Jurnal filozofic

by Constantin Noica

Romanian

Genres: Philosophy, Nonfiction, Romanian Literature, Romania, Biography

126 pages, Paperback

First published January 1, 1944

About the author

Constantin Noica s-a născut la 12 iulie (stil vechi) 1909 în comuna Vitănești, județul Vlașca (în prezent în județul Teleorman).

Începe gimnaziul în București; în perioada 1924-1928 urmează Liceul „Spiru Haret”, unde îl are ca profesor de matematică pe poetul Uvedenrodelor, Ion Barbu (Dan Barbilian). Obține bacalaureatul în 1928.

Ca licean, debutează în revista liceului, Vlăstarul, în 1927 cu eseuri care au fost publicate în anul 1934 în volumul „Mathesis sau bucuriile simple”.

Se înscrie la Facultatea de Filosofie și Litere din București, pe care o va absolvi în 1931 cu teza de licență Problema lucrului în sine la Kant. Timp de trei ani îl are ca profesor pe filosoful Nae Ionescu. Din 1965 se stabilește în București, unde va lucra ca cercetător la Centrul de Logică al Academiei Române, având drept domiciliu un apartament cu două camere unde Noica va ține seminarii private pe marginea filosofiei hegeliene, platonice sau kantiene. Printre participanți se numără mai tinerii săi colegi de la Centrul de Logică (Sorin Vieru) sau de la Institutul de Istoria Artei (Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu).

În 1976, Constantin Noica îl întâlnește, la o lansare de carte care a avut loc la Cluj-Napoca, pe Iustinian Chira, bun prieten al lui Ioan Alexandru și al scriitorilor în general. Invitat de acesta, Noica ajunge în scurt timp la Mănăstirea Rohia unde zăbovește 3 zile. Cadrul natural și biblioteca vastă îl impresionează deopotrivă pe marele filosof care nu ezită să îi povestească lui Nicolae Steinhardt despre cele văzute la Rohia, știind gândul acestuia de a se retrage într-o mănăstire.

Ultimii ani din viață începând cu anul 1975, Constantin Noica și i-a petrecut la Păltiniș lângă Sibiu, locuința lui devenind loc de pelerinaj și de dialog de tip socratic pentru admiratorii și discipolii săi (vezi Jurnalul de la Păltiniș de Gabriel Liiceanu). Între 1974 și 1987 a deținut un apartament în blocul OS6, la Romancierilor în Drumul Taberei.[7] Se stinge din viață la 4 decembrie 1987. A fost înmormântat pe 6 decembrie 1987, la Schitul Păltiniș, după dorința sa, slujba fiind oficiată de un sobor de preoți în frunte cu ÎPS Mitropolit Antonie al Ardealului, Crișanei și Maramureșului. După 1989, Gabriel Liiceanu s-a ocupat de reeditarea integrală a cărților lui Noica.

Reviews

[Valeriu Gherghel · Rating 3 out of 5]

Am răsfoit în dimineața asta - după mulți ani - jurnalul lui Noica. Cînd l-a publicat, avea 35 de ani. Urmase o Facultate bunișoară (oricum, mai bună decît o Facultate de astăzi), cu profesori școliți în Berlin sau Paris. Primise o bursă de studii și îi ascultase pe Léon Brunschvicg și Martin Heidegger. Străbătuse metodic istoria filosofiei. Încă nu fusese impresionat de „farmecele” lui Hegel.

Constantin Noica își formase deja sistemul de idei obsesive. El însuși constată într-o notă că temele abordate cel mai des în jurnal sînt: Școala (obsesia îl va urmări pînă la sfîrșit) și relația dintre Fiul risipitor și Fratele lui. Recunoaște că a fost Fratele, deși și-ar fi dorit mai degrabă să fie o întruchipare a Fiului risipitor. L-au atras cuplurile antitetice: Marta - Maria, Abel - Cain, Moise - Faraon.

Afirmă că Heidegger nu l-a impresionat, că prelegerile lui erau repetitive. I-a întrebat pe colegi dacă e adevărat și a primit un răspuns uimitor: Nu, Heidegger nu se repeta. În fiecare semestru, Heidegger ținea un curs nou, redacta două cărți pe an. Și dacă am ajuns la Heidegger, voi cita acest portret:

„Am auzit pe Heidegger cîte o oră la interval de doi ani. Spunea acelaşi lucru; sau lucruri pe care nu se poate să nu le fi spus încă de la prima lecţie. Am întrebat pe cei care-l ascultau de mai multă vreme: nu, nu se repeta, pentru ei. Gîndea, nu ştiu cum, în spirală descen­dentă. Nu numai linear şi progresiv se gîndeşte valabil. Poate niciodată linear, ci în spirală, în burghiu, ca într-un act de sondaj. Ştii de la început un lucru, şi-l spui de mai multe ori, îl spui neîncetat sub altă formă - pînă se spune singur” (p.39).

P. S. Constantin Noica s-a remarcat și printr-un număr considerabil de opinii năstrușnice. Voi cita doar una: „Recunosc că literatura e o mare pierdere de timp” (p.85).

