Juhtumusi vahetus ebatõeluses

by Max Blecher, Riina Jesmin (Translator), Triinu Tamm (Editor)

„Kui silmitsen tükk aega mingit punkti seinal, juhtub vahel, et ma ei tea ei seda, kes ma olen, ega seda, kus ma olen.“ Kummalised ja ootamatud aistingud ja assotsiatsioonid tõmbavad peategelasest noormehe oma vastupandamatusse sünesteetilisse keerisesse. Tajude teisenedes ilmub maailm jutustaja ja ka lugeja ette täiesti uue nurga alt: kord hirmutava, kord joovastavana kehtestab end uus tõelus.
Max Blecheri elutee jäi lühikeseks ja looming napiks, ometi peetakse teda üheks suuremaks Euroopa avangardkirjanikuks ja tema nime leiab sageli kõrvuti Franz Kafka, Robert Walseri ja Bruno Schulzi nimedega. Tõlkija Riina Jesmini saatesõna „Max Blecheri vahetu ebatõelus“ tutvustab rumeenia klassiku elu ja loomingut lähemalt.

Genres: Fiction, Romanian Literature, Romania, Classics, 20th Century, Novels, Literature

88 pages, Unknown Binding

First published January 1, 1936

About the author

Blecher's father was a successful Jewish merchant and the owner of a porcelain shop. Blecher attended primary and secondary school in Roman, Romania. After receiving his baccalaureat, Blecher left for Paris to study medicine. Shortly thereafter, in 1928, he was diagnosed with spinal tuberculosis (Pott's disease) and forced to abandon his studies. He sought treatment at various sanatoriums: Berck-sur-Mer in France, Leysin in Switzerland and Tekirghiol in Romania.

For the remaining ten years of his life, he was confined to his bed and practically immobilized by the disease. Despite his illness, he wrote and published his first piece in 1930, a short story called "Herrant" in Tudor Arghezi's literary magazine Bilete de papagal. He contributed to André Breton's literary review Le Surréalisme au service de la révolution and carried on an intense correspondence with the foremost writers and philosophers of his day such as André Breton, André Gide, Martin Heidegger, Illarie Voronca, Geo Bogza, Mihail Sebastian, and Saşa Pană.

In 1934 he published Corp transparent, a volume of poetry. In 1935, Blecher's parents moved him to a house on the outskirts of Roman where he continued to write until his death in 1938. During his lifetime he published two other major works, Întâmplări în irealitate imediată (Adventures in Immediate Unreality) and Inimi cicatrizate (Scarred Hearts), as well as a number of short prose pieces, articles and translations. Vizuina luminată: Jurnal de sanatoriu (The Lit Up Burrow: Sanatorium Journal) was published posthumously in part in 1947 and in full in 1971.

Reviews

[Vit Babenco · Rating 5 out of 5]

For a strange consciousness everything in the world is illuminated with a strange light…

Fire purifies all. I always had a box of matches in my pocket, and when I felt particularly sad I would light a match and pass my hands through the flame, first one, then the other.
All this bespoke a melancholy of existence, a kind of normally organized torture in the course of my life as a child.

The boy grows up tortured by his awakening sexuality and his hypertrophied susceptibility… And the entire world appears to him as a play of his imagination…

Objects, on the whole, I perceived as backdrops. The notion of the world as stage accompanied me everywhere: life seemed to unfold in the midst of some sad, artificial performance. Indeed, the only way out of the tedious vision of a lackluster world was to see it as theater, bombastic and passé.

Cinema, wax museum, fairs, circus shows and the garrets packed with old disused things became the centre of the boy’s attraction… The boy exists surrounded with artificiality and morbidity so he sees human beings as some imperfect waxworks…

Summer had filled the park, trees, and air with a chaos reminiscent of a madman’s drawing, its hot, heavy breath monstrously swelling the already thick, exuberant foliage. The park seemed to be flowing, like a lava bed, its every stone red hot…
In the park I would trail women I did not know, following at their heels until they arrived home…

We all live in the same world but every one of us lives in one’s own world.

[Noel · Rating 5 out of 5]

When I turn the last page of a book I truly love, I’m left heartbroken, haunted, and completely alone. I start to search for it in every other book I come across, which I know can only end in disappointment.

Yesterday, I was reading this and was brought to tears, not because it was so great, which it was, but because I feared I would never identify so deeply with another book again. How will I ever find anyone like this obscure Romanian Jewish writer again? Like all my favorite writers—Bruno Schulz, Walter Benjamin—Blecher was totally incompetent at living. He was vulnerable, without sanctuary, to everything but therefore uniquely able to see its light. He was, as Milena Jesenská wrote about Kafka, “like a naked man among a multitude who are dressed.” He didn’t know how to change his life’s conditions which had begun to crush him. Most people would probably be struck by the strangeness encountered upon reading Blecher: he makes everything unfamiliar. But for me, it was that rare experience of being truly understood… because I, too, am totally incompetent at living.

“Once during a crisis the sun sent a small cascade of rays onto the wall like a golden artificial lake dappled with glittering waves. I also saw the corner of a bookcase of large, leather-bound volumes behind glass. And in the end these true-to-life details, perceived from the distance of my swoon, stupefied and stunned me like a last gulp of chloroform. It was what was most humdrum and familiar in the objects that disturbed me most. The habit of being seen so many times must have worn out their thin skins, and they sometimes looked flayed and bloody to me—and alive, ineffably alive.

“The climax of the crisis would occur when I began floating above the world, a condition at once pleasant and painful. At the first sound of footsteps the room reverted to its original state: things fell back into place, and I noted an ever so slight, all but imperceptible reduction in its exaltation, which gave me to believe that the certitudes I lived by were separated from the world of incertitudes by only the flimsiest of membranes.

“I would awake in my old familiar room, bathed in sweat, exhausted, and fully aware of the futility of the things surrounding me but observing new details in them, as we sometimes discover a novel feature in something we have used every day for years. The room retained a vague memory of the catastrophe, like the smell of sulfur after an explosion. Gazing at the bound books behind the bookshelf glass, I somehow took their immobility for a perfidious sign of furtiveness and complicity: the objects around me never gave up the secretive attitude fiercely guarded by their impassivity.”

[Ruxandra (4fără15) · Rating 4 out of 5]

halucinantă carte🌀.

Mă zbat acum în realitate, țip, implor să fiu trezit, să fiu trezit în altă viață, în viața mea adevărată. Este cert că e plină zi, că știu unde mă aflu și că trăiesc, dar lipsește ceva în toate acestea, așa ca în grozavul meu coșmar.

Mă zbat, țip, mă frământ. Cine mă va trezi?

În jurul meu realitatea exactă mă trage tot mai jos, încercând să mă scufunde.

Cine mă va trezi?

Întotdeauna a fost așa, întotdeauna, întotdeauna.

