier grandit, change, évolue comme a du evoluer la population alors,. Il y sont tous, petits commercants prenant de l'envergure, traminots, boueurs, petits métiers, brigands et religieux... acommpagnés de leur(s) femme(s) et enfants au fil des saisons et des vies, des noces, des morts... et les musiciens toujours en fond pour rythmer toutes les folies (le sentiment de lire un film d'Emir Kusturica en quelque sorte...). A lire pour changer d'air et remettre quelques pendules à l'heure de nos exigences du 21° siècle !

[Florin Pitea · Rating 4 out of 5]

Read it in high school, enjoyed it.

[Sabin · Rating 4 out of 5]

Firicel de iarbă rea,
Mamă, mămulica mea,
Nu plânge la moartea mea...
Plângeţi voi patru pereţi,
Ce de mine rămâneţi,
Că de supărare multă
Mi-a căzut lumea urâtă,
Şi de amărât ce sunt,
Nu văd iarba pe pământ
Şi soarele luminînd...

[Mihail Romanescu · Rating 3 out of 5]

Romanul-capodoperă al autorului, singurul până acum considerat original.
Scris la persoana a III-a, textul are în vedere istoriile care se încropesc în jurul gropii de gunoi Cuțarida. Limbajul este neaoș, cu mulți termeni argotici și expresii populare, cu fragmente din cântece populare și lăutărești.
E un roman interesant, dar e cam prea nestructurat, de regulă surprinzându-se, cu prea puțină legătură între ele, diferite episoade care ilustrează diverse aspecte ale vieții de lângă groapa cu gunoi, respectiv din viața intimă a lucitorilor zonei. Singurul fir narativ care se păstrează este cel ce urmărește povestea bandei de tâlhari a lui Bozoncea, narându-se toată istoria acestei găști, cu nașterea, creșterea și distrugerea ei definitivă. În rest firele nu se prea leagă și scenele sunt cam dezlânate, singurul aspect cu adevărat remarcabil fiind limbajul și felul în care autorul a știut să surprindă niște aspecte semnificative, niște detalii care conturează foarte bine și atmosfera și viața oamenilor. Amănunte și imagini disparate, dar din care se încropește un tablou complex, ceva semănător cu picturile lui Pieter Brueghel cel Bătrân.
Romanul începe cu prezentarea administratorului gropii de gunoi Cuțarida, Grigore, și a lui soție, Aglaie, o codoașă autentică, care în capitolul următor face tot posibilul să îl căsătorească pe tânărul Stere, un foarte proaspăt negustor, care abia deschisese o cârciumă lângă groapa cu gunoi, care însă a mers bine și i-a adus profit. Potrivit planurilor Aglaiei, Stere se va căsători cu unica fiică a dogarului din sat, cu Lina, care era „în vorbă cu” un tânăr pe măsură ei, Nicolae. Toate sunt organizate și se petrec conform tradiției, cei doi căsătorindu-se, după tot tipicul unei nunți din zonă.
Urmează prezentarea felului în care hoții din zonă fură cai, îi modifică ca formă și aspect și în final îi vând, câștigând bani frumoși. Apar tot felul de nume ciudate, tipice unui mediu sordid, un limbaj argotic tipic, plin de savoare, dar greu de înțeles pentru „cei grăbiți”.
Urmează prezentarea modului în care s-a dezvoltat zona, cu apariția a tot soiul de oameni, meseriași, mici întreprinzători, oameni simpli sau chiar indivizi de nimic. se construiesc tot mai multe case, iar averea lui Stere crește ca urmare a vadului bun pe care îl are. Cu bani luați cu greu de la socru-său, respectiv de la fostul său meșter, Stere reușește să își sporească gospodăria, care îl învață cum să fure de la clienți fără să se vadă. Stere deschide și o băcănie, ceea ce mărește și mai mult și averea, și prestigiul lui în zonă. Până și Lina pare să îl uite cu totul pe fostul iubit, atrasă tot mai mult de ban și de munca pe care o face ea însăși în gospodărie. Ginerele se ceartă cu socrul pentru avere, pentru faptul că Lina nu e trecută de soț în acte, bărbatul optând pentru modelul patriarhal, socrul nedorind ca fiica lui, în cazul că se întâmplă ceva, să rămână pe dinafară, până și cu zestrea pierdută.
