What do you think?
Rate this book
El año mil
Una sociedad aterrada por la inminencia del fin del mundo: esta imagen del Año Mil siguió viva durante muchos siglos e incluso persiste en el presente. Como antídoto contra las supersticiones inconscientes, el momento actual es más que propicio para analizar la mentalidad del final del primer milenio. Con los triunfos del humanismo aparecen en el siglo XV las primeras descripciones de los terrores del Año Mil, reflejando el desprecio renacentista por aquella barbarie, opuesta a la idealizada antigüedad clásica. Esta imagen se debe en parte a la poca consistencia de los testimonios históricos. Para obtener una imagen más precisa, Georges Duby amplía el campo de observación, estudiando la franja de algo más de medio siglo que rodea al Año Mil. La Europa de entonces salía de una profunda depresión. Sin embargo, para la generación que precedió al Año Mil, el grueso del peligro de invasiones e infortunios quedó atrás. Se produjo paulatinamente un despertar de la cultura, un resurgimiento de la escritura y de la confección de documentos. Este libro se propone presentar y comentar algunos de ellos, para mostrar los reflejos de un Año Mil que se vivía, también, como promesa y nueva primavera del mundo.
203 pages, Paperback
First published January 1, 1967
8 people are currently reading
189 people want to read
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 13 of 13 reviews
April 28, 2023
Cred că în liceu am citit o carte de Henri Focillon cu același titlu: Anul O Mie. De acolo am aflat că a circulat un mit al spaimelor legate de millesimus annus. Mitul pornea de la cîteva versete din Apocalipsă: „El [îngerul] a înşfăcat balaurul, şarpele cel vechi, care este diavolul şi Satan, şi l-a legat pentru o mie de ani. La aruncat în adînc, l-a închis acolo și a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înșele neamurile, pînă se vor împlini cei o mie de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat pentru puţină vreme” (20: 2).
Henri Focillon arăta că mitul terorilor din anul 1000 nu avea nici un temei. Georges Duby a alcătuit un „dosar” comentat al scrierilor redactate în perioada 980 -1060 (o antologie de extrase). Anul 1000 nu a lăsat aproape nici o urmă în cronicile contemporanilor. Mitul s-a format, așadar, mai tîrziu. Primul cronicar în care găsim o frază despre calamitățile petrecute în anul 1000 (un cutremur violent, foamete, apariții miraculoase pe cer, comete ucigașe etc.) este Sigebert de Gembloux (începutul secolului XII). Confruntați cu aceste „prodigii”, oamenii au crezut că a venit ziua de pe urmă (p.33). Expresia clasică a mitului se găsește în al doilea volum din Histoire de France au Moyen Âge (1833) a lui Jules Michelet.
Georges Duby constată că în Istoriile lui Raoul Glaber, călugăr la Cluny, nu găsim nici un rînd care să justifice povestea despre anxietatea creștinilor în anul 1000. Sigur, pagina despre foametea din 1033 a fost citată de multe ori. Dar cronicarul nu vede în ea un semn al sfîrșitului (p.114). Nici Adémar de Chabannes nu spune nimic.
Tot ce rezultă din cronicile vremii - conchide Georges Duby - este că după anul 1000 „s-a instalat o nouă primăvară” (p.189). O carte fundamentală pentru cei pasionați de Evul Mediu.
P. S. Principalul argument că oamenii nu s-au emoționat în anul 1000 este că aproape nimeni nu avea habar în ce an se găsea. Existau oricum mai multe cronologii...
Henri Focillon arăta că mitul terorilor din anul 1000 nu avea nici un temei. Georges Duby a alcătuit un „dosar” comentat al scrierilor redactate în perioada 980 -1060 (o antologie de extrase). Anul 1000 nu a lăsat aproape nici o urmă în cronicile contemporanilor. Mitul s-a format, așadar, mai tîrziu. Primul cronicar în care găsim o frază despre calamitățile petrecute în anul 1000 (un cutremur violent, foamete, apariții miraculoase pe cer, comete ucigașe etc.) este Sigebert de Gembloux (începutul secolului XII). Confruntați cu aceste „prodigii”, oamenii au crezut că a venit ziua de pe urmă (p.33). Expresia clasică a mitului se găsește în al doilea volum din Histoire de France au Moyen Âge (1833) a lui Jules Michelet.
