What do you think?
Rate this book
Despre lume, artă și neamul românesc
Romanian
130 pages, Unknown Binding
First published January 1, 1994
About the author
Ion Luca Caragiale
152 books202 followersIon Luca Caragiale was a Wallachian-born Romanian playwright, short story writer, poet, theater manager, political commentator and journalist. Leaving behind an important cultural legacy, he is considered one of the greatest playwrights in Romanian language and literature, as well as one of its most important writers and a leading representative of local humor. Alongside Mihai Eminescu, Ioan Slavici and Ion Creangă, he is seen as one of the main representatives of Junimea, an influential literary society with which he nonetheless parted during the second half of his life.
His work, spanning four decades, covers the ground between Neoclassicism, Realism, and Naturalism, building on an original synthesis of foreign and local influences.
Although few in number, Caragiale's plays constitute the most accomplished expression of Romanian theater, as well as being important venues for criticism of late 19th century Romanian society.
They include the comedies A Stormy Night, Conu Leonida faţă cu reacţiunea, O Scrisoare Pierduta Comedie in patru acte, and the tragedy Năpasta. In addition to these, Caragiale authored the melodrama O soacră, a large number of essays, articles, short stories, novellas and sketch stories, as well as occasional works of poetry and autobiographical texts such as Din carnetul unui vechi sufleur. In many cases, his creations were first published in one of several magazines he edited — Claponul, Moftul Român, Vatra and Epoca. Most of his prose works have been published under the title Momente, schite, povestiri: they include Căldură mare, Cănuţă om sucit, Două loturi, Grand Hotel "Victoria română", as well as several pieces referring to stock characters such as Lache and Mache, Marius Chicoş Rostogan and Mitică. In some of his later fiction writings, including La hanul lui Mânjoală, Kir Ianulea, Abu-Hasan, Pastramă trufanda and Calul dracului, Caragiale adopted the fantasy genre or turned to historical fiction.
Ion Luca Caragiale was interested in the politics of the Romanian Kingdom, and oscillated between the liberal current and conservatism. Most of his satirical works target the liberal republicans and the National Liberals, evidencing both his respect for their rivals at Junimea and his connections with the literary critic Titu Maiorescu. He came to clash with National Liberal leaders such as Dimitrie Sturdza and Bogdan Petriceicu Hasdeu, and was a lifelong adversary of the Symbolist poet Alexandru Macedonski. As a result of these conflicts, the most prominent of Caragiale's critics barred his access to the cultural establishment for several decades. During the 1890s, Caragiale rallied with the radical movement of George Panu, before associating with the Conservative Party. After having decided to settle in Berlin, he came to voice strong criticism for Romanian politicians of all colors in the wake of the 1907 Romanian Peasants' Revolt, and ultimately joined the Conservative-Democratic Party.
Ion Luca was the nephew of Costache and Iorgu Caragiale, who were major figures of mid-19th-century Romanian theater. His sons Mateiu I. Caragiale and Luca I. Caragiale were both modernist writers.
His work, spanning four decades, covers the ground between Neoclassicism, Realism, and Naturalism, building on an original synthesis of foreign and local influences.
Although few in number, Caragiale's plays constitute the most accomplished expression of Romanian theater, as well as being important venues for criticism of late 19th century Romanian society.
They include the comedies A Stormy Night, Conu Leonida faţă cu reacţiunea, O Scrisoare Pierduta Comedie in patru acte, and the tragedy Năpasta. In addition to these, Caragiale authored the melodrama O soacră, a large number of essays, articles, short stories, novellas and sketch stories, as well as occasional works of poetry and autobiographical texts such as Din carnetul unui vechi sufleur. In many cases, his creations were first published in one of several magazines he edited — Claponul, Moftul Român, Vatra and Epoca. Most of his prose works have been published under the title Momente, schite, povestiri: they include Căldură mare, Cănuţă om sucit, Două loturi, Grand Hotel "Victoria română", as well as several pieces referring to stock characters such as Lache and Mache, Marius Chicoş Rostogan and Mitică. In some of his later fiction writings, including La hanul lui Mânjoală, Kir Ianulea, Abu-Hasan, Pastramă trufanda and Calul dracului, Caragiale adopted the fantasy genre or turned to historical fiction.