[Andrei Tamaş · Rating 4 out of 5]

Paginile jurnalului filosofic al lui Noica edifică o întreagă viziune. Citindu-l, reușești întrucâtva să-ti transpui în fața ochilor paradigma filosofului, al cărui univers ideatic se învârte în jurul a doi mari termeni: parabola fiului risipitor și, respectiv, o școală lăuntrică a Sinelui.
Într-adevăr, pare-se că Noica a dezvoltat o obsesie pentru parabola biblică a fiului risipitor. Sau, mai exact, a dezvoltat o obsesie intelectuală pentru fratele fiului risipitor.
Eu unul nu am reușit niciodată să decelez sensul moral al prea cunoscutei parabole. Și pare-se că nici Noica, dat fiind că în scrierea lui se întrevede o oarecare revoltă la adresa orânduirii propăvăduite. Altfel spus, se simte o oarecare solidaritate față de fratele fiului risipitor, frate care, din punctul meu de vedere, nu a greșit cu nimic față de morala curentă a creștinismului (a percepției pe care o au contemporanii asupra acestuia). Dar se poate conchide de aici că acesta se definește pe alte coordonate.
Sau -cine știe?- poate îmi lipsesc mie niște informații esențiale și la Noica se dezvoltă un cult pentru fratele fiului risipitor bazat pe alte premise. Însă pentru aceasta ar trebui studiată întreaga operă a filosofului.
Și -la urma urmei- dacă este un jurnal, este pentru sine și doar întâmplător poate decela un cititor, fie el și atent, sensul poate profund al tuturor considerațiilor autorului.
Doi la mâna: misoginismul este exagerat, chiar pus în contextul anului 1944, când a fost publicată cartea. Din varii motive (hihi), mulți intelectuali au apucat-o pe această cale, însă la Noica este ceva rece, ceva plin de desconsiderație, ceea ce nu prea se vede la alții. Adică misoginismul survine adesea în urma unei prea (auto)dramatice dezamăgiri suferite ca urmare a unei inocente relații cu o reprezentanta a sexului frumos (un tovarăș găsește în asta un motiv de homosexualitate), dar el rămâne întotdeauna duios din același motiv. Și plin de o oarecare resemnare. Restul, adică atacul virulent la insensibilitatea femeilor sau la adresa snobismului pe care îl afișază nu poate reprezenta decât monstruosul rezultat al unui stereotip negativ, nedemn de un filosof care se pretinde un învățat în ale logicii.
"Școala" lui Noica -ultimul element- este un concept abstract, în care autorul se simte ca un bătrân înțelept și analizează, nu fără superioritate, opiniile "elevilor" săi. E un exercițiu de imaginație admirabil.

"Revăd tot Jurnalul. ce închide el, în fond? Numai două lucruri, două mituri proprii: mitul Școlii și mitul Fratelui. Și poate că nu sunt nici măcar două, ci e unul singur. Căci sunt eu însumi Fratele, care caută, prin Școală, împăcarea cu lumea: cu fiii ce vin, cu fiii ce pleacă în lume..."

3 august 2018

[Cristina N. · Rating 5 out of 5]

Este una dintre cele mai bune carti, care trebuie citite!
macar de dragul cremei intelectuale a Romaniei care au sustinut cultura chiar si in temnite.
am citit Jurnalul filozofic de 5 ori si mereu ma hranesc din el.

[Anibalector · Rating 4 out of 5]

Cu 50 de bani (de la un anticariat, acum câțiva ani) am cumpărat nu doar un obiect, o carte, ci material pentru multe gânduri și idei. Jurnalul, scris la tinerețe de autor, înaintea marilor cărți, cuprinde în paginile sale teme care l-au obsedat de-a lungul vieți: Școala, devenirea, tema Fiului Risipitor și a Fratelui acestuia. Pot admite că are și câteva reflecții mai "problematice" pentru unii cititori (sau cititoare) moderni, dar chiar și acelea au un miez adânc.

[Andrei Vasilachi · Rating 4 out of 5]

“Un artist începe din clipa când știe să dea dreptate tuturor eroilor săi. Căci nu redai viața decât când pui totul în echilibru, când dai tuturor dreptate.” (p. 85)

Ce senin, captivant, dar și naiv pe alocuri e Constantin Noica! Acest jurnal trece prin tine ca o stihie în urma căreia nu ești sigur dacă ai fost scăldat și scuturat de-a binelea sau doar a bătut vântul un pic și totul a fost rezultatul imaginației tale.