Georges Duby constată că în Istoriile lui Raoul Glaber, călugăr la Cluny, nu găsim nici un rînd care să justifice povestea despre anxietatea creștinilor în anul 1000. Sigur, pagina despre foametea din 1033 a fost citată de multe ori. Dar cronicarul nu vede în ea un semn al sfîrșitului (p.114). Nici Adémar de Chabannes nu spune nimic.
Tot ce rezultă din cronicile vremii - conchide Georges Duby - este că după anul 1000 „s-a instalat o nouă primăvară” (p.189). O carte fundamentală pentru cei pasionați de Evul Mediu.
P. S. Principalul argument că oamenii nu s-au emoționat în anul 1000 este că aproape nimeni nu avea habar în ce an se găsea. Existau oricum mai multe cronologii...
June 5, 2019
Mille e non più Mille; il terrore, il panico per l'imminente fine del mondo alla luce del testo dell'Apocalisse? La paura che fa tremare le gambe in attesa del Grande Evento, fu davvero così, o fu un "film" narrato qualche secolo dopo? Certo, a leggere i testi che ci propone il nostro Georges (un'antologia bella ricca di componimenti letterari tutti "buttati giù da ecclesiastici" - gli unici che sapevano leggere e scrivere -rigorosamente in latino e tradotti per noi da Georges & C.) non sembrerebbe proprio. Anche perché facendo l'esegesi del testo apocalittico (cioè dell'Apocalisse!) rimane l'incertezza: si debbono contare mille anni dall'Incarnazione o dalla Redenzione? Forse è più esatto contare dalla Redenzione: quindi 1033? Comunque un po' di timore i nostri scrittori l'avevano. Rodolfo il Glabro, Ademaro di Chabannes, il vescovo Titmaro, etc., (come si diceva sono tutti rigorosamente ecclesiastici) leggevano il loro tempo alla luce dei testi sacri, e un pochino, sì, vedevano la senescenza del mondo collegata al peccato e le inevitabili punizioni divine come scapaccioni correttivi per gli ostinati. Di più; vedevano vedevano nei segni dei tempi lo scatenarsi delle forze diaboliche connesso e permesso in occasione del millennio previsto nell'Apocalisse. Allora? Allora niente. L'uomo comune dietro l'aratro e i buoi, l'ometto con l'ascia dedito a disboscare e a far carbone, il livellario, il colono, il mandriano e il porcaro non ebbero alcun timore dell'Anno Mille, perché probabilmente neanche sapevano di essere all'Anno Mille, né in che anno erano nati... Solo gli ecclesiastici, gli esegeti, i copisti, i monaci ebbero qualche dubbio e perplessità collegate al Millenario dell'Incarnazione-Redenzione.
Molto bella e interessante la scelta dei testi fatta da Georges, che ci fa un poco ascoltare la voce di Rodolfo, Ademaro e Titmaro etc.
In realtà fu una rinascita e una nuova giovinezza dell'Europa, che si tingeva del bianco delle cattedrali.
Molto bella e interessante la scelta dei testi fatta da Georges, che ci fa un poco ascoltare la voce di Rodolfo, Ademaro e Titmaro etc.
In realtà fu una rinascita e una nuova giovinezza dell'Europa, che si tingeva del bianco delle cattedrali.
January 6, 2022
Deși bine-cunoscutul istoric medievalist francez Georges Duby (1919-1996) n-a făcut niciodată parte, în mod „oficial”, din Școala istorică de la Annales, el este considerat un exponent al tradiției acesteia prin efortul permanent de a pune oamenii și viața lor zilnică în centrul demersului său istoric. Una dintre metodele instituite în acest sens, studiul istoriei mentalităților („histoire des mentalités” despre care Wikipedia dă cîteva detalii, în engleză, aici), este utilizată și în lucrarea sa publicată în 1967, Anul 1000, în care își propune, după propriile cuvinte, să prezinte „o civilizație în efortul ei de împăcare cu Divinitatea'', contrazicînd astfel mitul generic al „fricii medievale'', și oferind istoricului posibilitatea de a „avansa către înțelegerea globală a trecutului ca viață, ca societate”.
Aceste obiective sînt formulate încă din primul capitol, unde se face o prezentare generală a anului 1000, precizîndu-se însă că încercarea de a oferi o imagine cît mai autentică a acelor timpuri a fost mult îngreunată de sărăcia mărturiilor istorice, autorul fiind nevoit să ia în considerare documente dintr-o perioadă mult mai mare: 980-1040.