Ion Luca Caragiale was interested in the politics of the Romanian Kingdom, and oscillated between the liberal current and conservatism. Most of his satirical works target the liberal republicans and the National Liberals, evidencing both his respect for their rivals at Junimea and his connections with the literary critic Titu Maiorescu. He came to clash with National Liberal leaders such as Dimitrie Sturdza and Bogdan Petriceicu Hasdeu, and was a lifelong adversary of the Symbolist poet Alexandru Macedonski. As a result of these conflicts, the most prominent of Caragiale's critics barred his access to the cultural establishment for several decades. During the 1890s, Caragiale rallied with the radical movement of George Panu, before associating with the Conservative Party. After having decided to settle in Berlin, he came to voice strong criticism for Romanian politicians of all colors in the wake of the 1907 Romanian Peasants' Revolt, and ultimately joined the Conservative-Democratic Party.
Ion Luca was the nephew of Costache and Iorgu Caragiale, who were major figures of mid-19th-century Romanian theater. His sons Mateiu I. Caragiale and Luca I. Caragiale were both modernist writers.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 5 of 5 reviews
July 22, 2018
Superbă. Mă tot gândeam ce-ar mai suferi Caragiale să fie reînviat astăzi, să constate, poate, că românii (a se citi: sudiștii) au cam bătut pasul pe loc timp de-un veac. N-aș fi crezut că o să mă atașez așa tare de Caragiale după cartea asta, dar uite că s-a întâmplat și-acum îmi doresc să-i citesc publicistica, să-l studiez de data asta minuțios – până la urmă, Dan C. Mihăilescu însuși recunoaște că tocmai în asta constă "misia" volumului.
"Lumea aceasta se aseamănă cu un vast bâlci, în care totul e improvizat, totul trecător, nimic înființat de-a binele, nimic durabil. În bâlciuri se ridică barace șubrede, pentru timp foarte mărginit, nu monumente durabile, care să mai rămână și să folosească și altora decât acelor care le-au ridicat. Artă, literatură, filozofie - astea sunt monumente pe care nici nu poate, nici n-ar avea de ce să le ridice o lume cum e cea de astăzi de la noi."
"Partidele politice, în înțelesul european al cuvântului, adică întemeiate pe tradițiune, pe interese vechi sau nouă de clasă și, prin urmare, pe programe de principii și idei, nu există în România."
"Un dezastru mare ne pândește - un dezastru incalculabil; și nu văd în toată Europa astăzi pe nimeni care să ne compătimească măcar daco-macedo-românismul în faliment, darmite să ne deie o mână de ajutor. Ce am făcut, ce am dres, nu știu; știu că lumea întreagă nu ne poate suferi. Am abuzat, prin spirit de paradă și de bravadură, de închipuit prestigiu; am profesat cu furoare insolentă grandomania; am tot aruncat praf în ochii lumii - până când am ajuns în sfârșit să dispunem lumea întreagă a face astăzi haz de nenorocirile noastre."
"Circumstanțe istorice au împiedicat la noi cultivarea artelor frumoase în modul european, precum au împiedicat-o în tot Orientul Europei; aci n-a putut străbate vântul Renașterii și, aproape patru veacuri, de altă lumină nu s-a putut bucura lumea de aci decât de slabele licăriri ale candelei bizantine, întrunecate și acelea de palida și fioroasa semilună."
"Nu-mi este drag condeiul, crede-mă; ba chiar dimpotrivă. E o unealtă cu care n-am făcut niciodată ceva cumsecade pentru lumea mea, dar cu care mi-am făcut totdeauna mie însumi mare necaz și multă pagubă. Oricând aș putea, l-aș schimba bucuros pe o unealtă mai onorabilă, mai folositoare și altora și mie. Să aibă de la mine toți vrăjmașii mei numai această urare: neam de neamul lor, măcar unul la trei copii să le ajungă literați români, dar nimic altceva decât literați români!"