[S̶e̶a̶n̶ · Rating 5 out of 5]

Reread October 2024. Still fantastic. Still an all-time favorite.
_____________________
Much how Bruno Schulz's masterpiece of 20th century literature The Street of Crocodiles defies adequate description, so too does this book by Max Blecher, affirmed by this edition's two introductions, both of which rely heavily on extended quotations from the book itself to make their points, which in essence are that this is a particularly special book. Perhaps this is also one of those rare cases where the title of the work itself provides the most apropos description of what lies in wait for the reader. Blecher's protagonist sees the world through the lens of illness, which can always alter reality, but he is also a sensitive and gifted young man struck by the 'immediate irreality' of everything around him. As in Schulz's work, objects here take on monumental significance; the most innocuous things throb and seethe in unexpected ways.

All at once the surfaces of things surrounding me took to shimmering strangely or turning vaguely opaque like curtains, which when lit from behind go from opaque to transparent and give a room a sudden depth. But there was nothing to light these objects from behind, and they remained sealed by their density, which only rarely dissipated enough to let their true meaning shine through.

As Andrei Codrescu writes in his introduction, what thus flows from Blecher's pen is not so much Surrealism as it is 'hyperrealism' (which I find even more interesting, though also much rarer). There are no flights of fancy beyond reality; there is instead total immersion in an over-exposed reality enhanced by the protagonist's unique point of view. There is the discovery of places in the everyday world imbued with a special significance, offering refuge from the the heavy burden of sickness and the overwhelming weight of mere existence.

Above the room there were two garrets, one of which gave access to the roof via a small window. I often climbed through it and stood on top of of the house. The entire city spread out before me, amorphous and gray, and beyond it the fields, where miniature toylike trains crossed a fragile bridge. What I wanted most of all was to feel free of vertigo, as stable as if my feet were planted on the ground; I wanted to lead my 'normal life' on the roof, to move about in the fresh, bracing air of the heights without fear or awareness of the void. I felt that if I succeeded I would make my body lighter and more supple and, thus transformed, I would have turned into a kind of bird-man.

Blecher's protagonist explores many such hidden places during his 'adventures', feeling drawn to them as inevitably as iron filings are pulled to a magnet. Not all of them offer succor; yet even the bleakest ones, those known as a 'cursed space', still beckon to him.

One of the spaces was in the town park in a small clearing at the end of a tree-lined path no one used anymore. The only gap in the dogrose and acacia bushes surrounding it opened onto a desolate piece of wasteland. There was no sadder or more forsaken place on earth. Silence lay heavy on the dusty leaves in the stagnant summer heat. From time to time the echoes of the bugles of a regiment filtered through long-drawn-out cries in the wilderness, heartbreakingly sad. Far off the air baked by the sun quivered vaporously like the transparent steam hovering over a boiling liquid.

It was a wild, isolated spot, as lonely as could be. The heat of the day felt more enervating there, the air i breathed more dense. The dusty bushes blazed yellow in the sun in an atmosphere of utter solitude. A bizarre feeling of futility hovered over the clearing, which existed 'somewhere on earth', a place where I myself would end up quite by chance on a summer afternoon with no rhyme or reason of its own, an afternoon that had lost its chaotic way in the heat of the sun amidst bushes fixed in space 'somewhere on earth'. At that time I felt more deeply and painfully that I had nothing to do in this world, nothing to do but saunter through parks, through dusty clearings burnt by the sun, desolate and wild. But the saunter would turn into a heart-rending experience.

I could go on, transcribing more and more evocative passages from this brief yet incredibly dense work that so gracefully traces an ornate border encircling the ineffable. But I have sauntering of my own to do, so I will instead encourage you to read it for yourself if you have not already done so.

[Yücel · Rating 5 out of 5]

Uzun zamandır aradığım bir şeyi bulmuş gibi hissediyorum kitabı bitirdiğim anda. Kime tavsiye etsem, nasıl anlatsam bilmiyorum. Basit bir varoluş bunalımı değil, varoluşa itiraz gibi bir şey. Mesela, “Fazlasıyla rahatsız edici olsa da, etrafımda gördüğüm dünyada yaşadığımı kabul etmek zorunda kaldım; bunun için yapacak bir şey yoktu.” cümlesindeki gibi. Ya da var olmayı tek kelimeyle “Boşunalık” olarak tanımlaması gibi. Çok dolu, çok yüklü, çok içten bir roman. Herkes sever mi? Bundan emin değilim. Benim açımdan ise mutlaka birkaç defa daha okunacak ileriki zamanda.

[Bertrand · Rating 5 out of 5]

Max Blecher has one of those short and intense lives we cannot help but be fascinated with: born to the Romanian Jewish bourgeoisie in 1909, he leaves for Paris aged 18 having in mind to join the thriving French avant-garde, with a particular interest in surrealism. Shortly after his arrival, however, reality catches up with him and he his diagnosed with a form of spinal tuberculosis that will have him spend most of the last ten years of his short-life bed-ridden in sanatoriums.
Of his four published volumes, one is poetry and two recount his experience in sanatoriums. "Occurence" concerns itself not with the musings of an eternal convalescent, but with his childhood, haunted already by a hallucinatory palludism which prefigures his future condition.
The book is rather unique on account of a very personal take on surrealism: the bland and meaningless existence of provincial conformism is given a scathing assessment through the eyes of a child so removed from it all that sometimes, the complex structure of lies that makes it thinkable or even bearable seems to give way in front of him. All that is left is gross, pungent matter, absolute and fascinating in its meaninglessness.
Atop of the truncated and fractured biography of the young Blecher, there settles a second narrative layer, which constitutes the real motor force of the book: acute crises of unreality, distortions of the fabric of life precisely delineated in time and space, which seems build up toward an apocalyptic finale that never appear. Revelation of meaning is forever denied, so we are left, after closing the book, to flounder along with the author in existential limbo with a set of haunting but disconnected images.

I don't usually like books lacking "a point", and I don't usually like surrealism very much. I did not enjoy Nadja for example, but I have to encourage any potential reader to give Blecher a chance: it is highly surprising the man is not more renowned, and if you long for a sickening, desperate novel (we all do at times!) with a good dose of dissociative, icy delerium (some of us must do too!), I suspect you won't find much better.

[Mevsim Yenice · Rating 5 out of 5]

İzninizle önce Jaguar'a teşekkürle başlayacağım. Ya hiç okumamış olsaydım diye düşündüm Acil Gerçekdışılıkta Maceralar'ı kitap bitince. Bir süredir tam aradığım atmosfer, aradığım tat buymuş dedim.