Sursele scrise pe care le-a consultat, citat (uneori prea extensiv, aș zice) și interpretat sînt fie charte oferind informații despre condițiile economice, sociale și juridice ale vremii, fie opere literare scrise în latină (poemul dedicat regelui francez Robert cel Pios de episcopul Adalberon, scrisorile viitorului papă Gerbert, după modelul lui Pliniu și Cicero, Viața regelui Robert a călugărului Helgaud), fie opere propriu-zis istorice – anale, cronici și trei istorii (Istoria normanzilor a lui Ducon, Istoria în patru volume (888-995) a călugărului Richer, și Istoria în cinci volume a călugărului Raoul Glaber).
Este incontestabil, spune autorul, că la începutul secolului al XI-lea Parusia juca un rol important în conștiința colectivă, deși era așteptată mai degrabă în anul 1033 decît în anul 1000, dat fiind că pe atunci Paștele era mult mai important decît Crăciunul. Prin urmare, oamenii vedeau peste tot „semne și minuni" ascultau profeții și prevestiri, și mai ales căutau sfatul clericilor:
Pentru că „habitudinile” lor „mentale” depindeau în mare măsură de educația primită, aceasta este prezentată pe scurt ca împlinindu-se într-una din cele două „școli” (termen cam pretențios dat fiind că trimite cu gîndul la o organizare instituțională aproape inexistentă în acele vremuri): cea „monastică” cu un conținut destul de redus, destinată călugărilor (care studiau doar gramatica latină, considerînd celelalte studii drept plăceri lumești) și cea „episcopală”, mai extinsă, unde se studiau artele liberale, printre care logica, retorica, astronomia, geometria. Ambele aveau în comun efortul de a descifra mesajul scripturilor, pentru a înțelege enigma lumii și a se apropia de Dumnezeu, prin metoda, sugerată de sfântul Pavel, a accederii „prin văzut la nevăzut''.
Căci la urma-urmelor, într-o lume în care miracolele hrăneau necontenit credința, învățați sau oameni simpli, preoți sau călugări, toți erau permanent în căutarea corespondențelor mistice dintre „natură și supranatură”, comunicînd cu morții care le cereau diferite servicii pentru mîntuire, crezînd în puterea de vindecare prin simpla atingere a regilor taumaturgi, făcînd din moaște un obiect indispensabil în ordinea socială, „pentru că toate jurămintele care încearcă să disciplineze tumultul feudal sunt... rostite cu mâna pe un relicvariu”, iar misiunea Bisericii era de a intermedia între sacru și profan și de a interpreta urgiile (războaie, comete, epidemii, foamete, simonii, erezii etc.) care tulburau ordinea cosmică:
Oamenii așadar se purifică: fac sacrificii (renunțînd la lume și convertindu-se spre sfîrșitul vieții, mortificîndu-se, răscumpărîndu-și păcatele mai mici sau mai mari prin donații, dăruindu-și averea Bisericii), se dedau la gesturi antisemite (considerîndu-i pe evrei aliații firești ai Satanei și organizînd în consecință pogromuri pentru a restabili ordinea universală), pleacă în pelerinaje, iar Biserica îi protejează excomunicînd oile rătăcite, impunînd danii muribundului ca o condiție a purificării și arzîndu-i pe rug pe eretici, pe vrăjitori, pe „maniheiști".
Dar anul 1033 vine și trece, iar apocalipsa se amînă pentru că Dumnezeu acceptă să încheie o „nouă alianță” cu omenirea și alungă haosul:
În încheierea lucrării sale, Georges Duby deplînge oarecum faptul că scriitorii vremii vorbesc prea puțin despre avîntul luat de creștinătatea occidentală, despre transformările sociale ale timpului, explicînd aceste omisiuni prin faptul că pentru că ei priveau omul doar din perspectiva sacrului. Este incontestabil însă, conchide el, că umanitatea, simțindu-se mai aproape de Dumnezeu cel întrupat, mai puțin răzbunător și teribil decît cel din Vechiul Testament, deschide calea progresului științific, politic și social, prefigurînd valorile culturale actuale:
Aflată undeva la mijloc între studiu istoric și crestomație de texte istorice, cartea lui Georges Duby aruncă o lumină interesantă asupra unei epoci despre care se știe puțin, chiar dacă s-a scris mult și s-a fabulat și mai mult. Mai puțin fericit poate este faptul că, așa cum observă Mihai-Răzvan Ungureanu în postfață, istoricul încearcă să-l determine pe cititor să privească evenimentele și dintr-o perspectivă moralizatoare:
„Duby anunță profetic că dezordinea planetară se poate produce oricând, și că șansele ca noi să asistăm la colapsul general al civilizațiilor cresc pe măsură ce suma zilelor rămase până la scadența numerară se micșorează. Astfel, strădania descrierii unui veritabil „tablou al spaimelor" sau măcar tentativa reproducerii celor mai semnificative detalii de epocă nu apar ca lipsite de scop: autorul pozează în moralist, înscriindu-se într-o tradiție intelectuală la care poate aspira numai datorită cunoștințelor sale enciclopedice.”