Cred că un titlu mai potrivit ar fi “Despre fiul risipitor”, întrucât Noica e clar obsedat de acest spirit Dionisian (asemenea lui Nietzsche, doar că e mai blând decât germanul), în care pasiunea, orgoliul și voluptatea sunt vicii necesare. Îi plac grecii antici (în afară de Aristotel) deoarece ei „n-aveau bunul-simț”:

“Iubesc la greci faptul că merg până la capăt. Ceea ce a făcut posibilă filozofia greacă a fost excesul. Oamenii aceștia (din piețele orașului, nu din placida natură!) n-aveau bun-simț. Căci bunul-simț i-ar fi împiedicat să spună că totul curge sau nimic nu se mișcă. Libertatea de a fi absurd stă la originea filozofiei. Și poate că măsura, înțelepciunea, “mioriticul”—în sens nefilozofic—ne-au împiedicat pe noi, românii, să avem o filozofie mare.” (p. 43)

Îi displace mitul mioritic românesc, care e “prea nezdruncinat” (prea asemănător fratelui fiului risipitor—domesticit și moralist):

“De ce toate frumusețile românești trebuie să fie cu ciobani, cu natură și cu gingășie?” (p. 115)

Similar lui Nietzsche, lui Noica îi displac profesorii (sunt prea conformiști), e împotriva restrângerii dorințelor (“Nu suprimarea dorințelor, ci dublarea fiecăreia din ele e soluția.” p. 91) și vieții exagerat de raționale (e pentru echilibru între spiritul Dionisian și Apolonian); doar că germanul era totuși mai tăios în exprimare, Noica stă mai la suprafață, ne alintă un pic, ne explică un gând-două, dar nu pătrunde prea adânc în criticile sale. E mai iertător cu oponenții săi (imaginari sau nu).

Ce-i drept, nu-i prea place de Aristotel, e prea “pedagogic”, spune Noica, preferându-l mai degrabă pe Platon—cu lumea sa de “idei perfecte” și echilibrul între eu și comunitate (vezi Republica). În cuvintele lui Noica:

“Lumea nu poate fi lăsată cum este. E din cioburi, e spartă. Când știi că un om anumit s-ar potrivi unui loc anumit, când știi că o idee vie poate intra în compunere cu altă idee vie, nu mai poți fi liniștit până nu creezi o formă de echilibru. E de altfel, cel mai pur sentiment pe care-l am. Poate singurul pur cu adevărat, în sensul lor: eu nu figurează nicăieri.” (p. 90)

Noica susține implicit ideea lui Nietzsche a Ubermensch-ului—omul care-și făurește propriile valori și “devine ceea ce este”. Putem observa clar această preferință în următoarele paragrafe:

“Văd încă odată limpede că un om mare nu poate fi imitat. Tot umanismul asta visează: să ofere prototipuri care să fie, într-un fel sau altul, imitate. Dar e suprema absurditate a pedagogiei. Căci nici măcar într-o viață de sfânt nu e nimic „exemplar”, nu e nimic de imitat. Dacă nu se realizează pe cont propriu, orice viață e o nereușită; o amânare.” (p. 78)

“Cine nu simte tot ce e aspru, egoist, crud în spirit, nu trăiește la nivelul lui. Oamenii mari nu sunt buni—iată adevărul. Nu spun că sunt răi, căci s-ar diminua atunci la fel de mult. Dar nu sunt buni. Căci nu sunt pentru ceilalți. Sunt pentru spiritul din ei.“ (p. 99)

Tare, tare nu-i mai plac profesorii. Am menționat cât de mult nu-i plac profesorii? Bine. Nu-i plac profesorii, și mereu ne amintește de asta. Vrea să facă o școală nouă unde “nu se predea, la drept vorbind, nimic.”— partea naivă (rebelă?) și oarecum adolescentină a lui Noica:

“Singura școală valabilă, singura școală creatoare de cultură e aceea în care profesorul însuși trece examene.” (p. 48)

We get it, you don’t like formal education, can we move on? No? Aaaaaaaaa.

“Fără să știi biologie poți face de la început o presupunere: întâi se naște organismul viu și pe urmă se formează scheletul; întâi suntem plasmă vie și pe urmă devenim ființe vertebrate. Așa e cu tot ce e viu, începând cu gândirea, cu morala. Iar dacă nu e așa în biologie, cu atât mai rău pentru ea și profesori (Au un argument în plus să rămână ființe moarte).” (p. 91)

OUCH! Someone call 911, there’s lots of roasting going on!

Am menționat că nu-i place pedagogia (și că Aristotel e un demon)? Nu? OK:

“Pedagogia vrea să tehnicizeze, să reducă la formă și tipare ceva viu, așa cum făcea sofistica pentru gând sau retorica pentru cuvânt. Orice om viu știe să învețe pe celălalt, după cum orice om bun e dicendi peritus și orice pur gândește drept. Dar nu, oamenii vor o știință pentru așa ceva. Nu s-au întrebat, se vede, de ce sunt științe întregi care nu se mai predau astăzi. Mă mir că Aristotel n-a fost și pedagog!” (p. 76)

Aristotel săracul n-are liniște-n sicriu…

Dar hai că totuși Noica are și cuvinte de laudă pentru Aristotel (ironie?):