Önsözle başladı kitabın atmosferi. Max Blecher 28 yaşında ölmüş ve ömrünün hatrı sayılır bir kısmını yatağa bağımlı geçirmiş. Ölmeden bu kitabı yazmış, biraz da acilen sanki... Kitap boyunca acaba yaşasaydı daha neler okuyacaktık düşüncesi yakamı bırakmadı, tarifi zor bir his bu. Belki de biz okurların doymak bilmez şımarıklığı bilmiyorum :)

Kitap hakkında ne söylesem eksik kalacak diye korktuğumdan sözü yazarın kendisine bırakarak bitireceğim. Kendi olmak kadar zor bir şeyi başarabilmek uğruna bir ömrü çürüten biz faniler için gelsin,

"Her nesnenin kapladığı yeri kaplamak zorunda olduğu ve benim de olduğum kişi olmak zorunda olduğum bu tür anlar dışında başka hiçbir zaman, asla bu denli berrak hissetmedim."

Tavsiye ederim, ısrarla..

[A. Raca · Rating 4 out of 5]

"O anda dünyanın bizim gerçekliğimizden daha gerçek bir gerçekliğin içinde, her oyuğun doldurulduğu, mevcut kabartmaların içerikten tamamen yoksun aynı boşlukların içine oyulduğu tam bir mağara yapısında var olabileceğini hissettim; tıpkı bir deniz kabuğunun ya da bir yaprağın çağlar boyunca bıraktığu izleri, kabuğun ya da yaprağın taştaki konturlarından, derin ve hoş bir etki oluşturabilmek için kopyalayan tuhaf ve kırılgan fosiller gibi. Böyle bir dünyada biz insanlar, karmaşık ve çürüyebilen organlarla dolu gösterişli fazlalıklarımızla daha fazla etli butlu olsmazdık; tıpkı sudaki hava kabarcıkları gibi, evrenin ılık ve yumuşak maddesinde yavaşça süzülen saf boşluklar olurduk."

Fazla söze gerek yok zaten. Jaguar Kitap'a teşekkür ediyorum.

💙

Mutlu azınlığa!

[Paula Mota · Rating 4 out of 5]

3,5*

Era assim que falávamos sobre qualquer assunto, misturando coisas reais com imaginárias, até a conversa adquirir uma espécie de independência aérea e vogar, desapegada, pelo quarto, pássaro curioso da existência material do qual – caso realmente tivesse aparecido entre nós – não teríamos duvidado mais do que do facto de as nossas palavras nada terem que ver connosco.

Não tinha a intenção de ler dois autores romenos em simultâneo, e quando adquiri “Ocorrências da Realidade Imediata” em pré-venda, estava longe de saber que a E-Primatur iria publicar passado somente meio ano o primeiro volume da trilogia de Mircea Cărtărescu, autor que refere habitualmente Max Blecher nas suas entrevistas, mas a verdade é que ambos os livros me chegaram a casa no mesmo mês.
Max Blecher sofria de tuberculose óssea, a qual não só lhe custou a vida com apenas 28 anos, como o obrigou a escrever este livro numa cama, internado num sanatório. A sua biografia remeteu-me de imediato para outro autor que sofria de doença semelhante, Denton Welch, que escreveu a obra “Na Juventude Está o Prazer”, um relato de um jovem caricato e solitário na descoberta do seu corpo e da sua identidade. “Ocorrências da Realidade Imediata” é também uma novela de exploração: da sexualidade, por um lado, com Clara no corredor que separa o vestiário da loja de máquinas de costura; e de lugares recônditos, pelo outro, como por exemplo grutas, sótãos e armazéns, onde o narrador tem inexplicáveis e inesperadas “crises” em que perde a consciência.

Com o tempo as crises desapareceram por si, mas não sem deixar em mim, para sempre, a sua forte memória. Ao entrar na adolescência, não tive mais crises, mas aquela condição crepuscular que as precedia e o sentimento de profunda inutilidade do mundo que se lhes seguia tornaram-se de certa forma o meu estado natural.

Sem haver propriamente um fio condutor que implique um enredo, pulando antes o protagonista de ocorrência em ocorrência, foi a parte da irrealidade que me deixou com algumas reservas em relação a este livro, expressando-se ela de início em quadros oníricos e, mais para o final, em cenas de puro surrealismo, ou não fosse Blecher colaborador de André Breton na revista literária “Surrealismo a Serviço da Revolução”.

Existia uma única pessoa na cidade que compreendia essas coisas e por quem eu tinha uma admiração respeitosa: e essa era a louca da cidade. (...) Mostrava o sexo aos transeuntes com um gesto que, se usado para qualquer outro propósito, teria sido catalogado como “cheio de estilo e elegância”. “Que esplêndido, que sublime é estar louco!”, dizia para mim mesmo.

[Andrei Tamaş · Rating 5 out of 5]

La 31 mai 1938, Mihail Sebastian nota in jurnalul său: "A murit Blecher. L-au înmormântat marţi, la Roman. Mă gândeam nu la moartea lui, care a fost în sfârşit îndurătoare, ci la viaţa lui care mă cutremură. Era o suferinţă prea mare pentru a putea primi o compasiune, o tandreţe. Puţin străin a rămas mereu băiatul ăsta, care, în atrocea lui durere, trăia într-o altă lume. Niciodată n-am putut avea faţă de el un mare elan, o totală deschidere. Mă speria puţin, mă ţinea departe, ca la porţile unei închisori în care nu puteam pătrunde, din care nu puteam ieşi. Şi după ce ne despărţeam, unde se întorcea el? Cum era acolo unde se întorcea?"

Max Blecher a fost un a fost un romancier român de origine evreiască. A fost fiul unui negustor evreu înstărit, care ținea un magazin de porțelanuri pe Strada Mare din Roman...


Scrierea de față reprezintă un roman memorialistic care se apropie foarte mult de stilul proustian. Max Blecher nu se sfiește să descrie melancolic copilăria (și scurta sa viață, căci a murit la 28 de ani), cu toate episoadele ei mai mult sau mai puțin vulgare. "Cea mai vie amintire -ne spune el- este experiența sexuală."


"Țineam tot timpul maxilarele încleștate; era o tăcere teribilă, o tăcere ce avea în mine evidența și conturul unui urlet.

Clara fu acea care o întrerupse. Vorbi aproape în șoaptă, fără să-și ridice ochii de pe tricou:

- Dacă ai fi venit azi mai devreme am fi putut să facem, Eugen s-a dus îndată după masă în oraș.

Până atunci nu se filtrase în tăcerea noastră nici umbra vreunei aluzii sexuale și iată acum din câteva cuvinte țâșnea între noi o realitate nouă, atât de miraculoasă și de extraordinară ca o statuie de marmoră ce-ar fi răsărit în mijlocul mașinilor de cusut crescând din podele.

Într-o clipă fui lângă Clara, îi apucai o mână și i-o mângâiai violent, îi sărutai mâna. Ea și-o smulse.

- Ei, lasă-mă, spuse ea enervată.

- Te rog vino, Clara...

- E prea târziu acum, se întoarce Eugen, lasă-mă, lasă-mă.

Îi atingeam febril umerii, sânii, picioarele.

- Lasă-mă, protesta Clara.

