Point Counter Point

by Aldous Huxley, Nicholas Mosley (Introduction)

Aldous Huxley's lifelong concern with the dichotomy between passion and reason finds its fullest expression both thematically and formally in his masterpiece Point Counter Point. By presenting a vision of life in which diverse aspects of experience are observed simultaneously, Huxley characterizes the symptoms of "the disease of the modern man" in the manner of a composer--themes and characters are repeated, altered slightly, and played off one another in a tone that is at once critical and sympathetic.

First published in 1928, Huxley's satiric view of intellectual life in the '20s is populated with characters based on such celebrities as D.H. Lawrence, Katherine Mansfield, Nancy Cunard, and John Middleton Murry, as well as Huxley himself.

Genres: Fiction, Classics, Literature, Philosophy, Novels, British Literature, 20th Century

432 pages, Paperback

First published January 1, 1928

About the author

Aldous Leonard Huxley was an English writer and philosopher. His bibliography spans nearly 50 books, including non-fiction works, as well as essays, narratives, and poems.
Born into the prominent Huxley family, he graduated from Balliol College, Oxford, with a degree in English literature. Early in his career, he published short stories and poetry and edited the literary magazine Oxford Poetry, before going on to publish travel writing, satire, and screenplays. He spent the latter part of his life in the United States, living in Los Angeles from 1937 until his death. By the end of his life, Huxley was widely acknowledged as one of the foremost intellectuals of his time. He was nominated for the Nobel Prize in Literature nine times, and was elected Companion of Literature by the Royal Society of Literature in 1962.
Huxley was a pacifist. He grew interested in philosophical mysticism, as well as universalism, addressing these subjects in his works such as The Perennial Philosophy (1945), which illustrates commonalities between Western and Eastern mysticism, and The Doors of Perception (1954), which interprets his own psychedelic experience with mescaline. In his most famous novel Brave New World (1932) and his final novel Island (1962), he presented his visions of dystopia and utopia, respectively.

Reviews

[Simona Cosma]

"Lucrurile nu există decât în funcţie de opuşii lor."

O examinare sinceră, brutală, dar plină de umor a societății londoneze interbelice, un veritabil roman de idei făcut parcă din cartonașe de puzzle care te lasă, pe parcursul întregii lecturi, cu senzația că însuși Huxley nu vrea să se ia prea în serios.

"Defectul principal al romanului de idei e că trebuie să scrii despre oameni care au de exprimat idei – ceea ce exclude cam 99 la sută din rasa umană. De aceea, romancierii adevăraţi şi înnăscuţi nu scriu astfel de cărţi. Eu însă n-am avut niciodată pretenţia că sunt un romancier înnăscut.”

„Marele defect al romanului de idei e de a fi o combinaţie artificială. E obligatoriu să fie aşa, fiindcă oamenii care pot expune automat noţiuni perfect formulate nu sunt cu totul reali; au ceva cam monstruos, iar convieţuirea cu monştrii devine cu timpul plictisitoare.”

Tehnica narativă destul de neobișnuită în epocă (maniera contrapunctului preluată din cinematografie și muzică, în care înșiruirea evenimentelor se transformă într-o uriașă scenă unde totul se petrece instantaneu), astăzi este una destul de comună, așa că nu te va incomoda în mod deosebit. Nu același lucru îl vei putea spune despre numărul năucitor de personaje-pretext, alese din tipologiile cele mai diferite, dintre care singurii normali probabil îți vor părea, la fel ca mie, Mark și Mary Rampion, avându-i drept corespondenți în realitate pe D.H. Lawrence și soția sa, Frieda von Richthofen.

"Cum descrii astea într-un roman? Trecerile abrupte sunt destul de uşoare. N-ai nevoie decât de un număr suficient de personaje, şi paralel de acţiuni contrapunctate. În timp ce Jones îşi omoară nevasta, Smith plimbă căruciorul cu copilul în parc. Alternezi temele. Modulaţiile şi variaţiile sunt mai interesante, deşi mult mai dificile. Un romancier reuşeşte să modeleze, redublând situaţiile şi personajele. Arăţi cum mai multe persoane se îndrăgostesc sau mor sau se roagă în feluri diferite – lipsa de asemănare rezolvând aceeaşi problemă. Sau viceversa, oameni asemănători confruntaţi cu probleme diferite. Poţi astfel să modulezi prin toate aspectele temei tale, să scrii variaţii în orice număr de moduri diferite."

