Nicolas Bouvier (1929-1998) was a Swiss writer and photographer.
His travels all over the world incited him to recount his experiences and adventures. His work is marked by a commitment to report what he sees and feels, shorn of any pretence of omniscience, leading often to an intimacy bordering on the mystical. His journey from Geneva to Japan was in many ways prescient of the great eastward wave of hippies that occurred in the sixties and seventies - slow, meandering progress in a small, iconic car, carefully guarded idiosyncrasy, a rite of passage. Yet, it differs in that the travelogues this journey inspired contain deep reflections on man's intimate nature, written in a style very much aware and appreciative of the traditions and possibilities of the language he uses. (He wrote mainly in French, though he does mention writing a series of travel articles in English for a local journal during his stay in Ceylon.)
His most famous books are The Way of the World, The Japanese Chronicles, and The Scorpion Fish.
A treia carte din seria peregrinarilor prin lume a lui Bouvier nu se dezminte. Aceeasi ironie, autoironie, profunzime a observatiilor si prospetime a privirii. ‘Rostul lumii’ ramane insa cartea lui principala. Mi-e teama sa ma opresc aici, parca e o conversatie oprita brusc si care trebuie ajutata sa mearga mai departe. E greu, insa, caci a scris putin si cartile i se gasesc greu.
Zice el: ‘Azi oamenii nu mai pot progresa in arta de a se distruge, in schimb mai au mult de facut in arta de a se intelege.’
Zic si eu: Din anii ‘60 (cand e intamplata cartea) si pana acum, oamenii au invatat in continuare metode din ce in ce mai sofisticate de a se distruge (unii vorbesc chiar de controlul/declansarea fenomenelor naturale (?)), si ne intelegem din ce in ce mai putin.
Mulți prieteni pretind că știu cîte ceva despre Japonia. Dacă-i întrebi de unde știu, îți răspund radioși: din romanele lui Haruki Murakami. Dar romanele lui Murakami sînt cele mai occidentale romane cu putință. La Murakami se ascultă Bach, Schubert, Mozart, Wagner, jazz și se bea bere la greu. Imaginea care rezultă din romanele lui e un amestec bizar de Occident cu o fărîmă de Japonia (numele personajelor).
Te poți apropia de Japonia, de religia și cultura ei, mai degrabă, prin cărți ca aceasta. Nicolas Bouvier a stat ani și ani în Japonia, a vizitat temple și sanctuare, localități, sate, i-a ascultat pe călugării buddhiști, dar și pe oamenii de rînd. Imaginea lui e mult mai aproape de adevăr. Știu asta, îndrăznesc să spun, pentru că și eu am stat în Japonia (în Narita, Tokyo și Kyoto). Drumul e chinuitor, avioane schimbate, turbulențe (mai ales deasupra Chinei), dar răsplata e pe măsura chinului.
Am făcut greșeala să spun prietenilor de pe Facebook că pe japonezi nu-i prea interesează religia. Pentru un japonez, întrebarea „În ce crezi?” nu are sens. Au un simț difuz al sacrului (care poate fi peste tot), dar chestiunile religioase nu-i tulbură foarte tare. Îți răspund, de obicei, că sînt non-religioși. În Japonia, lumea nu se împarte între fanaticii shinto și fanaticii lui Buddha. O astfel de împărțire e de neînchipuit. Oare de ce?
Găsim un răspuns în cartea lui Bouvier. Religia japoneză, dacă există una, ar putea fi caracterizată astfel:
- lipsește ideea de păcat, - nimeni nu e îndemnat să practice asceza, - nu există o etică, o disociere strictă între bine și rău, mult mai importantă de opoziția dintre pur și impur, - nu are formule dogmatice, argumente în favoarea existenței zeilor, - nu există pedeapsă, suferință expiatorie, nimeni nu încurajează angoasa, nimeni nu crede într-un infern, într-un loc al suferinței veșnice, - nici un zeu japonez nu poate fi definit prin formula lui Rudolf Otto: „mysterium tremendum et fascinans”. Japonezii nu tremură...
Oamenii obișnuiți își vizitează destul de rar templele (sînt prea obosiți pentru asta, japonezii muncesc pe rupte, n-ar putea înțelege „Povestea unui om leneș”). Dacă intră într-un templu (Templul de Aur nu se poate vizita), nu trebuie să facă nimic, să îngenunchieze ori să se bată cu tîmpla de podele. La intrarea în templu, singura obligație e să te descalți. De Anul Nou, japonezii se adună și ascultă clopotele templelor. E un obicei, nu o obligație.
De altfel, în Japonia nu există legi, interdicții, ci numai recomandări. Nu e nimic ciudat că le și urmează...