Proza e usurica, mic-burgheza, moralizatoare si estetizanta pana la lesin, despre nostalgia interbelicului cu cele 3 strazi "luminate" ale Bucurestiului, un fel de Liceeni rock n roll, cu exceptionalisme exotizante despre perioada: "Nu cunosc aşezarea tuturor liceelor din, ţara noastră, dar nu cred să existe vreunul mai pitoresc şi mai fermecător încadrat ca liceul Lazăr, care este înconjurat din trei părţi de Cişmigiu, grădină cu reputaţia de a fi cea mai frumoasă şi cu cele mai variate specii botanice din Europa. "
Naratoru i-un tocilar plictisitor , care nu se (auto)saboteaza defel, un premiant castrat simbolic care cade mereu in picioare dupa replici rebele de genul: "― Hai, mă, să dăm o raită prin oraş, la lumina lunii! Pe căldura asta nu face să stăm în casă! Am auzit că la Curtea de Argeş e o îngheţată grozavă!" inghetata, frate, mergeau dupa inghetata, si-n toata cartea nu-i o injuratura, nicio injuratura. Fascinant cultu adolescentilor astia de-a face parte din cultura dominanta a parintilor si profesorilor, aproape fara nicio urma de rezistenta simbolica.
Romanu n-are tensiuni, nu vezi personaje care evolueaza, ci mai degraba i-un relanti de anecdote unele hazlii, majoritatea slabe, dar neutre social ori politic, care nu chestioneaza absolut nimic din acea realitate.
Lectura desi e boring poate fi utila ca si document pentru cine face sociologia educatiei si vrea niste marturii si perceptii ale habitusului viitoarelor elite bucurestene, habitus perpetuat aproape la indigo si astazi (apropo, niciun interes ori cuvant despre cealalta Romanie, adica aia 60% de analfabeti din anii 20).
Cismigiu et comp. e un elogiu nostalgic interbelicului si cam atat, nu-nteleg filmele multora cu acest text, care desi-i YA lit, i-o carte slaba, prefer Ion Creanga la orice ora, macar avea haz si-i placea sa bea.