Ambii soți au mici episoade de amor adulterin, Lina fiind curtată de lăptarul care venea des pe la cârciumă și pe care îl alungă cu amenințări soțul, Stere dedându-se desfrâului cu femei cunoscute în călătoriile lui de afaceri, când caută să aducă marfă, printre care cu focoasa Voica, de dragul căreia mai are puțin și își pierde cu totul capul.
Cum era și firesc apare și un copil, toate obiceiurile și tradițiile specifice, dar și prejudecățile și eresurile fiind prezentate de autor cu lux de mănunte. Îi moare socrul lui Stere, alt prilej pentru scriitor de a prezenta obiceiuri locale de înmormântare.
În grupul hoților, ucenicul Paraschiv face notă aparte, după cum frumoasa țigancă Didina, care îi furase inima șefului Bozoncea, e o prezență specială, ce se impune și le impune tuturor respect.
Sunt relatate obiceiuri de sărbători, cum ar fi Crăciunul, când un copil sărman e convins că și lui moșul îi va aduce cadouri dacă își lasă ghetele în pragul casei. Rezultatul e dureros pentru copil, căci dimineața constată că pe ghetele lui doar s-a urinat câinele și acestea au înghețat.
Negoțul cu pești și raci și felul cum se prindeau clandestin aceștia e alt prilej de evocare a unor obiceiuri aparte.
În zonă urmează să se construiască o biserică, prilej pentru autor de a introduce și povești de iubire clandestină, pentru că meșterul italian angajat e un bărbat seducător, care le cucerește pe cam toate femeile din zonă, spre disperarea bărbaților, care nu o dată le bat crunt.
Preotul care primește parohia Cuțarida e un individ mic, roșcat, foarte ciudat, dar aparent devotat meseriei lui, care e poreclit popa-metru. Preotul le spovedește pe toate babele zonei și reușește în timp să le intre acestora pe sub piele și să obțină donații și obiecte frumoase pentru biserica abia construită.
Tâlhăriile și crimele nu lipsesc din zonă, pentru înșelăciune la jocul de cărți unii ajungând să își piardă chiar viața. E interesant negoțul cu pâine, felul cum se repartizau tipurile de pâine în funcție de averea lor care o cumpărau și care pentru pâinea albă își permiteau să plătească mai mult decât cei care luau numai pâine de tărâțe.
Povestea nefericită de iubire a lui Nicu-Piele, care se îndrăgostește de tânăra Sinefta, o adolescentă frumoasă, năbădăioasă și recalcitrantă, care profită de pe urma lui, spre a se căsători în final cu un altul.
La Balul meseriașilor, unde Bozoncea se duce cu Didina și o parte din tovarăși, hoții strică petrecerea și îi fură pe invitați, după ce Didina îl seduce pe președintele-organizator.
Nebunia care cuprinde și pisicile și câinii în săptămâna brânzei, adică în perioada de împerechere.
Înmormântarea cămătarului Birică-Jumătate, a cărui avere rudele o pândesc de mult, dar nu reușesc să o găsească în toată casa. În drum spre cimitir, de la o hurducătură, sicriul cade și se deschide, iar mortul pare că rânjește la rudele sale. E înmormântat fără cruce și fără lumânare.
Sunt prinși de poliție câțiva oameni ai lui Bozoncea, printre care se află și Paraschiv, și sunt torturați să spună unde au ascuns caii pe care i-au furat. Deoarece nu mărturisesc nimic în timpul anchetelor repetate, marcate de torturi cumplite, hoții scapă numai cu un an de închisoare.