"Niciun personaj cu trăsături predominant acaparatoare nu a apărut în vreuna dintre povestirile mele. E un defect, căci oamenii cu spirit de acaparare sunt fireşte foarte răspândiţi în viaţa de toate zilele. Mă îndoiesc însă că aş putea face interesant un astfel de personaj, dat fiind că pe mine nu mă interesează pasiunea de a acapara. Balzac putea s-o facă; împrejurările şi ereditatea îl siliseră să fie foarte preocupat de bani. Dar când un lucru te plictiseşte, poţi deveni şi tu plictisitor când scrii despre el.”

Pe scurt, un colaj inedit (și greu de uitat) despre o criză profundă în care toată lumea sfidează convențiile și autoritățile, fiecare detestă visceral pe altcineva, toți puritanii au câte o amantă, dar fiecare se dovedește a fi, de fapt, în căutarea salvării.
La fel ca în zilele noastre, nu-i așa?

" - De unde ştii că pământul nu e iadul altor planete?"

[Bogdan]

Prima carte de o grosime considerabilă pentru care nu am niciun motiv justificabil ca să o fi terminat atât de greu. Te îndeamnă să citești frenetic. Paragrafele nu instalează acea oboseală a romanelor de idei care tânjesc după un stil prețios. Plină de pasaje care te fac să crești enorm ca spirit critic, sau după care un zâmbet îți luminează figura ca reacție la vreo ironie spontană, ori care lasă așternută curiozitatea cu privire la un personaj nou introdus. Critici și exegeze muzicale (în nota pragmatică specifică spiritului englez), cadre cinematografice așezate ca niște interludii, amintiri și solilocvii adâncindu-se în spirală și, desigur, dialoguri intrigante la care dorești să fi participat.

Punându-se în valoare reciproc, personajele, cu întreaga lor diversitate morală, socială, spirituală, denotă intuiția psihologică limpede pe care o deține Huxley. Adevăratul Illidge nu avea cum ieși la iveală fără cinismul lui Spandrell, cinism ale cărui rădăcini reies perfect din trecutul și traumele unui caracter sensibil, dar cu o intuiție ontologică sclipitoare. Experiența divinității pentru Marjorie nu s-a născut fără intervenții. Philip nu s-ar fi îndoit de puterea sistemelor și abstracțiunilor fără Elinor sau cineva ca Rampion despre care, în ciuda vehemenței cu care transformă orice părere într-un reproș, nu poți să nu admiți, cititor sau personaj fiind, că atinge fix și dureros problema depersonalizării prin mecanizare, că a înțeles... ceva. Și, chiar dacă exemplu e un cuvânt cu infinite implicații, naturalețea, bunătatea firească și reciproca toleranță a soților Rampion nu poate fi decât invidiată. Iar apropo de amorul Londrei interbelice, cu toată promiscuitatea ei, inexistența unei concluzii pentru duetul Walter - Lucy nu era deloc necesară. Faptul că destinul lui Walter rămâne nerezolvat este un simbol bine meritat. De altfel, lucrurile se întâmplă pe măsura oamenilor.

Ca o ultimă ironie, de data aceasta îndreptată strict către realitate, detectivismul superficial al omorului din final caută entuziasmul naiv al cititorului fără spirit care, dacă a reușit să nu abandoneze romanul, poate exclama: „În sfârșit se întâmplă ceva!”

Ar fi 4,5.

[Bookaholic]

Acum vreo şapte sau opt ani, când am citit pe nerăsuflate Punct Contrapunct şi am trecut-o repede în galeria personală a cărţilor de aur, m-am regăsit în (sau mai bine zis, am aspirat umil să mă asemăn cu) personajul Philip Quarles: un romancier deşirat, osos, cu un simţ al umorului cel puţin discret (ca să fiu gentilă) şi care se lăfăia într-un intelectualism asumat, trecând totul prin filtrul nemilos al creierului dumisale genial.

Iată şi pasajul pe care l-am copiat atunci conştiincios şi caligrafic în caiet:


O, da. Philip Quarles eram (sau aş fi vrut foarte tare să fiu) chiar eu! Mintea nesăţioasă, firea schimbătoare şi (deductibil din continuarea pasajului de mai sus) spiritul liber, dar chinuit şi blocat de această libertate însăşi! Nu mai exista niciun dubiu. (continuarea cronicii: http://bookaholic.ro/punct-contrapunc...)