„Aristotel—singura dată când mă atrage—are un exemplu sugestiv. Închipuiți-vă o oaste, spune el; o oaste pusă pe fugă în neorânduială. La un moment dar (asta e tot: ’la un moment dat’), un soldat se oprește. În jurul lui se opresc alți patru-cinci. Apoi, în jurul nucleului format de ei se strâng și alții, și iată dintr-o dată oastea întreagă întorcând fața către dușman și gata să primească din nou lupta. Asta înseamnă ’viu’: unul singur, elementul infinitezimal poate să coaguleze restul. Un singur individ vertebrează totul. Nu urci matematic și gata, de la simplu la compus, ci urci, fără compoziție, de la simplu la întreg. E paradoxul vieții, dar e paradoxul oricărei vieți. Și mă gândesc la o concluzie ciudată: un adevărat colectivism e mai individualist decât cel care își zice așa. Sau invers: un adevărat individualism ar trebui să fie colectivist. Căci numai acesta din urmă, cel care deține întregul, știe adevăratul preț al părții. În oastea lui Aristotel, soldatul înseamnă ceva, poate ceva. Ce poate el dincolo? Încă unul din scandalurile vieții, în istorie și dincolo de istorie.” (pp. 55, 56)

Ultimele propoziții din citat sună destul de Hegelian, și Noica pare să sugereze aici dialectica lui Hegel.

WTF is dialectica, you ask? Well, it’s complicated…

Poftim un pasaj din wikipedia: “Dialectica este însăși natura lucrurilor, iar filosofia descrie realitatea și o reflectă. În domeniul spiritului, dialectica este istoria contradicțiilor gândirii, pe care ea le depășește trecând de la afirmație la negație și de aici la negarea negației. Această concepție asupra contradicției presupune că, între elementele opuse, există totdeauna o relație: ceea ce exclude trebuie să includă contrariul care îi este opus. Totul se dezvoltă prin unitatea contrariilor, și această mișcare reprezintă existența în totalitate.” (“căci numai acesta din urmă, cel care deține întregul, știe adevăratul preț al părții.”— Noica)

La sfârșit Noica dezvăluie un conflict intern în care el e „însuși fratele care caută, prin școală, împăcarea cu lumea”:

“Revăd tot jurnalul. Ce închide el, în fond? Numai două lucruri, două mituri proprii: mitul Școlii și mitul Fratelui. Și poate că nu sunt nici măcar două, ci e unul singur. Căci sunt eu însumi fratele, care caută, prin Școală, împăcarea cu lumea: cu fiii ce vin, cu fiii ce pleacă în lume...” (p. 117)

Știți care-i paradoxul? Mie-mi place de Noica! Da, deși pe alocuri aberează și generalizează prea mult, cumva el mă atrage, sau prin stilul lui de a scrie, sau că admite slăbiciunile sale; nu pot ști de ce exact, dar presupun că deoarece nu-i un moralist. E un scriitor înțelegător și oarecum blând, deși totuși un provocator—vreo 80% din jurnal fiind critica pedagogiei, critica preferinței noastre pentru fratele fiului risipitor, și lacrimile lui Aristotel.

Este ceva în Noica, imperfecțiunile lui sunt oglinzite în noi, rebeliunea noastră adolescentină nu mocnește definitiv—asta dacă nu “ești o ființă moartă”.

Ei bine, l-am criticat și l-am ironizat, dar e cazul și să-l laud. Spre sfârșit o să vă las cu unele aforisme care mi-au plăcut mai mult. În ele Noica e mai nuanțat, umorist, și înțelegător:

“Într-un mare oraș străin, ești cuprins de un obscur sentiment de neliniște, până ce întâlnești întâmplător tramvaiul No.1. Atunci te calmezi: ești la începutul începuturilor.” (p. 89)

“E dureros că românul n-a înțeles mai mult singurătatea. A avut partea de cea cosmică, păstorească, dar nu de singurătatea comunitară, rodnică, în care, despărțit de oameni, îi regăsești cu adevărat. Toate proverbele noastre despre singurătate (cel puțin cele din Zanne) îi sunt devaforabile. ’Numai nebunul petrece singur, că nimeni de el nu se apropie.’ Nu cumva de aceea ne lipsește simțul metafizic?” (p. 70)

„Toți te învață, mai ales când ești tânăr, cum să reușești. Dar o virtute mult mai mare și, în orice caz, mult mai utilă decât tehnica de a reuși e aceea de a ști ce să faci cu nereușitele. Nu numai că e greu să reușești întotdeauna, dar e și infecund. Devii ’premiant’. Și, slavă Domnului, fratele fiului risipitor a luat câteva premii. De vreme ce ne sunt date și înfrângerile, există (fără căutare specială a lor, firește) o voluptate a înfrângerilor, care trebuie cultivată la oamenii tineri. Și pe aceasta o are fiul risipitor. Dar firește că și pe ea o „risipește”. (pp. 71, 72)

„Libertate: când aveau constrângeri de loc, timp și acțiune, anticii sau modernii făceau tragedii bune; și astăzi, când au toate libertățile, nu mai fac. Căci astăzi poți să scrii aproape orice, oricât și oriunde; ai toate ‘libertățile’. Și cine le folosesc? Autorii de revistă. Mi-e frică să nu fie așa peste tot…Ce ușor vând oamenii libertatea, singura, marea libertate, pentru câteva libertăți.” (pp. 106, 107)

