De-ar binevoi să reia pentru o clipă romanul nostru Ange-Pitou şi, deschizând al doilea volum, să-şi arunce ochii în treacăt asupra capitolului Noaptea de 5 spre 6 Octombrie[1] cititorul va regăsi acolo câteva fapte care nu este deloc lipsit de importanţă să şi le amintească înainte de a începe lectura noii cărţi, care porneşte şi ea de la evenimentele din dimineaţa zilei de 6 a aceleiaşi luni.
După ce vom fi citit noi înşine câteva r��nduri importante din acest capitol, vom rezuma cât mai succint posibil faptele ce trebuie să preceadă reluarea povestirii noastre. Aceste rânduri, iată-le:
„La ora trei, cum am spus, calmul era deplin.
Adunarea Naţională însăşi, liniştită de raportul oamenilor săi de ordine, se retrăsese.
Se spera că acest calm nu va fi tulburat.
Speranţa era însă deşartă.
În aproape toate mişcările populare ce pregătesc marile revoluţii există o perioadă de oprire, în cursul căreia unii sunt înclinaţi să creadă că totul s-a sfârşit şi că pot dormi liniştiţi. Dar se înşală.
În spatele oamenilor care iau primele iniţiative se găsesc cei ce aşteaptă ca primul pas să fie făcut şi ca, obosiţi sau satisfăcuţi ― în ambele cazuri însă nevrând să meargă mai departe ― cei care au făcut acel prim pas să-şi acorde odihnă.
De-abia atunci, la rândul lor, aceşti oameni necunoscuţi, misterioşi agenţi ai pasiunilor nefaste, se strecoară prin întuneric, reiau acţiunea de acolo de unde a fost părăsită şi, împingând-o până la ultimele sale consecinţe, înspăimântă la deşteptare pe aceia ce le-au deschis calea şi au adormit la jumătatea drumului crezând că l-au parcurs, că şi-au atins ţelul.”
Am numit trei dintre aceşti oameni în cartea din care am împrumutat cele câteva rânduri citate mai sus.
Să ne fie îngăduit să introducem pe scena noastră, adică în pragul tavernei „La Podul Sèvres”, un personaj care, deşi rămas nemenţionat de noi până acum, n-a avut în niciun caz un rol mai mic de jucat în această noapte îngrozitoare.
Era un bărbat cam de patruzeci şi cinci, patruzeci şi opt de ani, îmbrăcat ca un muncitor, adică cu pantaloni scurţi de catifea şi şorţ de piele cu buzunare, la fel cu şorţurile potcovarilor şi lăcătuşilor. Era încălţat cu ghete cu catarame de aramă, purta ciorapi de culoare cenuşie, avea capul acoperit cu un fel de căciulă ca de ulan, retezată la jumătate. O claie de păr pe cale de încărunţire ieşea de sub căciulă şi se îmbina cu nişte sprâncene enorme, umbrind împreună ochii mari, bulbucaţi, vioi şi inteligenţi, a căror luciri repezi şi cu nuanţe schimbătoare îl puneau în încurcătură pe cel care ar fi vrut să stabilească dacă erau verzi sau cenuşii, albaştri sau negri. În rest, faţa era alcătuită dintr-un nas, mai degrabă mare decât obişnuit, buze groase, dinţi albi şi o piele arsă de soare.
Fără a fi înalt, acest om era foarte bine făcut; încheieturile erau fine, piciorul mic, se putea vedea de asemenea că şi mâna îi era mică, chiar delicată, dacă pielea arsă a mâinii nu s-ar fi asemănat cu cea a muncitorilor obişnuiţi să prelucreze fierul.