[Olea]

Roman în care foarte mult timp nu se întîmplă nimic deosebit (infidelități clasice, party-uri, lungi discuții, la restaurant, la club...) Deh, sîntem la Londra, prin anii ’20 ai secolului trecut; personaje aristocratice și artistice îsi confruntă opiniile despre viață, muncă, război, societate etc., se judecă unele pe altele, dansează valsul conveniențelor specifice epocii. De-abia în ultimele 6 capitole (din cele 37), și chiar pe ultima pagină, se desfășoară dramele, care fac cartea clasabilă și printre romanele “obișnuite”.

De unde vin satisfacțiile cititorului?
Discursul personajelor, cultivate și cu opinii puternice, este înțesat de foarte multe referinte artistice englezești, dar și universale – muzicale, plastice, literare, economice, religioase, politice, geografice, urbanistice – pe care tu, ca cititor, dacă nu te grăbești, le poți adînci după plac. De exemplu, am cîștigat cunostințe de arhitectură londoneză, comparativ cu cea romană, într-unul din astfel de răgazuri luate în timpul lecturii cărții, determinate de o frază “Capătul răsăritean al străzii Pall Mall e bîntuit pe furiș de trei fantome italiene...”(p.21). Și i-am amușinat pe D.H.Lawrence (Rampion în roman), pe pictorii Augustus John (John Bildlake în roman) și pe sora sa, Gwendolyn John (nu apare în roman, dar se pare că ar fi fost o artistă mai bună decît fratele ei, abia acum crescîndu-i cota), pe pictorul franco-olandez Ary Scheffer, pe Giovanni Antonio Bazzi zis Il Sodoma, cel contemporan cu Rafael, la apelau iubitorii și doritorii de pictură dacă nu și-l puteau permite pe Rafael etc. Chiar și Baudelaire, deși nu contemporan cu scriitorul, l-a fascinat pîna la a croi personajul Maurice Spandrell pe trăsăturile poetului. Ca să nu mai vorbim de personalitatea lui Aldous Huxley însuși, revelată parțial prin personajul lui Philip Quarles.

Însuși faptul că în spatele multora dintre personaje se află personalități reale, cu care Huxley a interacționat, în majoritatea cazurilor, si să ai ocazia sa le asculți vocea, chiar și mediată, nu-i tocmai puțin lucru. Scriitorul e un maestru al portretelor, fizice, psihologice și al descrierii relațiilor dintre personaje, relații tarate de educația victoriană, excesiv de pudibondă, bigotă si ipocrită – astfel, în roman este o constantă și ascuțită discrepanță între ce gîndesc și cum se comportă personajele în relație cu ceilalți, sub presiunea prejudecăților și conveniențelor. Oamenii nu-și pot vorbi deschis, sincer, cauzîndu-și suferințe imense unii altora. În schimb, își exprimă cu multă plăcere părerile despre lumea înconjurătoare, despre autoritățile în diverse domenii. Ai ocazia să-ți pui la încercare eventualele convingeri cu pozițiile unor personaje cu greutatea alter-ego-urilor scriitorului (Philip Quarles) și al lui D.H.Lawrence (Mark Rampion) vehement și profund anti-intelectualiste:

„Compania lui Rampion mă cam indispune, căci mă face să înţeleg marea prăpastie care desparte conştiinţa lucrurilor evidente de trăirea lor efectivă. Şi vai, câte greutăţi ai de întâmpinat când vrei să treci acea prăpastie! Înţeleg acum de ce marele farmec al vieţii intelectuale – viaţa devotată erudiţiei, cercetărilor ştiinţifice, filosofiei, esteticii, criticii – constă în uşurinţa ei. E o substituire de simple scheme intelectuale în locul complexităţilor realităţii... E incomparabil mai uşor să ştii multe, să spunem, în domeniul istoriei artei şi să ai cele mai adânci idei asupra metafizicii şi sociologiei, decât să cunoşti personal şi intuitiv amănunte despre cei din jurul tău, să ai legături mulţumitoare cu iubitele şi prietenii tăi, cu nevasta şi copiii tăi. Viaţa e mult mai grea decât limba sanscrită, chimia sau ştiinţele economice. Viaţa intelectualului e un joc de copii; iată de ce intelectualii tind să devină puerili, apoi imbecili şi, în sfârşit, aşa cum demonstrează limpede istoria politicii şi industriei din ultimele secole, ţicniţi, cu idei criminale sau fiare. ... e mult mai uşor să fii un intelectual pueril, un ţicnit sau o fiară decât să fii un om matur, echilibrat, iată de ce (printre alte motive) se simte şi o atât de mare nevoie de educaţie superioară. Goana după cărţi şi universităţi e ca o goană după băutură. Oamenii vor să înece în alcool înţelegerea greutăţilor de a trăi decent în această lume contemporană grotescă, şi vor să uite propria lor incapacitate deplorabilă de a reuşi ca artişti în viaţă. Unii îşi îneacă grijile în alcool, alţii, mai numeroşi, citind cărţi şi practicând diletantismul artistic.”(Quarles)