Aceste obiective sînt formulate încă din primul capitol, unde se face o prezentare generală a anului 1000, precizîndu-se însă că încercarea de a oferi o imagine cît mai autentică a acelor timpuri a fost mult îngreunată de sărăcia mărturiilor istorice, autorul fiind nevoit să ia în considerare documente dintr-o perioadă mult mai mare: 980-1040.
Sursele scrise pe care le-a consultat, citat (uneori prea extensiv, aș zice) și interpretat sînt fie charte oferind informații despre condițiile economice, sociale și juridice ale vremii, fie opere literare scrise în latină (poemul dedicat regelui francez Robert cel Pios de episcopul Adalberon, scrisorile viitorului papă Gerbert, după modelul lui Pliniu și Cicero, Viața regelui Robert a călugărului Helgaud), fie opere propriu-zis istorice – anale, cronici și trei istorii (Istoria normanzilor a lui Ducon, Istoria în patru volume (888-995) a călugărului Richer, și Istoria în cinci volume a călugărului Raoul Glaber).
Este incontestabil, spune autorul, că la începutul secolului al XI-lea Parusia juca un rol important în conștiința colectivă, deși era așteptată mai degrabă în anul 1033 decît în anul 1000, dat fiind că pe atunci Paștele era mult mai important decît Crăciunul. Prin urmare, oamenii vedeau peste tot „semne și minuni" ascultau profeții și prevestiri, și mai ales căutau sfatul clericilor:
Dar aceștia, ca să descifreze istoria, își foloseau resursele spiritului. Despre habitudinile lor mentale este important, înainte de toate, să ne informăm.
Pentru că „habitudinile” lor „mentale” depindeau în mare măsură de educația primită, aceasta este prezentată pe scurt ca împlinindu-se într-una din cele două „școli” (termen cam pretențios dat fiind că trimite cu gîndul la o organizare instituțională aproape inexistentă în acele vremuri): cea „monastică” cu un conținut destul de redus, destinată călugărilor (care studiau doar gramatica latină, considerînd celelalte studii drept plăceri lumești) și cea „episcopală”, mai extinsă, unde se studiau artele liberale, printre care logica, retorica, astronomia, geometria. Ambele aveau în comun efortul de a descifra mesajul scripturilor, pentru a înțelege enigma lumii și a se apropia de Dumnezeu, prin metoda, sugerată de sfântul Pavel, a accederii „prin văzut la nevăzut''.
Căci la urma-urmelor, într-o lume în care miracolele hrăneau necontenit credința, învățați sau oameni simpli, preoți sau călugări, toți erau permanent în căutarea corespondențelor mistice dintre „natură și supranatură”, comunicînd cu morții care le cereau diferite servicii pentru mîntuire, crezînd în puterea de vindecare prin simpla atingere a regilor taumaturgi, făcînd din moaște un obiect indispensabil în ordinea socială, „pentru că toate jurămintele care încearcă să disciplineze tumultul feudal sunt... rostite cu mâna pe un relicvariu”, iar misiunea Bisericii era de a intermedia între sacru și profan și de a interpreta urgiile (războaie, comete, epidemii, foamete, simonii, erezii etc.) care tulburau ordinea cosmică:
Eclipsele, balenele monstruoase, maniheiștii din Orleans, apariția sfinților, a diavolului, a morților, anunță în permanență că lumea este trecătoare, condamnată și că sfârșitul îi este aproape. De oriunde ar veni, aceste dezordini sunt destinate să-l smulgă pe om din tihna lui, să-l țină treaz și să-l îndemne să se purifice: „Privegheați deci, căci nu știți în ce zi vine Domnul vostru...; de aceea, și voi fiți gata, că în ceasul în care nu gândiți, Fiul Omului va veni” (Matei, 24, 42, 44).''