Istoria Vetei, fata domnului Aristică Mînzu, care se îndrăgostește de studentul la medicină care stă la ei în gazdă, dar părinții își dau seama de legătura celor doi și ca să nu pățească vreo rușine, îi cer tânărului să plece. După un an fata îl uitase aproape complet, acum fiind și căsătorită și cu copil, spre încântare părinților.
Sunt descrise chefurile care aveau loc „La Borțoasa”, o grădină de vară mai retrasă, ferită din calea poliției.
Înmormântarea lui Gogu, a cărui soție e de mai mult timp amanta frizerului Trică, prilej pentru autor de a sublinia ipocrizia femeii și felul în care o simplă vorbă aruncată într-un anume moment poate schimba complet perspectiva oamenilor, care din ticăloasă o transformă pe femeie în victima unui om crud, care o maltrata.
Starostele țiganilor Bozoncea îmbătrânește tot mai mult și e tot mai vânat de tânărul Paraschiv care vrea să-i ia și locul și ibovnica, la care visa de mult, dar mai ales din pușcărie. Femeia îl place la rândul ei și e dispusă să îi devină amanta, dar amândoi se feresc de staroste. Acesta își dă însă seama de relația care tocmai s-a înfiripat între cei doi și vrea să îi surprindă asupra faptului, ceea ce și reușește. Pe Paraschiv îl rănește foarte tare, iar pe Didina o bate cumplit, dar nu o alungă, ținând parcă mai mult la ea, ba chiar plănuind să se căsătorească cu aceasta. Fiind tânăr și în putere, Paraschiv se vindecă și se va răzbuna pe staroste, furându-i mireasa la nuntă, iar pe el ucigându-l. E convins că femeia l-a trădat, așa că se răzbună și pe ea dând-o pe mâna hoților, care o violează chiar sub ochii lui. dar nici el nu o poate alunga și și-o face țiitoarea lui, deși mai are și alte femei la care merge, spre mânia Didinei care simte că îmbătrânește și nu își mai poate ține aproape iubiții.
În casa lui cârciumarului Stere atmosfera e tot mai încordată pentru că bărbatul pare vrăjit de ibovnica lui, iar soția Lina nu mai știe ce să facă spre a-l păstra lângă ea. femeia ajunge să meargă și la vrăjitoarea satului, ca să-i dezlege bărbatul de farmece. În cele din urmă Stere e părăsit de Voica, așa că toate reintră pe vechiul făgaș, el întorcându-se la nevastă și la afacerea lui.
E povestită moartea unor lăutari care încântau adeseori oamenii din zonă. Țiganii vor să se întoarcă acasă pe o viforniță mare, sunt înconjurați de lupi, unul dintre ei e sfâșiat, altul înnebunește, cântând în ger până ce a doua zi sunt găsiți de niște vânători.
Viața comunități, cu aspectele ei sociale și politice, e de asemenea surprinsă, sub forma strângerii dărilor, a promisiunilor care se fac cu ocazia alegerilor, promisiuni ce nu se mai respectă niciodată: dacă era reales primarul, acesta promitea că va asfalta satul; numai că lucrările sunt amânate atât de mult, până ce oamenii își iau acasă și folosesc în scop propriu toate materialele pregătite pentru lucrări; ultimul care se „servește” este chiar primarul ales.
Ultimul capitol încheie povestea tâlharului Paraschiv, care e trădat de primul iubit al Didinei, Sandu, cel care a scos-o din bordelul Crucea de Piatră. Paraschiv și oamenii lui sunt arestați într-o noapte, după un chef monstruos. Didina însă îi ajută să iasă din pușcărie, spre încântarea tâlharului, care realizează că nu a mai fost trădat și de data asta. Dau de Sandu într-o cârciumă și îl înjunghie chiar sub ochii celorlalți clienți care cheamă poliția. Sunt lichidați.
Finalul e rezervat primului locuitor al Cuțaridei, Grigore, paznicul gropii de gunoi, și nevestei sale Aglaia, cei care au rămas tot acolo, de la începuturi, au văzut și au aflat cam tot ce s-a întâmplat mai important în zonă.

