Un animal graţios, cu gâtul lung elegant arcuit, cu crupa plină, picioare nervoase, lungi şi subţiri, părul roşcat bălţat cu alb, cu coadă scurtă, egretă stufoasă de păr. Numele lui localnic: guanaco; în româneşte: guanac[1]. Văzute de departe, rumegătoarele acestea dau deseori iluzia că ar fi cai cu călăreţi în spate, şi mulţi călători s-au lăsat înşelaţi de aparenţa aceasta, luând drept o ceată de călăreţi câte una dintre turmele lor învălmăşite în galop năvalnic la orizont.
Unică fiinţă vie vizibilă în regiunea aceea pustie, guanacul de care este vorba în rândurile de faţă, se opri pe creasta unei coline pierdute în mijlocul unei prerii întinse în care trestiile foşâiau zgomotos, tremurându-şi vârfurile ascuţite deasupra tufelor de mărăciniş. Cu botul în vânt, aspira adierile uşoare ale unui vântuleţ din est.
Câmpia era brăzdată ici şi colo de râpele formate de ploile furtunoase care scrijeliseră pretutindeni solul moale. Adăpostit de una dintre adâncăturile acestea, la o mică depărtare de colină, un indian se apropia neobservat de guanacul nostru. Aproape gol, acoperit doar cu câteva petece de blană, înainta pe tăcute, târându-se pe iarbă în aşa fel ca să nu sperie vânatul pe care îl ochise. Cu toate acestea însă, animalul simţea apropierea primejdiei şi începuse să dea semne de nelinişte.
Deodată, un lasou se auzi şuierând prin aer. Ţintită asupra animalului, fâşia subţire de piele nu-şi atinse obiectivul; alunecă pe crupă şi căzu.
Lovitura dăduse greş. Guanacul o rupse la fugă. Când indianul ajunse în vârful colinei, vânatul dispăruse în tufişurile din apropiere.
Dar dacă guanacul era în afară de orice primejdie, nu tot aşa stăteau lucrurile şi cu omul.
După ce strânse lasoul, al cărui capăt era prins la cingătoare, indianul se pregătea tocmai să coboare, când un răget furios izbucni la câţiva paşi de el şi în aceeaşi clipă o fiară se repezi asupra lui.