- Vino acum, mai avem timp, implorai eu.

- Unde?

- În cabină... hai... acolo e bine.

Și când spusei „bine" pieptul mi se umplu de o speranță caldă, îi sărutai din nou mâna și o trăsei cu forța de pe scaun. Ea se lăsă dusă cu greu târându-și pașii de podea.

Începând din ziua aceea după-amiezile își schimbară „obiceiurile": era vorba tot despre Eugen, tot despre Clara și despre aceleași sonate, însă acum cântecul viorii îmi deveni insuportabil și nerăbdarea mea pândea momentul când Eugen trebuia să plece. În aceeași cabină neliniștile mele deveniră altele ca și cum aș fi jucat un joc nou pe un carton cu linii desenate pentru un joc deja cunoscut.

Când Eugen pleca, începea adevărata așteptare. Era o așteptare mai grea și mai insuportabilă decât până în acel moment; tăcerea prăvăliei se transforma într-un bloc de gheață. Clara se așeza la vitrină și tricota: acesta era în fiecare zi „începutul" și fără început aventura noastră nu putea avea loc. Câteodată Eugen pleca și o lăsa pe Clara în cabină aproape dezbrăcată: credeam că lucrul acesta putea să grăbească evenimentele dar mă înșelam, Clara nu admitea alt început decât acel din prăvălie. Trebuia să aștept în mod inutil să se îmbrace și să iasă la geam pentru a deschide cartea după-amiezii la prima pagină, în dosul vitrinei.

Mă așezam în fața ei pe un scăunel și începeam să-i vorbesc, s-o rog, s-o implor timp îndelungat. Știam că e fără folos; Clara nu accepta decât rareori și chiar atunci uza de o șiretenie, pentru ca să nu-mi acorde îngăduință perfectă:

- Mă duc să iau un praf în cabină, mă doare capul îngrozitor, te rog să nu vii după mine.

Promiteam cu jurăminte și o urmam într-o secundă, începea în cabină o veritabilă luptă în care, în mod evident, forțele Clarei erau dispuse să cedeze. Cădea atunci pe canapea dintr-o bucată ca și cum s-ar fi împiedecat de ceva. Punea apoi mâinile sub cap și închidea ochii ca și cum ar fi dormit, îmi era imposibil să schimb cu un centimetru poziția corpului; așa cum stătea pe o coastă, trebuia să-i smulg rochia de sub pulpe și să mă alipesc de ea. Clara n-avea nici o opunere pentru gesturile mele, dar nu-mi dădea nici o înlesnire. Era imobilă și indiferentă ca o bucată de lemn și numai intima și secreta ei căldură îmi revela că e atentă și că „știe"."


Andrei Tamaş,
29 septembrie 2015

[Sinem A. · Rating 5 out of 5]

Nasıl bir dil, nasıl bir gerçeklik algısıdır bu. Neden Blecher gibi yazarlar çok yaşamaz ya da tam tersi böyle karanlık ama böyle parıldayan sözcükler örebilmenin ilk kuralı mıdır acaba genç ve hayatının sonunda olmak?
Gerçekten çok etkili her satırı tekrar tekrar okunmaya değer bir eser.
Kafka, Proust, Walser, Laurteamount hepsini biraz karıştırsak Blecher ı elde eder miyiz bilmiyorum ama bu saydığım caanım yazarların hepsinden biraz bulmadım desem yalan olur.
Sözcüklerin karanlık ve büyülü dünyasından çekinmeyenlere şiddetle tavsiye ederim.
Ve elbette iyi ki varsın Jaguar, mutlu ettiğin azınlık çoğalırken mutluluk da artmakta.

[Jeroen Vandenbossche · Rating 4 out of 5]

Max Blecher is één van de vele redenen waarom ik op Goodreads zit. Hoewel hij blijkbaar goede relaties onderhield met zowel Breton als Gide en onder meer ook in Le Surréalisme au service de la Révolution publiceerde had ik nog nooit eerder van de auteur gehoord. Geen wonder aangezien de Roemeense literatuur voor mij volkomen onontgonnen terrein is, op een aantal verfranste Roemenen zoals Eliade, Cioran of Ionescu na. Een titel als Avonturen in de alledaagse onwerkelijkheid zou me allicht ook niet hebben aangesproken ware het niet dat hij me hier persoonlijk werd aanbevolen door een lezer wiens uiterste verfijnde literaire smaak ik lijk te delen :-).

Van nature wantrouwig – ik moet wel want eens ik aan een boek begin kan ik niet anders dan het uitlezen – was ik ook deze keer wat sceptisch. Geheel ten onrechte zo bleek want Avonturen in de alledaagse onwerkelijkheid leverde een bevreemdende en beklijvende leeservaring op die ik me nog lang zal herinneren (nogmaals Mulţumesc mult Bogdan!).

Het boek leest als een meanderende monoloog door een anonieme verteller die ronddwaalt in een al even anonieme stad. Hoewel de 14 korte hoofdstukken op elkaar aansluiten is er niet echt sprake van een traditionele plot. Er is zelfs nauwelijks sprake van enige handeling. Wat de episodes met elkaar verbindt is de verteller’s erg intense ervaring van de hem omringende fysieke werkelijkheid. Die laatste wordt als een “gekunstelde en trieste vertoning” beleefd, banaal maar beklemmend, nutteloos maar “exact”, perfect maar zinloos en onvermijdbaar; zozeer zelfs dat de verteller er haast aan onderdoor gaat en, in één van de laatste hoofdstukken, zelfmoord tracht te plegen. Hoewel hij finaal de eigen wanhoopspoging overleeft blijft ook nadien de verlossing uit: in de laatste pagina’s van het boek geeft de verteller uitdrukking aan wat hij zelf beschrijft als “de weemoed van een uniek en beperkt bestaan in een unieke en erbarmelijke wereld.”

De ervaringen van de protagonist/verteller mogen al weinig opbeurend zijn, de uitdrukking die hij eraan geeft is van een ongeziene, volgehouden intensiteit die naar de keel grijpt. Al van bij de eerste zinnen was ik in de ban:

"Wanneer ik langdurig naar een vast punt op de muur staar, kan het gebeuren dat ik niet meer weet wie of waar ik ben. Dan voel ik op een afstand mijn gebrek aan identiteit, alsof ik voor even een compleet vreemde persoon ben geworden. Dat abstracte personage en mijn reële persoon twisten met gelijke kracht om mijn instemming. "

Avonturen in de alledaagse onwerkelijkheid is één van die boeken die je dwingen om traag en geconcentreerd te lezen. De beschrijvingen van de veelal banale plaatsen of voorwerpen waar de verteller door wordt geraakt zijn vaak heel summier en zakelijk (een open plek in het stadspark, een zwarte veer, oude foto’s of kitscherige schilderijen). De unheimliche en destabiliserende ervaring die ze oproepen echter wordt minutieus beschreven. Aanvankelijk wordt die ervaring overigens niet als een eenduidig negatief iets beschreven, maar lijkt ze bedrieglijk ambivalent:

In gesloten kamers kwamen de aanvallen gemakkelijker en vaker voor. (…) Als ik moest wachten, voelde ik al snel de verschrikkelijke, lieflijke zwijmeling aankomen. De kamer zelf bereidde zich erop voor: een gastvrije en warme intimiteit sijpelde door de muren en lekte over de meubelen en de dingen. Opeens werd de kamer subliem, en ik voelde me heel gelukkig binnen de vier muren. Het was echter niet meer dan een arglist, een verfijnde en liefelijke perversiteit van de aanval. Direct na dit gevoel van gelukzaligheid kantelde alles en raakte alles in de war. Ik keek met opengesperde ogen naar alles om me heen, maar de dingen hadden hun gebruikelijke zin verloren: ze baadden in een nieuw bestaan.