“E ceva deprimant în verbul grec: agapao, a iubi. El înseamnă nu numai a iubi, dar și a se mulțumi cu, a se resemna. De la fericirea dragostei treci insensibil la tristețea resemnării… (Poate pentru că grecii vedeau totul în limite, și chiar și a iubi nu era, pentru ei, o pierdere.)” (p.32)

“Tulburătoare, vorba aceasta a lui Simmel: “viața ca totalitate de fiecare clipă”. Așa o văd acum; așa este. În fiecare ceas simți că ești un întreg. Ai goluri, firește, dar le cunoști, deci le-ai umplut într-un oarecare fel. Ești o ființă împlinită. Dar citești o carte: cum puteai trăi până acum fără gândurile ei? Legi o prietenie nouă: cum te puteai crede întreg fără ea? Abia acum simți golul adevărat, golul care ar fi trebuit să-l simți. Dar acum ești “întreg”. Totalitate de fiecare clipă. Trăim alături unii de alții, totalitate lângă totalitate, într-o lume care nu totalizează, dar care se totalizează, parcă, în noi.” (pp. 56, 57)

[Andra · Rating 4 out of 5]

"Revăd tot Jurnalul. Ce închide el, în fond? Numai două lucruri, două mituri proprii: mitul Școlii și mitul Fratelui. Și poate că nu sînt nici măcar două, ci e unul singur. Căci sînt eu însumi Fratele, care caută, prin Școală, împăcarea cu lumea: cu fiii ce vin, cu fiii ce pleacă în lume..."

[Andràș-Florin Răducanu · Rating 3 out of 5]

Nu știu, mă așteptam să nu fie atât de plictisitor, dar îi ofer o notă atât de bună pentru cele câteva citate prefac volumul de față într-unul suportabil și poate plăcut. Cred că e posibil să am prea multe așteptări de la Noica și filosofia românească.

[Marius · Rating 5 out of 5]

„Să fii sub stăpânirea unui singur lucru, a unui singur sens. Să faci toate celelalte gesturi ale vieții, dar ele să nu fie altceva… Așa trebuie să fie când ești îndrăgostit.”

ADOR. Probabil standardul de aur al unei cărți (sau jurnal) de filozofie. Flirt cu idei năstrușnice, lirică și, totodată, naturalețe. Pur și simplu minunat.

„Oamenii se definesc după felul cum se pierd.”

M-am pierdut pe culmile disperării lui Cioran. Sper să mă regăsesc în școala despre care vorbea Noica.

[Marcos Junior · Rating 4 out of 5]

O livro contém uma série de observações curtas de Noica sobre o mundo contemporâneo, mas a partir de uma base que tem a parábola do filho pródigo como arquétipo. O filho pródigo e seu irmão (que ele identifica muito com o espírito crítico da humanidade) é um critério que ele utiliza frequentemente para analisar os personagens de nosso tempo e, sobretudo, a escola, que afastou-se do verdadeiro saber para se tornar uma instituição vazia, uma deturpação de um ideal perdido.

[Ioana Crețu]

„Și ne întoarce spatele (un copil), pentru că suntem oameni neserioși care au descoperit cuvântul ca să nu se mai înțeleagă între ei.

Dar citești o carte; cum puteai trăi până acum fără gândurile ei? Legi o prietenie nouă; cum te puteai crede întreg fără ea? Abia acum simți golul adevărat, golul pe care ar trebui să-l simți. Dar acum ești „întreg”. Totalitate de fiecare clipă.

Nu interesează ce faci, ci ce poți face. Și activezi, ca să-ți vezi posibilitățile ; sau arunci pe alții în acțiune, îi ispitești și iscodești, ca să le vezi posibilitățile.

Am văzut ceva neașteptat : un om milos care mulțumea cerșetorului pentru că-i primise dania. În fond, avea dreptate s-o facă. Fiindcă binefăcătorul există prin cel care primește.
Nu se știe cine dă și cine primește.”

[Alex Boantă · Rating 5 out of 5]

"E adevărat,o fată e totul la 18 ani.Ştie şi înţelege totul.Lupta ei va fi de aici înainte să nu se piardă.Şi aşa cum se va crispa să nu-şi piardă tinereţea,tot aşa se va strădui,prin cultură,experienţă sau memorie,să ştie tot atât cât ştia,dintr-odată, atunci.Recunosc,e într-un sens mai interesantă.Dar numai într-un sens.Căci ea n-are viitor,iar dacă iubeşti viitorul,tânărul e mai interesant.”

[Cristina Constantinescu · Rating 4 out of 5]

"Imi place inceptul Bibliei. Dumnezeu face lumina si apoi vede ca e buna. Face uscatul si apele si apoi vede ca sunt bune. Numai la om nu vede asta. Sa fi fost de la sine inteles? In orice caz, mai intai si pe urma sta sa judece". That says it all. Read it!