[Gabrielle Danoux · Rating 3 out of 5]

Sur la traduction en français sous le titre La Grand Dépotoir :
Pour le « buzz » que Laure Hinckel, pourtant chef de file des traducteurs littéraires du roumain, appelle de ses vœux, je crois que c’est raté. En effet malgré le « concours de l’Institut culturel roumain » et même du « Centre national du livre » à qui bien entendu elle remercie expressément pour « l’octroi des crédits de traduction qui ont consacré l’ampleur de ce travail », les 550 pages semblent ne pas trouver son public. Dès le titre, dont la traduction littérale est bien « La Fosse », l’odeur sulfureuse semble l’emporter sur celle des lauriers. Je voudrais citer l’avertissement au lecteur signé « l’éditeur et la traductrice » : « Eugen Barbu (1924 – 1993) fut un écrivain et un homme public très controversé en Roumanie. Il a mis son prestige d’auteur littéraire réputé au service du régime totalitaire de Nicolae Ceauşescu. Au cours des années 1980, au paroxysme de la dictature, il fut l’un des membres de la Grande Assemblée nationale et considéré comme le relais de la Securitate, la police politique, auprès des écrivains. Il fut exclu de l’Union des écrivains justes après la chute du communisme. À partir de 1990, Eugen Barbu s’est compromis davantage encore en devenant le cofondateur publication, “România Mare”, d’abord vouée à la haine des minorités avant de se recentrer sur un populisme agressif. Eugen Barbu a la verve et la couleur d’un Céline. Il a vécu, comme l’écrivain français, des temps d’erreur profonde. Publié en 1957, “Le Grand Dépotoir” est un roman exempt par miracle des clichés du réalisme socialiste. Si sévère que soit le jugement porté aujourd’hui sur l’auteur, ce livre demeure l’une des grandes œuvres de la littérature roumaine du XXe siècle. » Bien qu’effectivement d’aucuns considère en Roumanie qu’il s’agit d’un chef-d’œuvre, cet avertissement passe sous silence la paternité controversée de ce livre ainsi que le faite qu’il s’agisse bien d’une retraduction. En 1966, soit moins d’une dizaine d’années après sa sortie « Groapa » fut traduit du roumain par Léon Negruzzi (à la célèbre ascendance) et Mauriciu Floresco aux éditions Buchet-Chastel à Paris. La traductrice n’aurait-elle pas dû leur adresser également des remerciements et se dire honorée de les remettre « au goût du jour » ? Rééditer voire retraduire même pour « actualiser » pourquoi pas. Mais est-ce vraiment nécessaire pour cela d’investir des fonds publics dans de la « controverse » ? Sceptique cette fosse peut le devenir ! Heureusement que les dépotoirs grands ou petits, traduits ou retraduits du roumain semblent laisser indifférent.

Sur le roman original un résumé :
Grigore, le chef des éboueurs, habite près de la Cuțarida, une sorte de trou près de Bucarest, où l'on entasse toutes sortes de déchets. Près du trou en question, un quartier fait d'habitations de fortune est en train de naître. Aglaia, la femme de Grigore, réussit à marier Stere, le bistrotier avare et taciturne à Lina, fille d'un tonnelier de la ville, richement dotée. Récit de la fête du mariage dans le premier chapitre. Elle emménage tristement au bistrot.

Dans le chapitre deux (Pouliches en mal de mâles) nous avons donc une bande de voleurs : Bozoncea, dit le Staroste (le chef), Oacă, Nicu-la-Peau, Gheoghe, le vieux, qui a une tendance à la mythomanie, Sandu et enfin Paraschiv, le jeune débutant. Ensemble, ils volent des juments qu'ils maquillent puis revendent au marché. Ils fêtent leur réussite avec Mitică Ciolan et sa bande de musiciens puis se dirigent vers chez Didina, la maîtresse du Staroste. Stere emprunte à son ancien maître, Pandele Vasiliu, et ouvre une petite épicerie (chapitre trois : Les gens). Il se dispute puis se rabiboche avec sa belle-famille, grâce à Aglaia. Son affaire marche de mieux en mieux. Il a une maîtresse sur le trajet de Drăgășani, où il achète son vin. Paraschiv tombe amoureux de Didina, qui était précédemment avec Sandu.

Le chapitre cinq (Les souliers) traite des enfants de la Cuțarida, qui traînent dehors : « Le Père Noël, il est aussi dans mon livre de lecture… » « Pense donc à autre chose ! Y atterrit que chez les riches ! », puis dans le chapitre six (À confesse) on voit comment le prêtre parvient à récolter l'argent pour construire une église à la Cuțarida. L'égorgeur de boeufs, Marin Pisică, a la gueule de bois et fini tué par un des animaux qu'il était censé égorger. C'est l'hiver et la disette pour les voleurs. Oacă contracte la tuberculose. Gheorghe et Paraschiv se jurent fidélité. Mielu est au service de Bique-moitié, l'usurier : il vendait des pains. Son patron refuse de lui prêter de l'argent. Il distribue les pains gratuitement (chapitre neuf : La bonne action de Mielu).

