Cartea lui Eco are, în original, un supratitlu pe care traducătorii (români, francezi, englezi) nu l-au păstrat. Nu-mi dau seama de ce. Supratitlul e un verset din cîntul al VII-lea din Infernul lui Dante Alighieri. Sună în chipul următor: „Pape Satàn Aleppe”. În pofida miilor de încercări de a o descifra, expresia a rămas misterioasă pînă astăzi. Nici în italiană nu are sens.
În schimb, este foarte elocventă pentru vremurile noastre haotice, cînd toată lumea vrea să spună ceva (pe bloguri, pe Twitter, pe Facebook, pe forumul gazetelor) și nimeni nu înțelege absolut nimic. Corul a devenit cacofonie. Pentru acest motiv, aș fi păstrat supratitlul întocmai cum e. Pare definiția haosului vocal.
Umberto Eco a fost un publicist perseverent, sagace, curios și foarte atent la evenimentele din jur (inclusiv la trăsnăile românilor din diaspora). Sigur, cîteva articole sînt comentarii de carte, recenzii, dar cele mai multe discută evoluțiile „societății lichide” (id est ale societății lipsite de repere) în care trăim.
Ceea ce l-a intrigat pe autor (ceea ce mă intrigă și pe mine) este despuierea publică, striptease-ul unanim, renunțarea la intimitate și privacy a/le omului contemporan. Am ajuns - fără să ne oblige nimeni - să trăim în public. Toți ceilalți știu ce adrese de mail avem, ce mîncăruri ne plac (dacă preferăm brînza de oaie sau de capră), ce cărți citim, pe cine simpatizăm și pe cine urîm, cînd avem de gînd să mergem la teatru, cînd divorțăm, pe unde hoinărim în vacanțe etc. Am transformat lumea în statul lui Big Brother și asta fără să fim constrînși de autorități. Am renunțat de bună voie și nesiliți de nimeni la mult invocata (în pandemie) libertate. Nu mai este nevoie de nici o supraveghere, toată lumea știe cu precizie ce face toată lumea. Nu există excepții. Nimeni nu mai urmează vechiul precept: „Trăiește bine numai cel care știe să se ascundă bine: Bene vixit, bene qui latuit” (Ovidiu, Tristia, III: 4, 25).
Pe vremuri se ridicau reputații. Astăzi, observă Umberto Eco, individul e avid de notorietate. Vrea să fie văzut și recunoscut, vrea să producă zarvă, vrea să trezească uimiri, vrea interjecții. Ajungi notoriu (adică un „om împlinit”), atunci cînd poporul te arată cu degetul pe stradă și vrea să facă o poză cu tine. Iar pentru a deveni cunoscuți, sîntem în stare de orice. Scopul scuză mijloacele.
Umberto Eco e foarte sever cu telefonul mobil (uneori, e o pacoste, recunosc), dar și cu dezordinea alfabetică a internetului. A memora informații nu e nici o scofală, cel mai bun lucru este să învățăm arta discriminării (între bine și rău, între util și toxic, între valoros și mediocru etc.). Din păcate, nimeni nu mai stăpînește această artă...