[mări roșca · Rating 4 out of 5]

“Tulburtoare, vorba aceasta a lui Simmel:
„Viata ca totalitate de fiecare clipa". Asa o văd acum; asa este. In fiecare ceas simti că esti un întreg. Ai goluri, fireste, dar le cunosti, deci le-ai umplut intr-un oarecare fel. Esti o fintă implinita.
Dar citesti o carte: cum puteai trai până acum fără gândurile ei? Legi o prietenie nouă:
cum te puteai crede întreg fără ea? Abia acum
simti golul adevărat, golul pe care ar fi trebuit
sa-simti Dar acum esti ,întreg’. Totalitate de fiecare clipa. Trăim alături unii de alți, totalitate lângã totalitate, într-o lume care nu totalizeaza, dar care se totalizeaza, parca, in noi.”

“Când mã laudă cineva, mã cuprinde panica: dacă ar afla tot ce nu stiu, tot ce nu sunt? Când mã condamnă, mã simt linistit: sunt totusi mai bun decât atât.”

“Trebuie să-i angajezi atât de adânc ființa incât sã simta, cu răsuflarea, tăiată, că exist un absolut de cunoastere.
Si ati trecut degeaba prin viată, dacã n-ati făcut o experienta atât de adanc omeneasca incất
celalalt sa va intrebe, infrigurat: , Cum este’?”


“Exasperant lucru sã intâlnesti pe stradã un
om care râde. De ce râde? Bucuria e a lui, e atât de mult a lui, incât il separã de rest. Dar daca intâlnesti un om care suferă, suferi si tu.
Suferinta unește. (Curios lucru că tristetea si nu bucuria cea stearp e pusă de apuseni printre „pacatele capitale".) Bucuria e echivalentul, pe plan moral, al adevărului: e fixitate, separatie. Vreti o lume sparta in cioburi? Inveseliti-vă.”

[L.S. · Rating 5 out of 5]

Jurnal filozofic - NOICA - Ed Humanitas, carte dăruită de doamna Al. NOICA -WILSON

E o carte subțire, aparent ușor de citit și care te invită la meditație după fiecare idee recepționată de la Domnul Noica. dar cartea nu este deloc "ușurică"; m-am delectat în ultima vreme cu Noica și am înțeles următoarele lucruri despre mine: în "tinerețe" imi plăcea mai mult Cioran decat Noica; acum am cotit spre cel din urmă. De ce oare Cioran mi se pare că se adresează celui tânăr, celui însingurat, celui trist, celui suferind, celui cuprins de angoasă? acest angst existențial îl găsim mereu la Emile, până la sfârșit și cu acesta am trăit o bună bucată din viață.

Dar acum mi se pare că Noica este cel care mi se adresează: este lectura maturității, este mult mai bine fundamentată în viață, este mult mai rațională și în același timp mult mai simțitoare. este așa cum spunea și Augustin - e ceva mai adânc in noi decât noi înșine. până la urmă e vorba de Cineva.

Și totuși, duc gândurile mai departe .... de ce a persistat atât de mult Cioran? Îmi aduc aminte de ceea ce spunea kierkegaard despre Avram cum că acesta avea tinerețe eternă deoarece chiar bătrân fiind, a crezut (engl.) "He retained eternal youth". probabil că și cioran păstra această Tinerețe eterna în inima sa dar nu datorită neprihănirii lui ci din cauza necredinței lui.

[Cristina Pascanu · Rating 5 out of 5]

I love it!

[Ana-Maria Bivol]

"Am văzut ceva neaşteptat: un om milos care mulţumea cerşetorului pentru că-i primise dania. În fond, avea dreptate s-o facă. Fiindcă binefăcătorul există prin cel care primeşte. Cât de recunoscător trebuie să fie medicul bolnavului pe care l-a vindecat! Nu se ştie cine dă şi cine primeşte."

[Iulia · Rating 5 out of 5]

Un gânditor în compania căruia mi-a făcut plăcere să fiu de-a lungul cărții. Un jurnal în a cărui dezordine și concentrație de idei l-am recunoscut pe al meu, în formă mai coerentă. Mi-a dat câteva idei despre România ca neam.

[Diana · Rating 4 out of 5]

In jurul omului pivoteaza totul.

[Ietrio · Rating 1 out of 5]

In Romania, they call this kind of non-sense philosophy.

[Bogdan Andrei · Rating 5 out of 5]

Opera care m-a introdus în tărâmul marelui Noica.

,,Așterne-te drumului
ca și iarba câmpului
la suflarea vântului”.

[Alt Er Nego · Rating 5 out of 5]

a friend in need is a friend indeed.

[Socrate · Rating 3 out of 5]

Actul de cunoastere nu e reducere la cunoscut, act de asimilare: a manca - asa cum vor filosofii grasi, in frunte cu tomistii si prietenul meu V. E act de instrainare, de pierdere, ca si actul dragostei. E risc. Nu e a - simil - are, ci e alter - are. Te devitalizezi dand viata.

Dar nu poate oricine procrea.



Viata e dozaj. Esti din cand in cand inteligent, sau esti mai inteligent azi decat ieri; iar o femeie frumoasa pe care intalnirea cu cineva nu o face si mai frumoasa, e una din cele mai triste reusite ale biologiei.