Sinefta fait tourner la tête de Nicu, qui lui achète toutes sortes de choses, avant qu'elle aille avec un autre, qui devient son souteneur.

Le père Ștefan du chapitre 11 c'est l'entrepreneur de pompes funèbres qui boit… chez Stere, évidemment. Avec l'aide de Didina, les voleurs rackettent les patrons à un dîner du MEDEF local.

Le chapitre treize (La semaine de la baratte) raconte les chiens de la Cuțarida, qui traînent, puis meurent, se nourrissent des cadavres les uns des autres.

Bique-moitié meurt. Sa famille essaye de l'enterrer. Mais le peuple se venge et finit par balancer le cercueil à la rivière glacée, où il coule. Nicu-la-peau se fait arrêter. Puis c'est le tour de Gheorghe et Paraschiv, qui sont torturés, mais font porter le chapeau à Nicu et ne dénoncent pas Bozoncea, qui graisse les pattes : ils ne prennent qu'un an. Il y ensuite l'histoire de Veta, qui tombe amoureuse du locataire de ses parents, étudiant en médecine, qui part vers d'autres cieux. Puis son père la marie à un collègue des chemins de fer. Gheorghe et Paraschiv sont sortis et vont fêter cela avec Bozoncea chez La Ventrue. Oacă est mort, Paraschiv a pris du galon en prison.

Dans le chapitre dix-huit (Veillées mortuaires) on raconte la mort de Gogu, comment Aglaia s'occupe du corps, comment on le veille, comment la veuve se console avec le barbier.

Paraschiv couche avec Didina. Bozoncea les surprend, blesse grièvement Paraschiv et bat sévèrement Didina. Mais Gheorghe sauve Paraschiv, qui prend bientôt sa revanche et tue Bozoncea. Maintenant, il est le chef de la bande et possède Didina. Par ailleurs la fortune de Stere croît, il veut acheter un fonds au centre-ville. Il cesse sa liaison et continue d'amasser. En rentrant d'une fête, les musiciens se font surprendre par la neige et dévorer par les loups. Une vieille femme pique sur le soi-disant chantier du pavage de la Cuțarida du sable pour conserver ses carottes. le nouveau maire élu, évidemment, pas de pavage.

Dans le chapitre vingt-trois (La trahison) Paraschiv forme une bande. Sandu le dénonce, mais il parvient à s'échapper, grâce à Didina. Paraschiv tue Sandu mais la police arrive : Gheorghe se fait tuer et Paraschiv est arrêté. Il y a aussi un épilogue qui nous dit que Grigore est resté près de la Cuțarida, avec Aglaia. La mort n'est plus très loin...

[Socrate · Rating 4 out of 5]

Peste rufe fâlfâia seara. Omul se opri. Gunoierii se întorceau grămadă.

Trecură mai departe.

- Noroc, şefule! aruncă unul.

- Noroc!

Grigore era îndesat, vânjos, îmbrăcat cu o haină groasă şi pantaloni strânşi pe pulpe. Mijlocul şi-l sugrumase într-o curea lată de piele, bătută în ţinte.

Şedea şi privea locul cu palmele la spate. Cerul se întuneca. Oraşul scânteia îndepărtat. În iarba fierbinte mişuna vântul de vară. Gunoierii aprinseseră focul. Fumul înecăcios acoperi pământul tare.

Se descălţară. Aveau tălpile negre, tăiate şi pline de răni. Le perpeleau la căldură. O ceată de câini îi înconjură. Erau mari cât nişte viţei, flocoşi şi răi. Lătrară spre groapă şi se repeziră către marginile ei înalte.

Grigore nu se întoarse. Haita se opri mârâind. O femeie trecută şi osoasă, aplecată de şale îi alungă din preajma ei şi se depărtă. Dulăii îşi scuturau laţele, muşcându-şi puricii din blănile vechi.

- Huo! Na pagubelor! strigă nevasta şi aruncă bolovani după ei.

Ceata se împrăştie. Se strânse apoi mai departe.