Oamenii așadar se purifică: fac sacrificii (renunțînd la lume și convertindu-se spre sfîrșitul vieții, mortificîndu-se, răscumpărîndu-și păcatele mai mici sau mai mari prin donații, dăruindu-și averea Bisericii), se dedau la gesturi antisemite (considerîndu-i pe evrei aliații firești ai Satanei și organizînd în consecință pogromuri pentru a restabili ordinea universală), pleacă în pelerinaje, iar Biserica îi protejează excomunicînd oile rătăcite, impunînd danii muribundului ca o condiție a purificării și arzîndu-i pe rug pe eretici, pe vrăjitori, pe „maniheiști".
Dar anul 1033 vine și trece, iar apocalipsa se amînă pentru că Dumnezeu acceptă să încheie o „nouă alianță” cu omenirea și alungă haosul:
Într-una din cele mai frumoase pagini ale Istoriilor sale, Raoul Glaber evocă voioșia de care era cuprins universul în anul 1033, după o foamete teribilă, în timp ce mișcarea pentru pacea lui Dumnezeu lua amploare.
În încheierea lucrării sale, Georges Duby deplînge oarecum faptul că scriitorii vremii vorbesc prea puțin despre avîntul luat de creștinătatea occidentală, despre transformările sociale ale timpului, explicînd aceste omisiuni prin faptul că pentru că ei priveau omul doar din perspectiva sacrului. Este incontestabil însă, conchide el, că umanitatea, simțindu-se mai aproape de Dumnezeu cel întrupat, mai puțin răzbunător și teribil decît cel din Vechiul Testament, deschide calea progresului științific, politic și social, prefigurînd valorile culturale actuale:
În istoria atitudinilor mentale în care mi-am situat aproape toate remarcile și în funcție de care au fost alese și dispuse aceste texte, ce semnifică oare cu adevărat Anul 1000 al întrupării și al mântuirii? Începutul unei întoarceri majore, trecerea de la religia rituală și liturgică a lui Carol cel Mare și a așezămân¬tului de la Cluny - la o religie a acțiunii, întrupată, religia pelerinilor Romei, a Sfântului Iacob și a Sfântului Mormânt, a apropiatelor cruciade. În mijlocul terorilor și al fantasmelor, o primă percepție despre ceea ce înseamnă demnitatea omului. Aici, în această beznă, în această tragică sărăcie și sălbăticie, încep pentru secolele care vor veni victoriile gândirii europene.
Aflată undeva la mijloc între studiu istoric și crestomație de texte istorice, cartea lui Georges Duby aruncă o lumină interesantă asupra unei epoci despre care se știe puțin, chiar dacă s-a scris mult și s-a fabulat și mai mult. Mai puțin fericit poate este faptul că, așa cum observă Mihai-Răzvan Ungureanu în postfață, istoricul încearcă să-l determine pe cititor să privească evenimentele și dintr-o perspectivă moralizatoare:
„Duby anunță profetic că dezordinea planetară se poate produce oricând, și că șansele ca noi să asistăm la colapsul general al civilizațiilor cresc pe măsură ce suma zilelor rămase până la scadența numerară se micșorează. Astfel, strădania descrierii unui veritabil „tablou al spaimelor" sau măcar tentativa reproducerii celor mai semnificative detalii de epocă nu apar ca lipsite de scop: autorul pozează în moralist, înscriindu-se într-o tradiție intelectuală la care poate aspira numai datorită cunoștințelor sale enciclopedice.”
August 18, 2014
Mestre Duby (tanta pestana gastei contigo...)
O ano mil
O ano dois mil...
O ano três mil?
A humanidade e a tendência para o ...misticismo!
O ano mil
O ano dois mil...
O ano três mil?
A humanidade e a tendência para o ...misticismo!
January 4, 2022
Avorridíssim
July 23, 2022
Szkoła historiograficzna skupiona wokół powstałego w latach 30-tych XX wieku czasopisma "Annales" zrewolucjonizowała podejście do badań historycznych. Inicjatywa Marca Blocha i Luciena Febvre'a kładąca nacisk na nowe obszary badawcze przeobraziła spojrzenie na historię i pisarstwo historyczne. Badacze, obok historii politycznej i militarnej, odkryli historie niemieszczące się w ramach klasycznej periodyzacji (tzw. longue durée - długie trwanie), historie totalne i przede wszystkim ogromne pole historii mentalności (histoire des mentalités).
