Mă numesc Natalis Delpierre. M-am născut în anul 1761, la Grattepanche, un sat din Picardia. Tatăl meu era agricultor. Muncea pe pământurile marchizului d’Estrelle.Mama mea îl ajuta cât putea de mult. Surorile mele şi cu mine făceam ca ea. Tatăl meu nu avea nicio avere şi nu avea să aibă niciodată. El era şi în corul bisericii, cantor «confiteor». Avea un glas puternic şi se auzea din micul cimitir de lângă biserică. Ar fi putut să ajungă preot – era ceea ce noi numim un ţăran cu carte. În afară de glasul său, nu prea am mai moştenit nimic de la el.Tatăl şi mama mea munceau din greu. Au murit amândoi în acelaşi an, în 1779. Dumnezeu să-i odihnească!
Firminie, sora mea mai mare, avea, în epoca în care s-au întâmplat aceste lucruri, patruzeci şi cinci de ani, iar cea mică, Irma, patruzeci. Eu aveam treizeci şi unu. Atunci când au murit părinţii noştri, Firminie era căsătorită cu un bărbat din Escarbotin, Benoni Fanthomme, simplu lăcătuş mecanic, care n-a putut avea niciodată casa lui, oricât de iscusit în meserie se dovedea. Aveau deja trei copii în ’81 şi al patrulea s-a născut câţiva ani mai târziu.
Sora mea Irma a rămas mereu fată mare. Nu mă puteam deci baza pe ea, nici pe Fanthomme, ca să-mi fac un rost în viaţă. Mi-am făcut însă unul, prin forţele mele proprii. Aşa am putut să le vin în ajutor celor din familia mea.
Tata a murit primul, mama la şase luni după el. Acest lucru m-a făcut să sufăr foarte mult. Da, aşa mi-a fost destinul! A trebuit să-i pierd pe cei pe care-i iubeam, la fel ca pe cei pe care nu-i iubeam. Trebuie să încercăm însă să fim printre cei iubiţi, atunci când vom pleca, la rândul nostru.
Toată moştenirea părintească nu valora nicio sută cincizeci de livre – economiile după şaizeci de ani de muncă! Am împărţit totul cu surorile mele. Aveam acum de două ori nimic.
M-am trezit, la optsprezece ani, cu vreo douăzeci de pistoli. Dar eram viguros, rezistent, bine făcut, bun pentru munca grea. Şi aveam o voce atât de frumoasă! Nu ştiam însă nici să scriu, nici să citesc. Am învăţat aceste lucruri mai târziu, aşa cum veţi vedea. Şi, când nu începi la timp ceva, te descurci greu. Felul în care îmi exprim ideile lasă de dorit – ceea ce se va vedea în această povestire.