Gunoierii beau ţuică, plescăind din buzele arse de tutun. Sticla trecu din mână în mână. În jur se răspândi mireasma de prună veche, dulce-amăruie. Cel mai bătrân sorbi de-a-n picioarele, ştergându-şi barba cu mâna lată şi păroasă. Muierea se uita la el, aşteptându-şi rândul. Le puse dinainte blide de tablă în care aburea o fiertură.

Nu mai vorbi nici unul. Mestecau repede, cu poftă. Se auzeau lingurile izbite.

[Diana Gole · Rating 4 out of 5]

Cred că e un roman subestimat în zilele noastre și e mare, mare păcat. Lumea Cuțaridei merită mai mult! Și poate mai mult.

Eu una în liceu aș fi citit cu mare drag cartea aceasta. În schimb, m-am ales cu Baltagul – pe care-l mai studiasem și pe a VIII-a și de care mă săturasem, partea a II-a din Moromeții care mi s-a părut plictisitoare, Ion – care deși mi-a plăcut, m-a enervat. Singurele care mi-au plăcut au fost Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (care mi-a și picat la BAC) și Mara (care nu era inclusă în programa de BAC nu știu din ce cauză). Și mă rezum doar la romane, nu mai zic de nuvele și, mai ales de poezii pe care le citeam de drag, dar uram să le disec prin comentarii.

recenzia completă aici: https://dealedianei.ro/2020/03/12/gro...

[Diana Lungu · Rating 5 out of 5]

Demult n-am mai citit o carte în română cu dicționarul în mână 🙂 ”Groapa” lui Eugen Barbu e o adevărată adâncitură în limba și realitatea Bucureștiului de mahala, plină de arhaisme și argouri colorate – unele atât de rare, că nu le-am găsit nici în DEX. A trebuit să le dibuiesc sensul din context 🙂

Apărut în anii ’50, romanul a fost întâmpinat cu ostilitate: acuzat de naturalism și limbaj licențios, prea îndrăzneț pentru epoca postbelică. Și totuși, unii critici au văzut în el un adevărat poem. Eu i-am simțit poezia încă din prima propoziție – „Peste rufe fâlfâia seara” – și am oftat încântată 🙂

”Groapa” este o cronică a vieții din mahalaua Cuțarida, o zonă săracă de la marginea Bucureștiului interbelic, construită chiar pe marginea unei gropi de gunoi. Cartea urmărește viața de zi cu zi a locuitorilor acestei lumi dure – hoți, cerșetori, femei ușoare, oameni fără noroc – și surprinde cu brutalitate, dar colorat, lupta lor pentru supraviețuire.

În loc de eroi care să glorifice proletariatul, găsim pârliți care se zbat la fundul unei gropi de gunoaie. Printre ei, Stere – cârciumarul care vede potențial în acest colț de lume și își tunde (jăcmănește) clienții cum poate, ba subțiind vinul cu apă, ba umflând numărul de pahare băute, trecute în caietul cu datorii – și banda de hoți care dă ritmul vieții de jos, cheltuindu-și banii într-o veselie petrecăreață cu lăutari, țuică, bere, vin sau drojdie (adică tărie) și pe cadouri pentru ibovnice, că nu le puteai trece pragul fără daruri. Acestea nu se dădeau dacă nu auzeau zornăitul plăcut al salbelor cu galbeni, cerceluși din aur, blănuri sau foșnet de rochii.

Cartea îmi amintește de “Maidanul cu dragoste” al lui George Mihail Zamfirescu sau de “Șatra” lui Zaharia Stancu, dar are un aer distinct, poate și datorită celor 13 versiuni prin care a trecut până la forma finală.

Iată și câteva dintre cuvintele care mi-au cerut pauză de lectură și căutare sârguincioasă în dicționar:�Chivuță – femeie (de obicei țigancă) care spoiește cu bidineaua,�Manglitor – hoț,�Caramangiu – hoț de buzunare,�A pantaraura – a umbla de colo-colo fără rost,�Șest – pe furiș,�Șuriu – cuțit,�Șafăr – mijlocitor necinstit.

Pentru porțiile de băutură vândute la cârciuma lui Stere găsim: cinzec; sticlă de lampă numărul cinci; litra; dorobanț.

