Călătoria abatelui Brendan și a fraților lui (14 la început) durează 7 ani. Ea pare a fi în cerc, după sărbătorile liturgice ale anului religios. Călugării serbează Nașterea Domnului pe o insulă, Învierea pe alta, Cincizecimea pe alta etc.
Nava plutește de la un ostrov la altul, e urmărită de monștri amfibieni, dă ocol insulei infernului, un „barbar” aruncă spre ea o piatră de foc și apa mării începe să fiarbă (p.147). Navigatorii ajung pe insule plutitoare, aprind focul pe spinarea unui pește uriaș, numit Iasconius, beau din izvoare cu apă soporifică (unii dintre călători dorm neîntrerupt 3 zile și 3 nopți), întîlnesc insule aromate, acoperite de pietre prețioase și de pomi exuberanți cu fructe exotice, ascultă uimiți păsări care spun versete din psalmi. Călătoria este, desigur, un șir de întîmplări extraordinare.
Se înțelege, sfîntul Brendan este un bărbat infailibil, postește cu ușurință, știe totul dinainte, e vegetarian prin definiție, face preziceri, îi îndrumă părintește pe toți („tu rămîi aici, tu vei merge în iad...”), ajunge la un moment dat să discute cu Iuda (chiar el) și îl apără de demoni (pp.151-155).
Abia în al șaptelea an, abatele Brendan și monahii lui pot păși pe Tărîmul făgăduinței (acoperit de geme strălucitoare și tăiat pe la mijloc de un rîu de netrecut), stau intervalul canonic de 40 de zile, apoi se întorc acasă. Tărîmul e strălucitor, dar nu se sustrage trecerii timpului. Nu peste mult, sfîntul Brendan moare.
Navigatio sancti Brendani abbatis nu este cea mai teribilă dintre povestiri: mult mai frumoasă mi s-a părut aceea care narează „peripețiile / immrama lui Bra(i)n, fiul lui Febail”, cu care a fost adesea comparată...