Naarmate de verteller dieper verstrikt geraakt in “alledaagse avonturen” wordt de toon echter grimmiger en duisterder. Zijn overgevoeligheid ten aanzien van de hem omringende fysieke werkelijkheid speelt hem meer en meer parten en hij verlangt naar de banale onverschilligheid die hij in de mensen rond hem meent te ontwaren:

Ik benijdde de mensen om me heen, die zich hermetisch in hun kleren konden afsluiten van de tirannie der dingen. Ze leefden als gevangenen onder mantels en overjassen, en niets van buitenaf kon ze angst aanjagen en hen bedwingen, niets drong door tot hun wonderbaarlijke gevangenissen. Tussen mij en de wereld was er geen scheiding. Alles om me heen overweldigde me van top tot teen, alsof mijn huid een zeef was. Mijn aandacht voor de dingen om me heen, hoe verstrooid ook, was geen kwestie van wil. De wereld strekte natuurlijkerwijs zijn tentakels in mij uit, ik was geheel en al in de greep van de duizend armen van de hydra. Ik moest geërgerd vaststellen dat ik leefde in de wereld die ik zag. Daar viel niets tegen te beginnen.

Op de vlucht voor de letterlijkheid en “exactheid” van de werkelijkheid zoekt de verteller bewust theatrale omgevingen op. Hij zoekt zijn heil in de bioscoop, het wassenbeeldmuseum, zolders vol curiositeiten en “ouderwetse van weemoed doordrenkte voorwerpen.” Hij raakt intens ontroert door een kleine rood-blauwe clown, een mechanisch stuk speelgoed dat hij in de etalage van een boekhandel aantreft. Wat hem aantrekt in dergelijke theatrale ruimtes of ouderwets speelgoed, is precies hun kunstmatigheid, het besef dat “het leven in een spectaculair en decoratief universum een vals en ornamenteel spel vereist.”

"Le principe de l’art est l’insuffisance de ce qui est" ; las ik laatst in een boek over Proust. Dat zinnetje bleef me door het hoofd spoken tijdens het lezen van Avonturen in de alledaagse onwerkelijkheid. Wat de verteller dwars lijkt te zitten is het totale gebrek aan verbeelding in de wereld om hem heen; de absurde letterlijkheid van de dingen. In het voorlaatste hoofdstuk, wanneer zijn vriendin Edda hem erop wijst dat de dahlia’s die hij meende te zien liggen op haar kast, eigenlijk niet meer zijn dan een rode sjaal, komt hij tot het verpletterende inzicht dat de wereld is wat hij is. Zijn wanhoop is intens:

“Toen wist ik het zeker: de wereld bood een banale aanblik, waarin ik per abuis terecht was gekomen. (…) De dingen en mensen zijn opgesloten in hun trieste en petieterige verplichting om exact te zijn, niets anders dan exact. Tevergeefs zou ik hebben geloofd dat er dahlia’s in een vaas waren, wanneer er zich op die plaats enkel een sjaal bevond. De wereld had niet de macht om zelfs maar het geringste te veranderen, hij was zo kleingeestig opgesloten in zijn exactheid dat hij niet eens kon toelaten dat je een sjaal voor bloemen aanzag…

Voor het eerst voelde ik mijn hoofd strak beklemd in mijn schedel. Gevangen, verschrikkelijk en pijnlijk…”

Wat mij betreft is Max Blecher een unieke stem. Toch ontwaarde ik echo’s van een aantal tijdgenoten en zielsverwanten. Blijkbaar wordt hij vaak in één adem met Kafka genoemd. Die associatie vind ik zelf nogal oppervlakkig. In het nawoord verwijst de Nederlandse vertaler ook naar Sartre’s La Nausée dat twee jaar na Blecher’s roman verscheen. Er zijn zeker parallellen tussen de ervaring van de alledaagse onwerkelijkheid in Blecher’s boek en de manier waarop Roquentin de absurditeit van de hem omringende objecten ervaart ( “les choses sont tout entières ce qu’elles paraissent et derrière elles… il n’y a rien.”). Qua stijl en leeservaring echter liggen beide boeken mijlenver uit elkaar. Blecher schreef een intense, wanhopige, uitgesponnen trip; Sartre een beheerste, analytische en diep ironische dagboekroman.

Zelf ontwaarde ik meer verwantschap met de surrealisten met wie Blecher klaarblijkelijk ook uitgebreid correspondeerde. De fascinatie voor kitscherige, theatrale decors, de duistere erotische fantasieën, de erupties van geweld en de gedurfde metaforen deden me aan het vroege werk van Aragon, Breton en Tzara denken. De weemoedige omgang met voorwerpen uit lang vervolgen tijden die in het heden misplaatst lijken riep dan weer Walter Benjamin bij me op.

Lees hem vooral zelf zou ik zeggen; hij loont absoluut de moeite. Ik sluit af met warme aanbeveling en een laatste paar voorbeelden van wat mij betreft in elk geval erg geslaagde beeldspraak:

“Op de bovenverdieping daalde de stilte met nog een octaaf.”

“De dagenraad kleurde staalblauw, de koude morgen weerklonk met de diepe stem van een orgel.”

“Ik kwam Ozy bezoeken zoals honden een vreemd erf op gaan, gewoon omdat de deur openstaat en niemand ze wegjaagt.”

“De kermistent is de verzamelplaats, waar uit alle windstreken de diverse vormen van weemoed elkaar treffen en samen de essentie van de wereld uitbeelden.”

“Er heerste volstrekte duisternis in de hof. Ik ging op een trede zitten en wachten. Mijn maag begon geweldig te koken, maar verder voelde ik me goed en het geruis van de regen leek me onzegbaar intiem. Hij leek mijn toestand te begrijpen en drong diep in mij door om mij beter te maken.”

[Jordan West · Rating 5 out of 5]

Incredible; it deserves to be on the same shelf alongside Kafka, Schulz, Walser, and Pessoa.

