Ne aflăm în anul 1428 de la întruparea Domnului şi cu siguranţă că, dacă lumea va dăinui peste secole, se va spune odată că acesta a fost un an neimportant, nereprezentativ. Ceea ce nu îmi pasă. La vârsta mea, nevoia de importanţă este oricum minoră. Nu, pentru un moşneag ca mine, cu totul alte lucruri sunt importante acum.
Cât timp am irosit pentru a strânge bunuri pământeşti, câtă simţire am irosit pentru a trăi ceea ce în mod obişnuit se cheamă dragoste! Acum, când barba mea este albă ca blana unui iepure de munte, şi bărbăţia mea atârnă între picioare – iertate să îmi fie comparaţiile – acum când spatele îmi este îndoit şi când vederea îmi permite doar să deosebesc ziua de noapte, când ar trebui să fiu, aşadar, nemulţumit, nefericit, trist şi sfâşiat de mâhnire, simt o ciudată mulţumire şi o anumită fericire. Nu întrebaţi de ce, pentru că este destul de absurd.
Eu, Michel Melzer, meşter de oglinzi în Mainz şi tipograf, îmi număr zilele aici în hruba arhiepiscopului, şi mă minunez de cât număr, şi zilnic mă întreb cât va mai trebui să număr, când ceasul pus să îmi marcheze soarta ar fi trebuit să se oprească demult. Şi sunt 78 de ani sau mai puţini – ce mă interesează? Iar pe dumneavoastră, nici atât!
Cu toate că mă aflu aici de la Laurenzi Anno nu mai ştiu cât, şi zbirii îmi sunt oricum, numai bine intenţionaţi nu, cu toate că viaţa mea se limitează la trei paşi înainte şi doi lateral, această vară mi se pare cea mai fericită din viaţa mea. Veţi întreba de ce. Iar eu vă voi da răspunsul.
Nu se împarte de la început viaţa în lumină şi umbră, în război şi pace, muncă şi răgaz, pasiune şi calm, haos şi armonie? Dacă aşa stau lucrurile, acum şi aici trăiesc sfârşitul zilelor mele în pace, răgaz, calm şi armonie. Există o viaţă mai bună decât aceasta?
Acum, când m-am obişnuit cu acest loc, departe de haos, pasiune, muncă şi război, pentru mine înseamnă fericire să aştept lumina soarelui de dimineaţă şi clopotele de la St. Alban răsunând seara, acum simt mai multă satisfacţie sufletească decât în aşa-zişii mei cei mai buni ani.
Celula mi-o împart cu un păianjen, care zilnic parcurge acelaşi drum pe peretele opus patului meu din lemn în căutarea hranei, seara. La început a trebuit să stau nemişcat pentru ca păianjenul să îşi continue drumul spre fereastra zăbrelită, dar după o vreme ne-am obişnuit unul cu celălalt într-atât, încât insecta se opreşte la mijlocul peretelui, se întoarce în jurul propriei axe de parcă ar vrea să mă salute, apoi se îndreaptă direct către ţelul ei, proeminenţa ferestruicii unde îşi găseşte hrana.