Patrząc z perspektywy kilku pokoleń nurtów badawczych forsowanych przez "annalistów", spoglądamy na spuściznę, którą po sobie pozostawili. Mimo iż pismo do dziś istnieje (V pokolenie), to jednak jego innowacyjność przeminęła - postmodernizm Haydena White'a i zwrot lingwistyczny sprawiły, że na literaturę gigantów nurtu patrzymy, jak na coś, co jest wartościowe z punktu widzenia poznania historii historiografii. Literacki język, swoboda w argumentacji, oddawanie głosu źródłom współcześnie muszą mieć swoje ograniczenia. Język powinien być precyzyjny, zdania zwięzłe, argumentacja gruntowna i poparta ogromną porcją literatury. Cytowanie? Najlepiej by go w ogóle nie było. Praca nie może być odtwórcza!
"Rok Tysięczny" Georgesa Duby'ego (1919-1996) z pewnością jest książką, która nie wpisałaby się w standardy dzisiejszego opisywania dziejów. Niemniej jest książką poruszającą wła��nie swoją odmiennością i totalnością podejścia do zagadnienia - poszukiwaniem odpowiedzi na pytanie: jak myśleli ludzie około roku tysięcznego? Rok ten nie został wybrany przypadkowo. Oto bowiem zanurzamy się w świat średniowiecznych chrześcijan żyjących na przełomie X i XI stulecia, zastanawiających się nad mającym nadejść końcem świata (niektóre tematy nie przemijają jak widać...)
Świat się musi skończyć, w końcu zbliża się symboliczna data przepowiedziana w Apokalipsie Jana i wielokrotnie podkreślana przez Zbawcę na kartach Pisma Świętego. Wiedzą o tym wszyscy średniowieczni kapłani, teolodzy, mnisi. Dlaczego wiedzą? Wszyscy oni rozumieją świat tylko na podstawie Biblii. Dla nas współczesnych jest to nie do pomyślenia - taki religijny dogmatyzm wymyka się naszej postoświeceniowej tolerancji... Jednak czy historia mentalności to nie przypadkiem próba przełamania naszego własnego postrzegania, na rzecz poznania wyobrażeń ludzi sprzed tysiąca lat? Duby wzywa nas w swej pracy, aby zanurzyć się w myślenie innych, uczy prawdziwej tolerancji. Odsłania świat pełen cudowności relikwii, świętych, dotyku królewskiego. Tłumaczy, jak ludzie tłumaczyli sobie koniec świata i co robili w związku z tym, dlaczego zabraniano chrześcijanom walki od środy wieczorem do poniedziałku rano, a jednocześnie zachęcano do mordowania Żydów i Saracenów.
Duby pokazuje inność. Robi stopklatkę w epoce przełomu. Jako narrator kompletnie znika z opowieści. Wprowadza nas w jedno z kilkudziesięciu zagadnień, przedstawia zarys elementu mentalności, odwraca naszą uwagę, by zainteresować kolejnym źródłem. Nie boi się o zarzuty wtórność i plagiat. Cytuje całe strony średniowiecznych kronik, miracula, roczników, zapisków klasztornych. Nie bawi się w adwokata, po prostu pokazuje umysłowość ludzi, taką, jaką była. Badacz wie, że źródło przemówi za niego.
Patrząc z perspektywy kilku pokoleń nurtów badawczych forsowanych przez "annalistów", spoglądamy na spuściznę, którą po sobie pozostawili. Mimo iż pismo do dziś istnieje (V pokolenie), to jednak jego innowacyjność przeminęła - postmodernizm Haydena White'a i zwrot lingwistyczny sprawiły, że na literaturę gigantów nurtu patrzymy, jak na coś, co jest wartościowe z punktu widzenia poznania historii historiografii. Literacki język, swoboda w argumentacji, oddawanie głosu źródłom współcześnie muszą mieć swoje ograniczenia. Język powinien być precyzyjny, zdania zwięzłe, argumentacja gruntowna i poparta ogromną porcją literatury. Cytowanie? Najlepiej by go w ogóle nie było. Praca nie może być odtwórcza!
