Deși am plecat fără mari așteptări, m-a prins povestea. Nu personajul principal. Aş putea s-o admir dacă nu aş invidia-o puțin pentru optimismul şi încrederea cu care priveşte viața chiar şi atunci când nu sună bine deloc. Dar m-a dezamăgit decizia ei finală. Am perceput-o ca pe un compromis făcut de frica singurătății. M-a zgâriat pe creier şi m-a obligat s-o consider superficială. În viață, dragostea nu e totul, astea-s poveşti de la Alma. Dar povestea a sunat bine inițial. Şi multe dintre nemulțumirile, frustrările şi anxietățile ei mi-au părut decente, fireşti, chiar de bun-simț. Unele chiar le-am experimentat personal de-a lungul vieții. Şi brusc, când mai aveam vreo 30 de pagini dintr-o carte, nu extraordinară, dar cu lecții bune de viață, din care poți trage concluzii pozitive, autoarea a simțit nevoia să-şi bată joc de neuronii mei. De ce simt unii nevoia stringentă de happy-end? Cu ce te poate gâdila melodrama ieftină? Ce avea, băi frate, un sfârşit ca-n viață? De ce trebuie să curgă lapte şi miere? De ce trebuie să găseşti întotdeauna scuze, ce nici măcar nu par veridice, personajelor? De ce simți nevoia să-l transformi pe nemernic în ăla care s-a sacrificat pentru alții, în martir, în victimă, când el de fapt e clar că-i imatur şi egoist? Ce avea un sfârşit real, uşor dureros, uşor trist, fără au trăit fericiți până la adânci bătrâneți şi tremurând de mână?
80% a fost o lectură agreabilă şi relaxantă. Mi-a plăcut pitorescul ambientului, chiar dacă am simțit greutatea carantinei parcă apăsând şi mai tare. Mi s-a făcut dor de o vacanță pe coclauri. În afara părinților lui Jess, care în ciuda tragediei mamei, au o relație deosebită, n-am simpatizat niciun personaj.
Jess are 33 de ani, un copil pe care-l creşte singură, o mamă ce suferă de boala Huntington şi multe temeri privind viitorul.
Boala Huntington afectează sistemul nervos central și duce la degenerarea deprinderilor motorii și a abilităților cognitive, precum și la dificultăți comportamentale. Cu alte cuvinte, în timp, transformă un adult într-un bebeluş. Este, de asemenea, şi ereditară şi se transmite cam în 50% dintre cazuri.
După ce-şi creşte singură copilul timp de 10 ani, se hotărăşte să petreacă cu acesta o vacanță în Franța, în resortul rustic administrat de tatăl copilului pe domeniul unui conac. Intenția ei este să-l convingă pe bărbat să se apropie de copil, să construiască o relație afectivă între tată şi fiu. Are mai multe motive, pe care le accept ca pertinente, să încerce lucrul acesta, dar mie mi-ar fi imposibil să fac ce-a făcut ea. Să trec peste frustrarea pe care am trăit-o atâția ani, care sunt sigură că există la orice femeie care-şi creşte singură copilul, chiar dacă o recunoaşte, chiar dacă nu o recunoaşte. Mi-e greu să înțeleg cum poți petrece o vară în apropierea unui om care n-a fost niciodată acolo, cum poți uita şi trece peste atâția ani de alegeri dificile, de lipsă de timp, de libertate, de sacrificii până la urmă. Da. Înțeleg dorința ei ca tatăl să participe şi să se implice în viața copilului, dar in viața ta n-are ce căuta. Autoarea a apelat la motivul dragostei nemuritoare, dar la mine nu ține genul ăsta de sirop. După 10 ani de pauză eu zic că nu mai e cazul, oricare ar fi motivele şi scuzele. Am rămas cu senzația că Jess s-a hazardat, a făcut un compromis prea mare, am văzut decizia ei prea optimistă, iar Adam, tatăl copilului, habar n-are în ce a intrat. Nu îmi pot imagina că lucrurile ar putea să meargă bine, relația lor îmi pare grăbită şi deplasată.