Nu s-a gandit nimeni sa deschida un institut de infrumusetare prin cele sufletesti. Fiindca dinauntru in afara vine frumusetea. Ganditi-va cat de urate sunt adesea femeile, crispate cum stau sub nevoia de a fi frumoase. Dar dati-le seninatatea si stapanirea si vedeti cum li se destind fetele, cum elimina toxinele si cum recuceresc frumusetea, singura frumusete care le e data: de oameni vii.



Dupa o jumatate de ora de convorbire, orice femeie din societate scoate din geanta pudriera ca sa se refaca. Recunosc esenta feminitatii intr-un gest ca acesta. Dar si tot ce e absurd in esenta feminitatii. Caci femeia intelege sa se refaca asa cum a fost. Ea nu-si da seama ca a trecut un anumit timp, in care s-a intamplat ceva; ca a intrat si ea intr-un proces de devenire; ca pe fata ei trebuie sa se citeasca urmele acestei deveniri. Ea nu admite sa treaca peste chipul ei umbra unei idei care se va fi rostit, sau sa se inscrie undeva cuta unui adevar. Nu, ea vrea sa revina la chipul din fata oglinzii, la masca adoptata o data pentru totdeauna. Ce-i pasa ca falsifica astfel o intrega devenire? Ea vrea sa ramana aceeasi.

Intr-o lume in care totul devine, ea crede ca poate ramane aceeasi.

[dumitrita · Rating 4 out of 5]

,,Filosofia e libera de obligatii.Frumusetea ei e ca se poate incepe de oriunde.(...)Ce e filosofia,asta ai s-o inveti pe drum.Caci pleci acum,pleci spre o lume pe care o poti gasi de oriunde ai pleca"
,,A gandi:descompunere,cateodata"
,,Ciudati sunt oamenii acestia care vor adevarul de la filosofie.Adevaruri da,dar adevarul?Adevarul e rezultatul gandirii logice,asa cum fapta buna e rezultatul trairii morale."

[Veronica Maria · Rating 5 out of 5]

“Libertate:
când aveau constrângeri de loc, timp și acțiune, anticii sau modernii făceau tragedii bune;
și astăzi, când au toate libertățile, nu mai fac. Căci astăzi poti sã scrii aproape orice, oricît și oriunde; ai toate „libertățile". Și cine le folosesc? Autorii de revistă.
Mi-e fricã sã nu fie așa peste tot...
Ce ușor vând oamenii libertatea, singura, marea libertate, pentru cîteva libertăți.” C.N.

[Andreea · Rating 4 out of 5]

Atentie: misoginism!