"Rok Tysięczny" Georgesa Duby'ego (1919-1996) z pewnością jest książką, która nie wpisałaby się w standardy dzisiejszego opisywania dziejów. Niemniej jest książką poruszającą wła��nie swoją odmiennością i totalnością podejścia do zagadnienia - poszukiwaniem odpowiedzi na pytanie: jak myśleli ludzie około roku tysięcznego? Rok ten nie został wybrany przypadkowo. Oto bowiem zanurzamy się w świat średniowiecznych chrześcijan żyjących na przełomie X i XI stulecia, zastanawiających się nad mającym nadejść końcem świata (niektóre tematy nie przemijają jak widać...)
Świat się musi skończyć, w końcu zbliża się symboliczna data przepowiedziana w Apokalipsie Jana i wielokrotnie podkreślana przez Zbawcę na kartach Pisma Świętego. Wiedzą o tym wszyscy średniowieczni kapłani, teolodzy, mnisi. Dlaczego wiedzą? Wszyscy oni rozumieją świat tylko na podstawie Biblii. Dla nas współczesnych jest to nie do pomyślenia - taki religijny dogmatyzm wymyka się naszej postoświeceniowej tolerancji... Jednak czy historia mentalności to nie przypadkiem próba przełamania naszego własnego postrzegania, na rzecz poznania wyobrażeń ludzi sprzed tysiąca lat? Duby wzywa nas w swej pracy, aby zanurzyć się w myślenie innych, uczy prawdziwej tolerancji. Odsłania świat pełen cudowności relikwii, świętych, dotyku królewskiego. Tłumaczy, jak ludzie tłumaczyli sobie koniec świata i co robili w związku z tym, dlaczego zabraniano chrześcijanom walki od środy wieczorem do poniedziałku rano, a jednocześnie zachęcano do mordowania Żydów i Saracenów.
Duby pokazuje inność. Robi stopklatkę w epoce przełomu. Jako narrator kompletnie znika z opowieści. Wprowadza nas w jedno z kilkudziesięciu zagadnień, przedstawia zarys elementu mentalności, odwraca naszą uwagę, by zainteresować kolejnym źródłem. Nie boi się o zarzuty wtórność i plagiat. Cytuje całe strony średniowiecznych kronik, miracula, roczników, zapisków klasztornych. Nie bawi się w adwokata, po prostu pokazuje umysłowość ludzi, taką, jaką była. Badacz wie, że źródło przemówi za niego.
March 18, 2025
Bom livro, útil para algumas aulas e alguns dos meus delírios. Sempre acho muito interessante papinhos sobre esse medo do fim do mundo e toda a narrativa teleológica cristã.
November 2, 2022
Bien que j'ai apprécié le Dimanche de Bouvines de Duby, je me dois d'avouer que son style d'écriture n'est pas celui qui me sied le mieux. Cela ne serait pas tant un problème si le contenu de l'ouvrage compensait par son intérêt et son dynamisme mais je dois reconnaître que j'ai été quelque peu déçu par ce livre.
Selon le peu de connaissances que j'ai, il m'avait semblé comprendre que l'An Mil était une période particulière du Moyen-âge durant laquelle un sentiment de fin du monde parcourait les mentalités d'Occident. Je m'attendais donc à une analyse en profondeur de cette période et de cette mentalité mais Duby nous propose plutôt une suite de textes originaux, des sources, qui évoquent les croyances et mentalités de l'époque. La majorité du texte provient dont des sources. Nous avons alors différentes sources qui parlent de phénomènes tels que les miracles, la paix de Dieu, les pèlerinages, la pénitence, l'évangélisation, et plus encore. Il s'agit donc de thèmes qui caractérisent le Moyen-âge et qui sont généralement bien connus du public ou des individus qui s'intéressent au Moyen-âge. C'est peut-être le fait de ce livre mais au final, pour la plupart des gens, à moins qu'ils ne connaissent rien au Moyen-âge, je doute que ce livre leur apporte beaucoup.
La conclusion apporte cependant un certain intérêt avec la thèse selon laquelle la plupart des valeurs qui régissent les sociétés occidentales modernes proviennent du christianisme et de son évolution. Une thèse toujours d'actualité et qui résonne avec de nombreux historiens modernes.