Deci, dacă decideți să-i dați cărții o șansă, apoi cu dicționarul aproape 😀 și nu umblați pantaraura 🙂

[Dumitru Anca · Rating 5 out of 5]

"Erau niște handralai de la țară, cam leneși și hoți, slugarind Bucureștiul, cărând tot ce lepăda orașul. Mureau de tineri, loviți de oftică. N-aveau Dumnezeu, nici prieteni, nici neamuri. Trăiau cu muieri fără căpătâi ca și ei. Acestea le lepădau copiii în șanțurile Cuțaridei. Altfel, băieți veseli."

"-Mamă, adică moșul ăla care dă pe la alții, de are barba de câlți, e adevărat?
-Care?
-Mos Crăciun, de e și-n cartea de citire...
-Fugi d-acilea! Numai la ăi bogați nimerește! Ce să caute la noi? Și-ar pierde cizmele prin noroaie!"

"-Mi-au omorât nepricopsiții astia câinele!
-Aoleu!
Și asta o auziră si ceilalți. Ei țineau la dulăi, ii creșteau din sărăcie, împărțeau bucata de mămăligă, numai sa aibă cine latra în bătătura casei."

"Morții cu morții, viii cu viile!"

"Se uitau pe furiș la neveste: ei le băteau, ei le iubeau!"

"-Da statu ăsta cine e?[...]
-Cum cine e?[...] Eu, dumneata, dumnealui, noi toți și cei care te apara cu arma, sa nu vie dușmanii să-ți ia viata și ce mai ai...
-Pai, afara de viata, chiar ca nu mai avem nimic..."

"Cine l-ar fi văzut mangaindu-si copiii murdari n-ar fi recunoscut în el pe veselul cântăreț care spunea la ziuă glume fără perdea. Pentru ca, altfel, Dumitru era un om trist, când râdea punea mana la gura, cu spaima, sa nu supere pe cineva."

Și multe altele...

[Alex G]

Pe la jumătatea cărții are loc scena redată mai jos, în care un bărbat îi face avansuri unei minore. Asta m-a făcut să caut informații despre autor. Și ce să vezi :))
N-am mai continuat cartea.

"Fata prinsese o îndrăzneală și împrăștia zăpada cu pantoful ei mic.
— O să dau pe la tine, a mai zis Piele. Da unde stai?
— Da de ce vrei să știi?
— Așa, să mai trec câteodată să-ți țin de urât…
— Nu mai spune?
Gheorghe o dată a întors obrazul lui bătrân.
— Ete-a dracului!
Lunganul i-a dat un ghiont:
— Taci, Treanță, că-mi strici ploile! S-a-ntors către ea. Hai, spune, neică,
să-ți iau de-o rochie, niscai pantofi, c-oi fi goală pușcă, vai de viețișoara ta!
— Ce inimă mare ai, să nu-ți fie de deochi! râse Sinefta, și ăl bătrân se uită
mai bine spre fată.
Codana, să nu-i dai șaptesprezece ani, avea un obraz curat de fată
cuminte. Când râdea te-apuca așa, o furnicătură.
— Nu mă fierbe, mânca-ți-aș ochii…
— De, că-ți spusei, la Tarapana stau. Caută-mă, numai să mă găsești, și să
nu te simtă mătuși-mea, că e dată dracului, te bagă-n gura lumii!
Și plecă, mișcându-și șoldurile lungi și coadele. Codoșul își puse palma la
gură.
— Ce-ai de zis?
— Asta întoarce un cartier și mai dă și p-alături!
Piele dădu din umeri.
— N-aș crede! E crudă, miroase a lapte."

[sanda moga · Rating 4 out of 5]

Mahalaua Cuțarida, este o adunatura de case, spre Grivita. Grigore este sef pus de primarie la groapa de gunoi, iar Stere a deschis pravalie in gura gropii, si toti erau atrasi acolo seara de lumina din-nauntru. Aici isi traiesc veacul personajele lui Barbu, dintre care mi-au atras atentia cei pomeniti deja, si mana de hoti.
E. Barbu a reusit foarte repede si usor sa ma introduca in atmosfera mahalalei din inceput de secol XX si a vietii personajelor: unii mai chinuiti (ca Grigore), altii cu dorinte de inavutire (ca Stere) si altii mai complicati (ca hotii).
Foarte mult mi-a placut scena mortii lautarilor. Prin asta mi se pare ca autorul a punctat foarte bine momentul schimbarii mahalalei. Dupa ce au murit lautarii, prin campania electorala se promite asfaltarea strazilor si innoirea, modernizarea intregii comunitati.
Groapa e o carte care ar trebui citita, si o recomand cu caldura. Ceea ce a dus la pierderea unei stelute din partea mea, a fost puzderia personajelor; cred ca nu toti ar fi trebuit punctati cu nume si prenume, ci ar fi putut sa treaca si mai pasager prin descrierea povestii.