"Artistul nu se bucură la noi de nici o stimă. În loc de încurajare, artistul întâmpină la noi o descurajare cumplită. În genere el e privit ca un fel de pierde-vară, ca un om care n-are nici o ocupație solidă, ca un nebun care trăiește într-o altă lume decât cea reală, ocupându-se cu vedenii, cu visuri și cu închipuiri, lucruri care n-aduc nici un folos real societății."
"În Ardeal ajung picioarele încălțate ale corpului european; la București și Ploiești etc. stă plin de paraziți, sângerat de scărpinătură, dar frizat à la Parisienne, corpul trupului bulgaro-țigănesc, cea mai infectă și mai dezgustătoare parte a acestui bastard de tip oriental. Și sunt convins că ai iubi și tu, cu atât mai mult, Germania, fruntea corpului care a ajuns cu picioarele până-n Carpați și, spre nefericirea noastră, a celor de astăzi, nu a putut trece măcar până-n Balcani."
"M-am exilat și atâta tot. Aerul aici îmi priește, sunt mulțumit cu ai mei și nu am ce căuta acolo, unde lingușirea și hoția sunt virtuți, iar munca și talentul viții demne de compătimit.
Multe am învățat de când trăiesc în mijlocul Europei civilizate - unde e dreptate la tribunale fiindcă este și pe stradă - și între toate una mai ales, că omul trebuie să spună europenește, nu greco-țigănește, ceea ce crede."
"Eu cred încă că fiecare popor, mai curând sau mai târziu, trebuie să treacă printr-un paroxism de ticăloșie, care-l încinge odată ca un pojar, de-i răscolește tot sângele, din care - dacă nu-l dă cumva în vro pustie de scarlatină - se ridică mai zdravăn și mai curat de cum a fost..."
"Știu și eu că tinerimea care, pe băncile Universităților, se prepară astăzi a fi mâine clasa dirigentă a nației ar trebui să-și cultive nu numai inteligența prin înaltele științe, ci și caracterul și sentimenteșe - ceea ce pe românește se spune cu un singur cuvânt: omenia - prin cultivarea frumoaselor litere ș-a artelor nobile... De la cele dintâi ar învăța să înțeleagă și să dezlege probleme vieții publice, la care vor fi chemați mâine; iar de la cele din urmă ar învăța "să-și consacre existența la combaterea prejudecăților funeste, la îndepărtarea opiniilor strâmte, la luminarea spiritului nației, la curățirea gustului ei, inspirându-i frumoase sentimente și idei nobile.
Da! așa ar trebui să fie, știu și eu. Dar, ia vezi, așa e?
Nu literații, nici artiștii pot avea la noi vreo influență asupra tinerimii, ci cu totul altcineva. [...]
Mult o să mai meargă așa...? Să sperăm că nu. În orice caz, la vârsta mea, nu mai pot spera să văd și eu fericita prefacere."
"Lumea aceasta se aseamănă cu un vast bâlci, în care totul e improvizat, totul trecător, nimic înființat de-a binele, nimic durabil. În bâlciuri se ridică barace șubrede, pentru timp foarte mărginit, nu monumente durabile, care să mai rămână și să folosească și altora decât acelor care le-au ridicat. Artă, literatură, filozofie - astea sunt monumente pe care nici nu poate, nici n-ar avea de ce să le ridice o lume cum e cea de astăzi de la noi."
"Partidele politice, în înțelesul european al cuvântului, adică întemeiate pe tradițiune, pe interese vechi sau nouă de clasă și, prin urmare, pe programe de principii și idei, nu există în România."
"Un dezastru mare ne pândește - un dezastru incalculabil; și nu văd în toată Europa astăzi pe nimeni care să ne compătimească măcar daco-macedo-românismul în faliment, darmite să ne deie o mână de ajutor. Ce am făcut, ce am dres, nu știu; știu că lumea întreagă nu ne poate suferi. Am abuzat, prin spirit de paradă și de bravadură, de închipuit prestigiu; am profesat cu furoare insolentă grandomania; am tot aruncat praf în ochii lumii - până când am ajuns în sfârșit să dispunem lumea întreagă a face astăzi haz de nenorocirile noastre."
