Roma, anul 798 de la fondarea Romei (anul 45 după Hristos, vara)
Ajunul calendelor lui iunie
Senatorul Publius Aurelius Statius ședea cam țeapăn, alături de Titus Servilius, în tribuna acoperită din spatele lojii imperiale.
Amfiteatrul lui Statilius Taurus, pe Câmpul lui Marte, era deja plin ochi, dar lumea continua să se reverse dinspre vomitoria, largile coridoare de acces rezervate plebei. Jocurile din ziua aceea aveau să fie demne de ținut minte: Claudius, mare amator de asemenea distracții, nu se uitase la bani ca să ofere poporului roman tot ceea ce se văzuse mai bun până atunci în privința luptelor de gladiatori.
Pe deasupra gradenelor fuseseră întinse foi de cort uriașe care apărau publicul de razele fierbinți ale soarelui și, în centrul arenei, un munte artificial reconstituia fidel peisajul unei păduri tropicale din vizuinile căreia luptătorii trebuiau să asmuță fiarele. De jur împrejur, o fâșie lată de nisip aștepta pașii triumfători ai învingătorilor și sângele celor învinși.
Agitat la culme, Titus Servilius îi arăta cu degetul lui Aurelius diferitele surprize din tot acest decor, gustând dinainte mult așteptatul spectacol. Cât despre senator, acesta privea arena cu un amestec de curiozitate și de dezgust: nu-i plăceau masacrele, oricât de estetice se pretindeau a fi fost, și doar imposibilitatea de a scăpa de obligațiile sociale îl făcuseră să ocupe locul acela, de obicei gol, care îi era rezervat în tribună.
Privirile lui Aurelius, îndreptate la întâmplare asupra mulțimii în încercarea de a nu lua în seamă atracția macabră a scenei care fusese pregătită în amfiteatru pentru a oferi spectacolul morții, ajunse în cele din urmă și la loja imperială, acolo unde Claudius, bărbat în puterea vârstei, înveșmântat într-o hlamidă prețioasă din purpură, era ocupat să parieze sume uriașe cu cei mai lingușitori dintre curtenii săi. Alături de el, sub un baldachin de brocart, cu umerii drepți și perfect sculptați, era așezată preafrumoasa și multbârfita împărăteasă, Valeria Messalina. Aurelius reușea să vadă cu greu, printre cefele bine rase ale slujbașilor imperiali, doar bogăția părului de abanos și o frântură din profilul său desăvârșit, ca al unei păpuși orientale.
― Uite-i, uite-i! îl trase de mânecă Servilius arătându-i poarta pe care chiar atunci intrau gladiatorii, întâmpinați de spectatori cu ovații frenetice.
Un prim grup de luptători, îmbrăcați în piei de leopard, trecea în clipa aceea prin fața lojii de onoare, urmat de cercul luptătorilor traci înarmați cu parma, micul scut rotund folosit de ei ― ca singură apărare ― pentru a se apăra de moarte. În strălucirea armurilor, își făcură apariția mirmillonii, cu mușchi impresionanți și bine unși cu ulei.
Văzând puzderia aceea țipătoare de brațe bărbătești zdravene, matroanele scoaseră suspine înăbușite, gata să ofere totul aceluia care, cu îngăduința Parcelor, avea să obțină frunza de palmier a victoriei.
― Uite-l pe Chelidon, asul arenei! exclamă Servilius. Acolo, printre retiari: uite cum îi domină pe toți cu statura lui!
Publius Aurelius aruncă o privire distrată către grămada de carne care făceau un ocol prin fața tribunelor: Chelidon, adică „rândunica”… ce nume caraghios pentru mașina aceea de ucis oameni… Un strigăt prelung al mulțimii îl făcu să tresară. Intraseră trei luptători blonzi, impunători, cu plete lungi atârnând peste umerii puternici. Senatorul îi privi mai atent: corpurile atletice, cu greu acoperite de niște tunici scurte, aveau ceva ciudat cu mușchii pieptului neobișnuit de umflați, părând niște imitații nereușite ale unor sâni de femeie. Nu, nu se înșela… viguroșii gladiatori britani erau, fără nicio îndoială, femei!