"Mi-a disparut o pagina din acest Jurnal. Ce spusesem acolo? Era poate ceva adanc, ceva hotarator. Ma cuprinde deodata nelinistea ca ma stiu strain de mine, de ce am mai bun in mine, si inteleg vorba ciudata a lui Augustin: e in noi ceva mai adanc decat noi insine."
"Oameni. Nu lucruri, nu peisaje; oameni. Sa fii insetat de omul nou, asa cum esti de lumile noi. Caci fiecare om e o forma de invapatanare, adica o idee. Si-ti place sa vezi care e gestul ideii, care e vocea ei. Cum surade ea." (Prin "oameni" se refera, desigur, la barbati. Femeia nu poate fi incadrata aici. Nu, nu.)
"Oamenii se definesc dupa felul cum se pierd." (ex: actiune, contemplatie)
"Ce are de dat un spirit feminin? O singura fericire, un singur extaz. Si toata tehnice feminitatii e de a pulveriza acea fericire in nenumarate fericiri minore. Caci ea pleaca de la fiinta (Simmel!) si atunci cauta devenirea si diversul; in timp ce barbatul pleaca de la devenire si e insetat de fiinta, de unitate.
Setea Unului de a se pierde si setea Multiplului de a se aduna."
Bach: :dar sunt culori mai frumoase acolo unde ma duc!" - ultime cuvinte
Daca iubiti muzica - pierderile, curgerile, cresterile; daca va plac geometria si rigoarea, fara sa vi se impietreasca inima si mintea; daca aveti un dram de nebunie si un munte de masura - veti intalni, candva, filosofia."
"Dintre animale - spune Geneza - nu s-a gasit niciun ajutor pentru om. De aceeas Dumnezeu adoarme pe Adam si scoate din coasta sa femeia.
Daca s-ar fi gasit ceva s-o inlocuiasca..."
"...vreau sa vad mai bine culorile mele."
"Sfintii aceia curiosi, cat se poate de expresivi, asezati totusi atat de sus pe coloanele catedralelor, incat nimeni nu le mai vede expresia. Iar intr-o zi coloana cade si atunci vezi ca si ei erau ganditi. Ce generozitatea comanda sacrificiul artistului, de a crea fara sa arate? Ce credinta?"
"Ce era ratiunea in timpul Revolutiei franceze si ce e astazi! Ce era libertatea in romantismul german si ce e astazi! In termeni nu ne contrazicem; dar in spirit? Daca si azi si atunci se credea in ratiune, adica cumintenie, pe cand atunci era nebunie (Ratiune cu majuscula). Azi e o forta conservatoare, atunci era una in numele careia se rasturna."
"O scoala in care profesorul nu invata si el e o absurditate. Cred ca am gasit un motto pentru Scoala mwa. E vorba aceasta extraordinara a lui Leon Bloy: Nu se stie cine da si cine primeste."
"Asa se prapadesc adevarurile: cand nu se mai rostesc la intamplare."
"Ttot ce este vrea sa persiste."
"Tulburatoare, vorba aceea a lui Simmel: 'viata ca totalitate de fiecare clipa'. Asa o vad acum; asa este. In fiecare ceas simti ca esti un intreb. Ai goluri, fireste, dar le cunosti. Deci le-ai umplut intr-un oarecare fel. Esti o fiinta implinita.
Dar citesti o carte: cum puteai trai pana acum fara gandurile ei? Legi o prietenie noua: cum te puteai crede intreg fara ea? Abia acum simti golul adevarat, golul pe care ar fi trebuit sa-l simti. Dar acum esti 'intreg'.
Totalitate de fiecare clipa. Train alaturi unii de altii, totalitate langa totalitate, intr-o lume care nu totalizeaza, dar care se totalizeaza parca in noi."
"Absolut pur ar fi, daca vreti, cuprinzator al tuturor impuritatilor. Sporind numarul lor, ele se virtualizeaza pur si simplu."
"E curioasa izgonirea din rai. Izgonitii stiau acum mai mult, de vreme ce mancasera din pomul cunoasterii, pomul cunostintei binelui si raului. Dumnezeu ii blestema si zice: 'Iata ca omul a ajuns ca noi, cunoscand binele si raul, sa-l impiedicam sa ia si din pomul vietii.'
Esti ispitit atunci sa spui ca omul cazut e mai aproape de Dumnezeu; caci a mancat din pomul constintei binelui si raului si nu-i mai ramane acum decat sa manance si din celalalt pom, al vietii. Dar putin lucru trebuie sa fie cunoasterea, de vreme ce, ramasi cu ea, suntem totusi asa de departe de Dumnezeu!"
"Neantul e mai rational decat fiinta. Eomogen, reversibil, indiferent. Exact ce vrea ratiunea."
"Cand ma lauda cineva ma cuprinde panica: daca ar afla tot ce nu stiu, tot ce nu sunt? Cand ma condamna ma simt linistit: sunt totusi mai bun decat atat."
"Ce adanc sens metafizic! Pui ceva si creezi lipsuri. Actul de a pune saraceste realitatea. Pentru ca introduce diversitatea in omogenitatea neantului. Lasa neantul in pace daca nu vrei sa-ti arate prapastiile lui."
Filosofia: "aventura universalului cand devine particular."
"Oricare viata traita la persoana intaia are macar o libertate, macar un irational."
"Am vazut ceva neasteptat: un om milos multumea cersetorului pentru ca-i primise dania. In fond, avea dreptate s-o faca. Fiindca binefacatorul exista prin cel care primeste. Cat de recunoscator trebuie sa fie medicul bolnavului pe care l-a vindecat!
Nu se stie cine da si cine primeste."
"Nu intereseaza ce faci, ci ce poti face. Si activezi ca sa-ti vezi posibilitatile. (...) Actualul nu e dat decat pentru cunoasterea virtualului. (...) Iesim din somn spre a sti tot ce doarme in noi, cand dormim. (...)
Cand vede cat de reusit e fiul sau ilegitim, Augustin exclama: 'eu am pus in el numai pacatul, Doamne; Tu ai pus restul. Intelegeti? Tot ce e actiune, tot ce e iesire din somn, e ilegitim; dar Dumnezeu e bun si ne da restul. Noi punem pacatul, adica orgoliu, sete pamanteasca, voluptate, curiozitate, intuneric. Dumnezeu pune restul."

[Maria Stefania Ionel · Rating 5 out of 5]

"Eşti undeva,într-o staţie şi alta,
rupt de ceva,
în drum spre altceva,
scos din timp,
scos din rost,
purtat de tren,
purtând după tine un alt tren,
cu oameni,situaţii,mărfuri,idei,
una peste alta,
în vagoane pe care le laşi în staţii,
le pierzi între staţii,
golind lumea,
gonind peste lume,
singur,
mai singur,
nicăieri de singur."

[Robert Simbotin · Rating 4 out of 5]

Prima carte citită integral. Cum aş putea să judec cu un rating când nu am cu ce să compar? Totuşi pot compara cu alte povestiri sau poveşti. Destul de interesant, uneori mi-a fost greu să înțeleg pasaje, altele nu le-am înțeles deloc. Mi-au plăcut perspectivele prezentate de Noica. Foarte multe vorbe în franceză care desigur, nu sunt traduse.

[Mihaela · Rating 4 out of 5]

Am citit cartea in 2016. Subiectul este cel al fiului risipitor. Pe parcursul lecturii imi spuneam mereu: "nu sunt de acord". Dar ma aflu peste ani (postez comentariu in 2019) si mi se intampla sa ma gandesc foarte des la tema fiului risipitor.

[laurentiu]

0

[crini]

misogin si antisemit