Selon le peu de connaissances que j'ai, il m'avait semblé comprendre que l'An Mil était une période particulière du Moyen-âge durant laquelle un sentiment de fin du monde parcourait les mentalités d'Occident. Je m'attendais donc à une analyse en profondeur de cette période et de cette mentalité mais Duby nous propose plutôt une suite de textes originaux, des sources, qui évoquent les croyances et mentalités de l'époque. La majorité du texte provient dont des sources. Nous avons alors différentes sources qui parlent de phénomènes tels que les miracles, la paix de Dieu, les pèlerinages, la pénitence, l'évangélisation, et plus encore. Il s'agit donc de thèmes qui caractérisent le Moyen-âge et qui sont généralement bien connus du public ou des individus qui s'intéressent au Moyen-âge. C'est peut-être le fait de ce livre mais au final, pour la plupart des gens, à moins qu'ils ne connaissent rien au Moyen-âge, je doute que ce livre leur apporte beaucoup.
La conclusion apporte cependant un certain intérêt avec la thèse selon laquelle la plupart des valeurs qui régissent les sociétés occidentales modernes proviennent du christianisme et de son évolution. Une thèse toujours d'actualité et qui résonne avec de nombreux historiens modernes.
This entire review has been hidden because of spoilers.
November 14, 2024
Il s'agit d'un petit ouvrage, bien construit, qui s'attache à étudier les mentalités dominantes de l'époque charnière que constitue l'An Mil.
L'auteur cible une large période, allant de 980 à 1040, et étudie les sources disponibles permettant de répondre à sa problématique. Il s'agit principalement de sources religieuses, chroniques et écrits monastiques, ce qui circonscrit l'analyse sous un angle du rapport avec le Divin.
Si l'esprit millénariste ne semblait pas grandement ancré dans le quotidien, la recherche de la compréhension du monde, qui nait notamment d'une formation de plus en plus développée des moines et lettrés, s'accompagne d'une inquiétude face à certaines manifestations naturelles, telles que les éclipses.
La société féodale commence à se construire autour de sa tri-fonctionnalité. La place du Divin, ciment de la féodalité, gagne du terrain, avec la montée en puissance des pèlerinages, la construction d'églises et de monastères, la mise en avant des reliques. Si l'Eglise est la garante de l'ordre, la chevalerie de type croisade se met aussi progressivement en place.
Un monde, donc, en pleine mutation, marquant son tournant vers une nouvelle organisation sociétale.
Un ouvrage vraiment très intéressant, organisé sous la forme de chapitres et sous-chapitres courts et de citations de chroniqueurs historiques de l'époque. Ce livre est accessible à tous, à condition de prendre le temps de le savourer !
L'auteur cible une large période, allant de 980 à 1040, et étudie les sources disponibles permettant de répondre à sa problématique. Il s'agit principalement de sources religieuses, chroniques et écrits monastiques, ce qui circonscrit l'analyse sous un angle du rapport avec le Divin.
Si l'esprit millénariste ne semblait pas grandement ancré dans le quotidien, la recherche de la compréhension du monde, qui nait notamment d'une formation de plus en plus développée des moines et lettrés, s'accompagne d'une inquiétude face à certaines manifestations naturelles, telles que les éclipses.
La société féodale commence à se construire autour de sa tri-fonctionnalité. La place du Divin, ciment de la féodalité, gagne du terrain, avec la montée en puissance des pèlerinages, la construction d'églises et de monastères, la mise en avant des reliques. Si l'Eglise est la garante de l'ordre, la chevalerie de type croisade se met aussi progressivement en place.
Un monde, donc, en pleine mutation, marquant son tournant vers une nouvelle organisation sociétale.
Un ouvrage vraiment très intéressant, organisé sous la forme de chapitres et sous-chapitres courts et de citations de chroniqueurs historiques de l'époque. Ce livre est accessible à tous, à condition de prendre le temps de le savourer !
June 17, 2017
Uma muito boa base de documentos na mudança central da idade Media
September 30, 2019
Intéressant et rapide à lire
September 1, 2023
Raccolta sterile di scritti coevi dell anno mille, con poche riflessioni dell autore e pochi spunti interessanti
December 28, 2021
Muy mal libro. Fue un texto de copiado y pegado de citas de obras contemporáneas al año mil con poca o nula relación con lo reflejado en el título. Lo que sí no toleré más fue que hiciera al final una alabanza a la "dignidad del hombre" y a una idea del progreso que ya es indigesta en nuestra época.
Displaying 1 - 13 of 13 reviews