De la fereastra biroului său din centrul vechiului Delhi, judecătorul Sikander Reddy privea potopul musonului care se abătuse din zori asupra oraşului. Pe acoperiş, răpăitul ploii părea o rafală din mii de alice.
— Cinci minute, domnule judecător, îl anunţă un chip ivit în uşa întredeschisă.
Reddy încuviinţă absent şi continuă să se uite pe fereastră. Ploaia îl fascina. În anotimpul musonului existau momente când se părea că va continua la nesfârşit, fără oprire, până ce totul urma să dispară sub apă. Dar apoi, trecea ca orice alt anotimp, ca viaţa însăşi.
Cinci minute până la amiază. Cinci minute până la cel mai aşteptat proces din istoria Indiei. Judecătorul nu era obişnuit cu asemenea publicitate. În mod normal, modesta lui sală de tribunal din complexul Tis Hizari era aproape goală. Însă acum nu mai era un caz obişnuit.
În primul rând, acuzatul nu era cetăţean indian. Ba mai mult, adevărata lui naţionalitate trebuia stabilită. Era foarte posibil să nu aibă nici una. Se născuse în Saigonul postbelic, fiul nelegitim al unei franţuzoaice cu un indian. Dintre multele paşapoarte despre care se spunea că le folosise, nici unul nu fusese al său.
În al doilea rând, deşi acuzaţia era doar de tentativă de omucidere, poliţiştii din alte state asiatice continuau să strângă dovezi care-l implicau în crime nerezolvate din ţ��rile respective. De pe plajele aurii ale Filipinelor şi până la poalele verzi ale Himalaiei, fuseseră găsiţi oameni sugrumaţi sau cu gâtlejurile retezate, şi fiecare dintre ei avusese o legătură cu acest individ.
Atâtea crime pe scară internaţionala erau suficiente pentru a atrage atenţia reporterilor. Mai era însă şi fata; tânără şi frumoasă. Franţuzoaică, un manechin al cărei chip apăruse pe coperţile unor reviste precum Vogue şi Cosmopolitan.