Biografii lui Descartes au subliniat – şi nu o singură dată – faptul că filosoful francez a fost un ins foarte discret, retras, care a preferat mereu penumbra.
Unii au pus acest comportament ascuns şi mistificator pe seama simplei sale dorinţe de linişte. Alţii i-au aflat, în schimb, vom vedea mai jos, mobiluri mai adînci, mai întortocheate. Ei au imaginat adevărate „teorii ale conspiraţiei” pentru a-i explica discreţia și dorința de a nu fi deranjat la orice oră din zi și din noapte.
Se spune, de pildă, că Descartes nu păstra legătura cu lumea decît printr-un corespondent de încredere. Doar acesta ştia precis unde locuieşte şi numai el îl putea vizita (la anumite ore!). Se mai spune că Descartes menţiona adrese false pe scrisori, pentru a-i rătăci pe curioși. Se amintește, desigur, că a notat într-o lucrare timpurie o sintagmă care i-a devenit cu timpul deviză și mod de viață: „Larvatus prodeo”: Înaintez mascat / acoperit. Şi, în fine, că a crezut dintotdeauna în adevărul prestigiosului proverb: „Bene vixit, bene qui latuit”: Acela trăieşte bine / fără pericole şi griji /, care ştie să se ascundă / bine. Într-o lume de exhibiționiști și palavragii plini de sine, n-ar fi rău să-i urmăm îndemnul...
Amir D. Aczel vede în Descartes un rosacrucian pasionat de magie şi mistică, în linia gînditorilor Renaşterii. Un magistru în ocultism. Pentru a arăta că filosoful a fost negreşit un rosacrucian, Amir D. Aczel spune povestea încîlcită a unui carnet secret, păstrat după moartea lui Descartes de către un discipol pios - un anume Claude Clerselier -, carnet redactat într-o limbă codificată şi studiat abia în 1676 (la peste un sfert de veac după moartea filosofului!) de către Leibniz, care a transcris cîteva fragmente - în special, formule matematice.
Carnetul, fireşte, nu s-a păstrat. Au rămas doar notele sumare ale lui G. W. Leibniz. „L-am cercetat ani de zile, i-a mărturisit Claude Clerselier lui Leibniz, dar nimic din ce conţine, simboluri, desene, formule, nu are sens [pentru mine]”. Se pare că Leibniz a intuit misterul matematic, dar a refuzat la rîndu-i să-l divulge contemporanilor.
Din acest motiv, una dintre preţioasele formule a fost descifrată abia în anii '80 de către un savant francez. Minune! S-a vădit astfel că Descartes descoperise, cu muuult înainte de Leonhard Euler, o teoremă topologică. Ceea ce nu e exclus. Această teoremă ar reprezenta, firește, unul dintre „secretele universului”. Ceea ce nu rezultă din istoria carnetului pierdut este, totuşi, legătura dintre filosoful-matematician şi membrii Rosa Cruce.
Prin urmare, Descartes a avut o viaţă dublă. Pe de o parte, a contat în ochii prietenilor (cu care a corespondat intens) drept un filosof care, pentru a ajunge la „cogito”, s-a îndoit de orice, inclusiv de adevărurile eterne, stabilite din capul locului de Dumnezeu (care nici El nu le mai poate modifica). Pe de alta, Descartes a fost un rosacrucian tăinuit.
Dincolo de datele imediat verificabile, nimic din aceste construcţii ipotetice nu pare credibil. Nu e deloc obligatoriu ca un om ascuns şi solitar să facă parte dintr-o societate secretă. Care, pe deasupra, dacă e să-i credem pe specialişti, nici nu a existat vreodată decît în scripte și narațiuni. Concluzia acestei pseudo-recenzii este următoarea: nu vă încredeţi prea tare în biografi. Mai ales dacă biograful este un matematician șugubăț și vrea să vă ducă de nas.