[merixien · Rating 4 out of 5]

“Her nesnenin kapladığı yeri kaplamak zorunda olduğu ve benim de olduğum kişi olmak zorunda olduğum bu tür anlar dışında başka hiçbir zaman, asla bu denli berrak hissetmedim.”

28 yaşında ölen ve bu 28 yılın da yaklaşık 10 yılını yatağa bağımlı geçiren Rumen yazar Max Blecher’ın 27 yaşında yazdığı geçmişine dair hatıralarında gerçekliği sorguladığı muazzam kitabı. Okuduğunuz her sayfada yazarın gerçek hayatındaki sınırların ve sancıların ağırlığını ve böyle bir yazarı bu kadar erken kaybetmenin hüznünü hissedeceksiniz. Bazı kişisel sebeplerden dolayı da ayrı bir yere sahip benim için. Okuyunuz, pişman olmazsınız.

“Geride ne bırakıyordum? Hafif bir yağmurda çirkin bir dünya.”

[Forrest · Rating 4 out of 5]

Evocative of many other works, Max Blecher's Adventures in Immediate Irreality is a beautiful read that is not quite its own. Perhaps if I read this before I had read Huysmans, Millhauser, and Beckett, I might have felt that the work was more unique. Though the echoes are sometimes faint, they are there. And, while "comfortable" to me, they caused me to harken elsewhere, rather than allowing me to enjoy the book for its own sake.

That said, this is still an excellent read. There are moments of pure readerly joy, such as the passage where the narrator is describing his observation of what appeared to be a dull print of Karol 1 and his Queen Elizabeta:

One day I made an amazing discovery: what I had taken for watered-down paint was nothing other than an accumulation of miniscule letters decipherable only with the aid of a magnifying glass. There was not a single pencil- or brushstroke; it was a string of words telling the story of the King and Queen. Now that the misunderstanding about the paint was cleared up, my admiration for the artist's skill was boundless. Indeed, I was embarrassed at having missed the work's essential quality the first time round and began to harbor grave doubts as to my ability to see anything at all. Having contemplated the drawings for years without discerning the very material from which they were wrought, was not I prey to so great a myopia as to misapprehend everything around me, misapprehend meanings inscribed in things perhaps every bit as clearly as the letters that constituted the drawings?

All at once the surfaces of things surrounding me took to shimmering strangely or turning vaguely opaque like curtains, which when lit from behind go from opaque to transparent and give a room a sudden depth. But there was nothing to light these objects from behind, and they remained sealed by their density, which only rarely dissipated enough to let their true meaning shine through.

This heightened sensory perception is something explored ad nauseum by Huysmans. The emphasis on artifice, a fascination with artificiality that one wears on one's sleeve, is one of Millhauser's trademarks. And the perverse, borderline psychotic (definitely "outside the social norm") attitudes of the narrator show "pre-echoes" of what Beckett would later explore in his Molloy trilogy (though the syntax and voice are not nearly as stream-of-consciousness laden as Beckett's work).

The work starts out quite . . . tame, I guess, is the word. But as one progresses through the book, the narrator's experiences and voice become more florid, more transgressive, more steeped in irreality. But Blecher never loses sight of the fact that adventures in irreality do not simply involve the pleasures of one's fascination with a world that is out-of-step with "reality". There is a dark side, as well, that the hallucinator must face, naked and alone. Else all of his hallucinatory excursions are reality in his eyes. Even the insane must face the existential crisis, at some point.

[Elena Papadopol · Rating 4 out of 5]

"[...] Toate lucrurile, toti oamenii erau inchisi in trista si mica lor obligatie de a fi exacti, nimic alta decat exacti, in zadar as fi putut sa cred ca intr-un vas erau dalii cand acolo se afla o esarfa."

" ,,Viata ta a fost asa si nu altfel", spune ea, si in fraza aceasta zace imensa nostalgie a lumii acesteia inchisa in luminile si culorile ei hermetice din care nu este permis niciunei vieti sa extraga decat aspectul unei exacte banalitati."

[Radioread · Rating 5 out of 5]

Nesneler sözcüklere dönüşmeyegörsün durdurulamaz - İlhan Berk

[Burak · Rating 3 out of 5]

Maalesef buradaki genel kanının aksine beğenmedim. Blecher'ın lirik, bol betimlemeli, bazen neyden bahsettiğini bile takip edemediğim dili çok yordu beni. Aslında sevdiğim cümleler, hatta paragraflar oldu. Fakat kitap anlatıcının bazen anılarına bazense hezeyanlarına benzeyen bir anlatılar topluluğundan oluşuyor gibi geldi bana ve bence bu topluluk anlamlı, akılda kalıcı bir bütün oluşturmuyor. Kitap tam olarak ne anlatıyor mesela anlamadım. Bilinç akışı gibi bir durum da söz konusu değil anlatımda. Neden ve nereden geldiğini ya da nereye kaybolduğunu bilemediğimiz karakterler arasında salınıp duran, yer yer ergenleşen ancak kimi zaman da çok büyük sözler eden bir anlatıcının yanında ona eşlik etmeye çalışıyoruz. Ben bir noktada kayboldum galiba. Kitabın genel havası gerçekten Kafka kitaplarını andırıyor ama onlarda bir olay kurgusu vardı, Acil Gerçekdışılıkta Maceralar'da ise o atmosfer alınıp içi birbirine eklemlenmeyen rüyalarla doldurulmuş sanki.

Çeviri konusunda pek bir şey diyemem, beni rahatsız etmedi. Ancak Suat Kemal Angı'nın kitabın başındaki önsözünde kitabın orijinal dilinden değil de İngilizceden çevrilmiş olmasını aklamaya çalışması gereksizdi bence. Hele Jaguar gibi genellikle kitapları orijinal dilinden Türkçeye kazandıran bir yayınevi böyle bir tercih yapıyorsa mutlaka zorunluluktan olmuştur, yine de buna bizzat çevirmenin zoraki açıklamalar getirmesi nedense hoşuma gitmedi.

Bir de burayı takip ettiklerini bildiğim Jaguar'a iki küçük notum olacak. Kitabın İngilizceden çevrilmesi sorun değil fakat bunu keşke çevirmenin önsözünden değil de kitabın kapağından ya da en azından künye kısmından öğrenseydim. Çeviren: ... ifadesi yeterli değil bence, böyle kitaplarda İngilizceden çeviren: .... diye yazılması okura daha çok saygı göstermek gibi geliyor bana. Gerçi künyede en azından çeviriye temel alınan baskı bilgisine yer verilmiş. Bir de 21. Dipnotu "Bknz. 11. Dipnot" olarak yazmışsınız. Bu kullanıma daha önce de denk geldim ve anlam veremiyorum. Kitabı okurken birden kendimi önceki sayfalarda bir dipnotu ararken buluyorum. Sayfa numarası yazılsa ya da dipnot içeriği tekrar etse ne güzel olurdu. Bunlar dışında editörlük her zamanki gibi temiz olmuş.