"Circumstanțe istorice au împiedicat la noi cultivarea artelor frumoase în modul european, precum au împiedicat-o în tot Orientul Europei; aci n-a putut străbate vântul Renașterii și, aproape patru veacuri, de altă lumină nu s-a putut bucura lumea de aci decât de slabele licăriri ale candelei bizantine, întrunecate și acelea de palida și fioroasa semilună."
"Nu-mi este drag condeiul, crede-mă; ba chiar dimpotrivă. E o unealtă cu care n-am făcut niciodată ceva cumsecade pentru lumea mea, dar cu care mi-am făcut totdeauna mie însumi mare necaz și multă pagubă. Oricând aș putea, l-aș schimba bucuros pe o unealtă mai onorabilă, mai folositoare și altora și mie. Să aibă de la mine toți vrăjmașii mei numai această urare: neam de neamul lor, măcar unul la trei copii să le ajungă literați români, dar nimic altceva decât literați români!"
"Artistul nu se bucură la noi de nici o stimă. În loc de încurajare, artistul întâmpină la noi o descurajare cumplită. În genere el e privit ca un fel de pierde-vară, ca un om care n-are nici o ocupație solidă, ca un nebun care trăiește într-o altă lume decât cea reală, ocupându-se cu vedenii, cu visuri și cu închipuiri, lucruri care n-aduc nici un folos real societății."
"În Ardeal ajung picioarele încălțate ale corpului european; la București și Ploiești etc. stă plin de paraziți, sângerat de scărpinătură, dar frizat à la Parisienne, corpul trupului bulgaro-țigănesc, cea mai infectă și mai dezgustătoare parte a acestui bastard de tip oriental. Și sunt convins că ai iubi și tu, cu atât mai mult, Germania, fruntea corpului care a ajuns cu picioarele până-n Carpați și, spre nefericirea noastră, a celor de astăzi, nu a putut trece măcar până-n Balcani."
"M-am exilat și atâta tot. Aerul aici îmi priește, sunt mulțumit cu ai mei și nu am ce căuta acolo, unde lingușirea și hoția sunt virtuți, iar munca și talentul viții demne de compătimit.
Multe am învățat de când trăiesc în mijlocul Europei civilizate - unde e dreptate la tribunale fiindcă este și pe stradă - și între toate una mai ales, că omul trebuie să spună europenește, nu greco-țigănește, ceea ce crede."
"Eu cred încă că fiecare popor, mai curând sau mai târziu, trebuie să treacă printr-un paroxism de ticăloșie, care-l încinge odată ca un pojar, de-i răscolește tot sângele, din care - dacă nu-l dă cumva în vro pustie de scarlatină - se ridică mai zdravăn și mai curat de cum a fost..."
"Știu și eu că tinerimea care, pe băncile Universităților, se prepară astăzi a fi mâine clasa dirigentă a nației ar trebui să-și cultive nu numai inteligența prin înaltele științe, ci și caracterul și sentimenteșe - ceea ce pe românește se spune cu un singur cuvânt: omenia - prin cultivarea frumoaselor litere ș-a artelor nobile... De la cele dintâi ar învăța să înțeleagă și să dezlege probleme vieții publice, la care vor fi chemați mâine; iar de la cele din urmă ar învăța "să-și consacre existența la combaterea prejudecăților funeste, la îndepărtarea opiniilor strâmte, la luminarea spiritului nației, la curățirea gustului ei, inspirându-i frumoase sentimente și idei nobile.
Da! așa ar trebui să fie, știu și eu. Dar, ia vezi, așa e?
Nu literații, nici artiștii pot avea la noi vreo influență asupra tinerimii, ci cu totul altcineva. [...]
Mult o să mai meargă așa...? Să sperăm că nu. În orice caz, la vârsta mea, nu mai pot spera să văd și eu fericita prefacere."
June 12, 2026
Încă nu știi tu, dragul meu, că poporul este suveran? Apoi, dacă-i suveran, suveran fără lingușitori și fără bufoni, se poate? (pag. 129)
July 23, 2018
Excelent!
August 30, 2025
Şi cîte adevăruri ar trebui spuse la noi! și cîte păreri adevărate stau închise de frică în atîtea oale de os!