[Jarat · Rating 5 out of 5]

Tulburatoare carte! Probabil doar renumele prost al autorului o opreste sa fie piesa centrala a literaturii romane. Autorul, crescut in mizeria mahalalei, priveste cu multa intelegere la micimea omeneasca, la toate ipostazele unei lumi ce nu mai e sat dar nu e inca oras. Desi este miezul ascuns, matul urbanitatii, al Bucurestiului interbelic - ala pe care "subtirii" de astazi il viseaza in vis nostalgic si mincinos.
Literatura reala, puternica. Realism atat cat e necesar pentru ca literatura sa fie instrument de intelegere, prin emotie si imagine, a unei lumi la care, altfel, nu ai niciun acces.

[Alin · Rating 5 out of 5]

Amazing naturalistic account of the Romanian underbelly, taking place in Bucharest’s outskirts during the post-war period.

“Groapa” (The Garbage Pit) is a tale depicting the life of thieves, drunks, gamblers, prostitutes, killers, garbage collectors. They are portrayed in classical naturalistic fashion, with sensory stimulation such as pugnant rotten smells, shades of grey, brown and green, children crying, people swearing and fighting, but also a lot of music, easy romance, and a lot of super fun banter.

The story follows two main parallel plots. The first follows Stere, a Balzacian character reprezenting the upstart, greedy person, willing to do anything to improve their material situation. In the beginning he’s a young servant to a famous loan shark, yet he is released from his duty and opens a small bar with his dowry from his newlywed wife, quickly enabling him to gain lots of riches.
The other plot follows a band of thieves led by Bozoncea, whose leadership is questioned by the newest addition to the gang, Paraschiv

Great archetypal characters, I found this book extremely lively in terms of dialogue and plot, with one of the most realistic, colourful and often-times profane depictions of Romanian argotic dialogue. I found it particularly memorable compared to other Romanian classics I’ve read. The character arcs are also well-executed and i truly think it is THE “counterculture” novel of Post-War Romania.

[Mihaela Abrudan · Rating 3 out of 5]

O radiografie a mahalalelor Bucureștiului cu sărăcia și greutățile celor lăsați la marginea societăț.Mi-a amintit de bunicii și vecinii mei de la țară care tot așa trăiau și gândeau când eram copil, de cât de firesc li se părea să ducă o viață grea și muncească din zori până noaptea fără să se gândească că viața poate fi și altfel. Dacă nu aș fi citit înainte Stăpânii golfului a lui Ion Dan aș fi apreciat-o mai mult.

[Diana · Rating 3 out of 5]

O monografie a scursurilor umane. Din momentul în care Eugen Barbu s-a mândrit cu titlul de "scatolog național" în urma publicării acestei cărți, ma așteptăm să citesc ceva cu adevărat fetid, dar nu a fost chiar asa. Bărbați care își bat femeile, curve, lacomi, săraci, hoți, criminali ... Nimic nou sub soare. Mai degrabă a fost numit "scatolog național" pentru altceva, dezrădacinat de ficțiune...

[Marina Iosub · Rating 5 out of 5]

O carte excepțională care te transpune in lumea veche a mahalalelor bucureștene. Descrierile evenimentelor, peisajelor, sentimentelor sunt atât de vii de simți ca le trăiești pe propria piele. O carte ce merită citită!

[NickuL · Rating 5 out of 5]

Groapa recreează atmosfera mahalalei Cuțarida, însuflețită de acei oameni amărâți, care caută să își facă un rost. Groapa este o lectură care te poartă prin toate stările, purtându-te în mijlocul mahalalei bucureștene și făcându-te să o cunoști așa cum nu credeai vreodată că o să ai ocazia.

[Roberto · Rating 5 out of 5]

A Romanian masterpiece !!!