Ekleme: Jaguar Kitap mesaj attı ve yeni baskıda dipnot için sayfa numarası konulacağını söyledi. Buradan da teşekkür edeyim kendilerine gösterdikleri özen için. Var olun.

[Bjorn · Rating 5 out of 5]

I've been trying to put together some thoughts, and it's tricky.

I mean, one could go the obvious way and say that it's a direct descendant of the proto-existential (or whatever) writers of the late 19th/early 20thc, the guys who walked around every major old world city thinking about their lives and their situations and the lack of god and the pressures of self and all that stuff, from Notes Of Underground through Hunger and Doctor Glas right up to The Trial and The Blind Owl (and on to Orbitór - I'm pretty sure Cartarescu has worn out quite a few copies of Blecher). A young boy grows up in a Romanian town, tries to figure out how the world works, how other people work, how his own body works (especially around the opposite sex), etc. We've seen that before.

Except that's not really what the novel does. There's something truly spooky about this book, and I haven't really managed to nail it down on one read. Our narrator doesn't come to any revelations, doesn't declare "And then I realised my boyhood was over and I had become... a man". Blecher's narrator observes everything, in minute detail, walking through his life like a HD camera (operated by a really good photographer) but where others would try to imbue objects with meaning he just returns to the form, the surface. It's less a novel about growing up than it is one about growing in. In a very physical sense; he's practically brainfucking everything he sees - not to impregnate it, but to catch it. (I'm sure someone's written something on the effect of tuberculosis on European literature; Torgny Lindgren, who survived TB as a child, has said that he's basically been able to call on that feel of feverish hyperclarity when writing ever since; Blecher, of course, wasn't so lucky.)

...for a moment I realised that the world could have existed in a realer reality, a positive structure of its cavities, so that everything that was hollow would bulge and reliefs would be identically shaped holes, without content, like the fragile, bizarre fossils trapped in stone that show tracks of shells or leaves that have been eroded away by time and only left fine imprints of their contours.
In a world like that humans wouldn't be multicoloured, fleshy growths full of complicated organs that could rot, but pure emptiness floating like air bubbles in water, in the entire universe's warm, soft matter.

Once you've read the author bio on the back flap - Blecher wrote this when he was 27, he was already bedridden with tuberculosis, he died shortly afterwards, and then... well, you know what happened to Romanian Jews after that, it's hard not to let that colour the novel.

Now I struggle in reality, I scream, I beg and beg to wake, to wake to another life, my real life. (...) All around, exact reality drags me further down and wants to undo me.

Or to read it through the lens of 19th century Europe dying, all the old truths dying, leaving us air bubbles to be filled with something else... Or maybe that's doing exactly the sort of thing the novel itself seems to reject.

"This is your life - nothing else", says the memory, and those words encompass this world's unfathomable nostalgia, enclosed in its hermetic lights and colours, from which no single life can extract more than a picture of an exact banality.

So, like this: Adventures In Immediate Unreality is a spooky, beautiful, haunting (and haunted) novel. I'm not sure I like it. I just know I need to read it again before long.

[Oğuz Kayra · Rating 5 out of 5]

Söylemek istediklerimi yaşamımın 25. yılında Yahudi ve Rumen bir yazarda bulmak, keşfetmek. Kesinlikle yıllar sonra tekrardan okuyacağım. Çok keskin, çok soğuk, çok tekinsiz. Fakat tek kelimeyle muazzam. Es geçilmemeli. İyi ki geçerken bu dünyaya uğramış ve bu kısa kitabı yazmışsın Max Blecher. Teşekkürler Jaguar.

[Sebnem · Rating 4 out of 5]

M. Blecher'i okuyun. Her şeyden önce 20. yüzyıl modernlerinin gerçeklik karşısında varoluş kaygıları hakkında size çok şey söyler: Gerçeklik nedir? Yaşanan bir şey midir, yoksa tasarlanan bir şey mi? Kalıcı mıdır, geçici mi? Yakalayıp bir ana hapsetmek, bir kapsül içinde dondurmak mümkün müdür? Yazmak bu eylemin neresinde yer alır: Gerçekliği yakalayabilir mi? Yoksa tam ele geldiği anda onu bambaşka bir şeye mi dönüştürür? Çabanın kendisi büsbütün akıldışı, büsbütün gerçekdışı değil midir? İnsan bu gerçekdışılıkta nasıl varolur?
Evet, M. Blecher'i okuyun. Ardından da Robert Walser'i. Acil Gerçekdışılıkta Maceralar, ilk satırlarından itibaren bana Walser'in Haydut'unu, yer yer de Tanner Kardeşler'ini anımsattı. Ortak kaygılara çemberin dışından yaklaşan her iki yazar da aynı dünyadan mustarip.

[Selen · Rating 5 out of 5]

"Tam aradığım şey buymuş" dedirten bir kitaptı. Şuan tek üzüntüm Max Blecher'ın başka bir metnini bir daha okuyamayacak oluşum. 27 yaşında bunları yazan biri, kimbilir olgunluk döneminde nasıl eserler verecekti, kitap bitene dek bunu düşünmeden edemedim.

[Andra Buzatu · Rating 4 out of 5]

Inca nu reusesc sa inteleg ce am citit. O carte atat de densa si tulburatoare. Au fost pasaje care m-au tinut captiva si atenta si parti in care am orbecait in intuneric fara sa inteleg prea multe. Mai mult decat un efort intelectual, cartea asta cere un efort senzorial si emotional.

[Mihaela Juganaru · Rating 5 out of 5]

Stilul de a scrie, al lui Max Blecher, mi s-a parut hipnotizant, de o frumusete sfasietoare, melancolic, dar de o luciditate extrema. Mi-a placut enorm aceasta carte.

"Ieseau astfel din materie cateodata niste eczeme sublime cu supuratii dantelate, vopsite ori sculptate. Iarna spuzeau din frig chiciuri de gheata, in strunguitele forme ale apei ingreuiate, iar vara tasneau florile in mii de explozii marunte, cu petalizate flacari rosii, albastre, portocalii."

"Ma zbat acum in realitate, tip, implor sa fiu trezit, sa fiu trezit in alta viata, in viata mea adevarata."

[Autoclette · Rating 5 out of 5]

This book is extremely poignant in its emotional beauty.
I felt a rare sense of discovery and recognition while reading this.
The discovery of a unique and sensitive soul.
My only disappointment was the brevity of the novel, much like Max Blecher's life.