Și, ce e mai trist, nu ne bîntuie numai
frica de a ne spune părerea, ci și frica de a asculta, exprimată cu îndrăzneală de către altcineva, părerea noastră proprie...
Tremurăm ca nu cumva glasul acelui
altcineva să pară a fi al nostru: ne îngrozim să nu trădăm cumva, printr-o clipire de ochi fără voie, prin cea mai neînsemnată mișcare reflexă, prin chiar mutismul nostru, că aceea ce s-aude un moment așa de rar este gîndirea noastră de toate zilele, adînca noastră convingere de multă vreme.
Trecem pe lîngă absurditate, și nu ridicăm măcar o sprînceană revoltată; auzim neghiobia, și nu zbîrcim măcar dintr-o nară dezgustată; vedem impostura și ticăloşia, şi zîmbim frumos, ca la întilnirea celor mai bune cunoştinţe.
De cîte ori și la cîţi dintre noi nu ne pare societatea noastră, cînd o privim în complexul ei de actvitate, ca un ciudat
teatru!
Piesa nu se mai știe deloc: o cîrcăleală
ca vai de capul ei și al nostru, al privitorilor; tragedie, te face să rîzi; comedie, să plingi.
De ce?
Fiindcă rolurile au fost distribuite d-a-ndoasele și piesa se joacă fără nici o
probă serioasă... Dar cum poate merge un aşa teatru?
Cu decor! cu mult decor! cu strălucit
decor și cu toba mare!
Orbești ochii, asurzești urechile, ca să
nu mai încapă pretenţii de înţeles..
Într-un așa splendid teatru de lux nu e
permisă nici cea mai slabă reflexiune de
dezaprobare, nici cîtuși de palidă glumă
asupra vreunui grav și demn istrion: claca
bine organizată, imediat ar aplauda, pleoscăind pe obrajii îndrăzneţului turburător.
Ba ceva mai mult... Vrei să stai în pace
și măcar să te bucuri cuminte de ridiculul
splendidei exhibiţiuni? - trebuie să aplauzi cu entuziasm..
Să aplaudăm dar!
Și, ce e mai trist, nu ne bîntuie numai
frica de a ne spune părerea, ci și frica de a asculta, exprimată cu îndrăzneală de către altcineva, părerea noastră proprie...
Tremurăm ca nu cumva glasul acelui
altcineva să pară a fi al nostru: ne îngrozim să nu trădăm cumva, printr-o clipire de ochi fără voie, prin cea mai neînsemnată mișcare reflexă, prin chiar mutismul nostru, că aceea ce s-aude un moment așa de rar este gîndirea noastră de toate zilele, adînca noastră convingere de multă vreme.
Trecem pe lîngă absurditate, și nu ridicăm măcar o sprînceană revoltată; auzim neghiobia, și nu zbîrcim măcar dintr-o nară dezgustată; vedem impostura și ticăloşia, şi zîmbim frumos, ca la întilnirea celor mai bune cunoştinţe.
De cîte ori și la cîţi dintre noi nu ne pare societatea noastră, cînd o privim în complexul ei de actvitate, ca un ciudat
teatru!
Piesa nu se mai știe deloc: o cîrcăleală
ca vai de capul ei și al nostru, al privitorilor; tragedie, te face să rîzi; comedie, să plingi.
De ce?
Fiindcă rolurile au fost distribuite d-a-ndoasele și piesa se joacă fără nici o
probă serioasă... Dar cum poate merge un aşa teatru?
Cu decor! cu mult decor! cu strălucit
decor și cu toba mare!
Orbești ochii, asurzești urechile, ca să
nu mai încapă pretenţii de înţeles..
Într-un așa splendid teatru de lux nu e
permisă nici cea mai slabă reflexiune de
dezaprobare, nici cîtuși de palidă glumă
asupra vreunui grav și demn istrion: claca
bine organizată, imediat ar aplauda, pleoscăind pe obrajii îndrăzneţului turburător.
Ba ceva mai mult... Vrei să stai în pace
și măcar să te bucuri cuminte de ridiculul
splendidei exhibiţiuni? - trebuie să aplauzi cu entuziasm..
Să aplaudăm dar!
Displaying 1 - 5 of 5 reviews