[Hulyacln · Rating 4 out of 5]

“Hiçbir şey eskisi gibi olamayacağına göre,defteri kapatmalıydım.Geride ne bırakıyordum?Hafif bir yağmurda çirkin bir dünya.”
.
Gerçeklikle boğuşan bir adamın çocukluk ve gençlik anıları..Hatıraları düşünmek tekrar tekrar yaşanması demek olsa da.Bu belki de tutunacağı dal olmadığından,kendini oluşturan çamura bulanmayı tercih etmekle eşdeğer.Bilinçli görülen sanrılar~
.
Max Blecher hayatının son on yılını yatakta geçirerek henüz yirmi sekiz yaşındayken ölen bir yazar.Yaşadıkları ve duyduğu acıların ağırlığını taşıyor kelimeleri.Ağır olmasına rağmen parlak ve iz bırakan cinsten..İçimizden geçen onca şeyin de yansıması aslında..
.
Kitaba dair bir diğer güzellik ise Herta Müller,Andrei Codrescu ve çeviride de yer alan Suat Kemal Angı’nın nitelikli önsözleri..

[Pavel Nedelcu · Rating 4 out of 5]

Scriitor cu o sensibilitate scriitoricească deosebită, Max Blecher este Marele Ghinionist al generației sale. Am fi putut avea, dacă ar fi trăit suficient, un Cărtărescu în literatura noastră de două ori mai profund și mai subtil, asta înainte de nașterea acestuia din urmă. Romanul? Un deliciu!

[Sixsixsix · Rating 5 out of 5]

28 yaşında ölmüş ve ölmeden önceki son 10 yılını da yatağa bağımlı geçirmiş, zehir zeka bir yazarın elinden çıkan acil bir metin.

[Héctor Genta · Rating 5 out of 5]

“Quando guardo per molto tempo un punto fisso sulla parete mi accade a volte di non sapere più né chi sono né dove mi trovo. Avverto allora da lontano l’assenza della mia identità, quasi fossi divenuto, per un istante, una persona del tutto estranea. Questo personaggio astratto e la mia persona reale si contendono con pari forza il mio convincimento.”
Un incipit che sembra quello di un libro della Lispector, per un’opera tanto ridotta nelle dimensioni quanto densa nei contenuti. Lo stato di “assenza da se stesso”, di sospensione della coscienza, che si genera nell’animo dell’autore quando realtà e pensiero si scontrano è il tema di questo libro: chi sono davvero, si chiede Max Blecher, quello che vive con le cose, quello che le trascende con la fantasia, o entrambi?
L’autore ci racconta dei momenti di trance che aveva da bambino, durante i quali cadeva dentro se stesso, momenti così simili a crisi epilettiche. Ne descrive i prodromi, una specie di aura olfattiva, poi lo stato di semi-incoscienza, un deliquio nel quale si lasciava volentieri scivolare e infine il ritorno, la ripresa di contatto con la realtà, con gli oggetti che gli apparivano trasformati, come fossero illuminati da una luce più vivida. Una discesa nelle profondità dell’animo che non può essere resa compiutamente a parole ma solo descritta per immagini che raccontano il progressivo espandersi della natura del protagonista, che si allarga fino a compenetrare quella delle cose che stanno intorno a lui.
Le crisi terminano con l’adolescenza dell’autore che crescendo è costretto a rinunciare a parte del suo mondo, come se il progressivo chiarirsi delle cose abbia comportato una riduzione delle loro potenzialità (ciò che avrebbe dovuto essere un’amplificazione e una sempre maggiore fascinazione è stato per me una sfilza di rinunce e di ribassi crudeli verso la banalità; l’evoluzione dall’infanzia fino all’adolescenza ha significato un continuo rimpicciolimento del mondo e, nella misura in cui le cose si organizzavano intorno a me, il loro aspetto ineffabile spariva, come una superficie lucente che si appanna), come se la realtà uccidesse l’immaginazione.
L’adolescenza e la giovinezza del protagonista diventano così il nostalgico e folle tentativo di difendere quel che resta di un mondo di sogni che la luce del sole manda inevitabilmente in frantumi. Il mondo nuovo che appare ai suoi occhi è un mondo nel quale lui non si riconosce (in un mondo così esatto, qualunque iniziativa diventava superflua, se non addirittura impossibile) e al quale non riesce a prendere le misure (nel mondo, le distanze non erano semplicemente quelle che percepivamo con gli occhi, infime e permeabili, bensì altre invisibili, popolate di mostri e di timidezze, di progetti fantastici e di gesti impensabili che, se si fossero per un istante coagulati nella materia di cui auspicavamo di essere composti, avrebbero trasformato l’aspetto del mondo in un cataclisma tremendo, in un caos straordinario, pieno di spietate sciagure e di estatiche beatitudini).
È una vita incompleta quella che Blecher si trova a vivere, perché è stata privata di una parte fondamentale, cioè della possibilità di sognare. Potremmo dire che il dramma del protagonista di Accadimenti nell’irrealtà immediata è quello di ritrovarsi ad essere un corpo senza testa, e se pensiamo che l’autore trascorse gli ultimi dieci anni della sua breve esistenza costretto a letto da una grave malattia (come fosse una testa priva del corpo), sentiamo ancora più forte la voglia di arrampicarsi sulle nuvole che esce dalle pagine di questo libro.

[María Carpio · Rating 4 out of 5]

(Acontecimientos en la irrealidad inmediata). Max Blecher es sin duda un pionero de ese estilo narrativo tan de la Europa del Este, o tan rumano quizás, de mirada asombrosa, abundante y con un lirismo nostálgico. Esa prosa que tanto en Blecher como en Cârtârescu (con evidente influencia del primero) en la que el mundo interior y exterior del personaje (casi siempre el alter ego del autor) producen un maravillamiento poco traducible en palabras y de ahí la abundancia del lenguaje, esa intensidad que busca acercarse a algo que solo se puede sentir. Blecher, no obstante, pese a ser el primero en usar este recurso, no logra en esta novela estructurar una trama sólida, es, más bien, una colección de capítulos de su infancia y adolescencia, el descubrimiento del cuerpo y la mente del protagonista, del sexo, de las relaciones humanas, del sentirse parte y fuera de este mundo. Cârtârescu en sus novelas largas, aunque toma una parte de este tipo de prosa de Blecher, en realidad hace algo más vasto con todas sus influencias (que son muy claras) y las lleva a otro nivel: la multiplicidad de géneros en una misma novela, la multidimensionalidad de las tramas, los mecanismos literarios complejos que usa para enlazarlas (el mayor logro/ejemplo de esto es Solenoide), no obstante, está claro que Blecher tenía magia en su pluma. El juego entre sueño y realidad, la estupefacción frente a lo desconocido de lo cotidiano, la revelación de un mundo extraordinario dentro de lo ordinario de la vida son marcas registradas de Blecher dentro de la literatura Rumana. Aunque, curiosamente, lo he encontrado en cierto sentido más cercano a Gospódinov que a Cârtârescu.

Lo que sí está claro es que Blecher era un talento precoz y privilegiado. Completó tres novelas y un libro de poesía hasta su muerte a los 29 años, a causa de una enfermedad que le tuvo diez años en cama y padeciendo. En medio de ese dolor escribió toda su obra. Y su potencia poética surge de esa vivencia.