și anti-crestine:

„... practic, încercarea de a deveni mai mult decât uman înseamnă a deveni mai puţin uman. ... Gândiţi-vă la câteva exemple. Bătrânul Tolstoi – un om de valoare, care a devenit fatal un idiot, încercând să fie mai mult decât un om de valoare. Sau oribilul ... Sfânt Francisc. Un alt idiot, dar pe punctul de a deveni un diavol. Masochismul, distrugerea a tot ce este decent, frumos şi viu. Iată programul lor. Au încercat să-l asculte pe Iisus şi să fie mai mult decât oameni; n-au reuşit decât să devină încarnaţia unei distrugeri diabolice pure. Ar fi putut rămâne fiinţe umane absolute decente dacă ar fi încercat să se poarte firesc, conform instinctelor. Dar nu, ei voiau să fie mai mult decât umani... De o religiozitate neumană, de o moralitate neumană, intelectual şi ştiinţific neumani, neumani în specializare ca şi în eficacitate, neumani ca oameni de afaceri, neumani în zgârcenia lor şi în pofta lor de a poseda, de o lascivitate neumană, ca a lui Don Juan... . Sunt pervertiţi cu toţii. Pervertiţi ai bunătăţii sau ai răutăţii, ai spiritului sau ai trupului; departe de tipul uman normal, departe de umanitate. Lumea este un azil de pervertiţi.” (Rampion)

Față de ipocrizia monumentală afișată de personajele sale, Huxley este neiertător:

“Nu există pe lume atîtea bon mots pentru a asigura unui orator plin de rîvnă un stoc proaspăt (de spirite și aforisme n.m.) la fiecare ieșire în societate. Deși bogat, repertoriul lui Molly era limitat, ca al tuturor celorlalți maeștri mai cunoscuți ai cuvîntului. Fiind o gospodină pricepută, știa să toace resturile de conversație rămase de la masa de seara trecută, pentru a le oferi a doua zi la prînz. Felurile calde de la înmormîntarea de luni erau utile și la nunta de a doua zi.”

“... Simmons apăru deodată în bibliotecă, ducînd o tavă. De o vîrstă mijlocie, avea o atitudine demnă, de om de stat, obligat să-și controleze vorbele și nervii, să nu declare niciodată ce gîndește sincer, și să respecte aparențele, atitudine cum se putea întîlni la diplomați, la membrii familiilor regale, la înalții funcționari guvernamentali și la majordomi.”

Apoi se impune structura romanului, pentru a cărei înțelegere primim o legătură de chei în capitolul XIV, dar mai ales în capitolul XXII, dedicat în întregime descifrării intențiilor scriitorului relativ la construcția sa contrapunctică, constînd în prezentarea unei diversități de aspecte, fiecare printr-o diversitate de optici. De exemplu, în acest registru, scriitorul își pune diverse personaje să interpreteze aceeași “partitură” (despre muncă – Spandrell, Rampion, despre formarea personalității – Spandrell, Elinor, despre existența lui Dumnezeu – marchizul Gattenden, Spandrell etc.). Iată-i în “aria muncii” pe Spandrell:

“... munca nu-i cu nimic mai respectabilă decît alcoolul și slujește același scop: îți distrage atenția, te face să-ți uiți grijile. Munca nu-i decît un stupefiant! E umilitor că oamenii nu pot trăi treji, fără stupefiante. E umilitor că n-au curajul să vadă lumea și să se vadă pe ei înșiși cum sînt în realitate. Trebuie să se drogheze muncind. E idiot. Evanghelia muncii e evanghelia prostiei și a fricii. ... Munca înseamnă să te ascunzi de tine însuți. ... Dacă n-ar mai munci majoritatea ar avea revelația că, de fapt, nici nu există. “(Spandrell)

si pe Rampion:

“’Civilizația noastră, fiind ceea ce este,’ e momentul să le spuneți,’trebuie să vă petreceți opt ore din cele douăzeci și patru ale zilei, devenind un fel de corcitură între un idiot și o masină de cusut.’ Știu e foarte neplăcut. E umilitor și dezgustător. Dar asta-i situația. ‘Trebuie să faceți cum vă spun, altfel întregul eșafodaj al lumii noastre se duce de rîpă și o să murim de foame. Așa că, faceți-vă meseria, idiot și mecanic, și petreceți-vă orele libere ca oameni adevărați și întregi, bărbați sau femei, de la caz la caz.’” (Rampion)

Tot de compozitiile muzicale sînt legate si trecerile bruste între maiestuos (sau tensionat) si comic, cum numai la Virginia Woolf am mai întîlnit si apreciat.

”Lordul Edward și fratele său luau aer în parcul Gattenden. Lordul Edward lua aer plimbîndu-se. Al cincilea marchiz lua aer într-un fotoliu pe rotile, tras de un măgar mare, cenușiu. Marchizul era infirm. ’Asta nu împiedică, din fericire, să-mi umble mintea’, îi plăcea lui să spună. Mintea îi umblase haotic, de colo-colo, toată viața. Măgarul cenușiu mergea încet, foarte încet."

“Burlap se culcase de vreo zece minute cînd Beatrice veni ca să-și țină promisiunea. Îmbrăcase un capot verde și își împletise părul blond într-o coadă lungă și groasă, care se clătina puțin la fiecare pas; parcă ar fi fost coada grea și împletită a unui cal de tracțiune expus la o expoziție agricolă."

Tot muzicală mi se pare si maniera de a introduce unele personaje (marchizul Gattenden, lady Janet Bidlake) la început ca pe niste “teme” abia schitate, apărînd într-o conversatie telefonică ciudată (marchizul), sau numai trecînd prin cadru cu lalele (lady Janet), ca ulterior sa li se dedice secvente ample de caracterizare sau sa păsească în actiune, cîtă e, acolo...

În concluzie, lectură complexă, ca audierea unei simfonii, cu pasaje sfichiuitoare, dar si cu unele cu care rezonezi intim.
*
Nu pot să nu adaug că de mult n-am mai văzut o carte redactată si editată atît de neglijent (greseli de tipar si de punctuatie cu ghiotura, omisiuni de conjunctii si prepozitii, deformînd uneori sensul sau lăsîndu-te în ceată, enervant, sau numai hilarant, fără să ai chef de rîs, însă). Unele sensuri mi le-am putut clarifica numai după lectura citatelor (din Goodreads) în engleză. Poate de aceea n-am mai auzit de editura “Z”.

[Gabrielam13]

Prin ”Point counter point” am descoperit o parte neașteptată a lui Aldous Huxley, una cu totul diferită de ”Brave New World”. Datorită faptului că nu știam că a fost filosof, supriza a fost cu atât mai mare și mai plăcută când am descoperit în romanul său nenumărate și valoroase idei filosofice.

Romanul a fost unul interesant, ilustrând prin personajele sale, cu destul de multă acuratețe, aspecte ale vieții interioare pe care le simțim cu toții în situații precum: atunci când suntem înșelați, precum Marjorie, sau când înșelăm și alternăm între a ne simți torturați de vină și euforici de plăcere, precum soțul său Walter, când am crescut într-o situație financiară precară și privim orice lux sau răsfăț ca fiind revoltător, precum Ilidge, când suntem creduli și orbi atunci când suntem îndrăgostiți, precum Beatrice și Everard, când o boală neașteptată ne tulbură pe noi sau pe cei dragi nouă, torturându-ne existențial, precum Bidlake sau Eleonor etc. Cu toate că aș putea continua negreșit și cu toate că poate lista nu este una convingătoare, ceea ce vreau să subliniez este că ”romanul său de idei” (ca să îi fur una din propriile sale expresii) arată că Huxley este un bun observator al naturii umane.

Filosofia mea preferată de viață din roman este cea a lui Rampion, care face apologia umanului și a naturalului în detrimentul a tot ce este abstract, intelectual și împotriva instinctului natural, animalic, precum religia, care reneagă corpul, intelectualismul exagerat, care reneagă sentimentele, snobismul muzical, care nu reflectă o trăire autentică a muzicii, ci doar încearcă să aducă admirația celorlalți. A trăi uman, în echilibru cu partea intelectuală și animalică, a nu renega nici corpul și ale sale instincte și necesități, nici intelectul, partea spirituală, acesta este idealul pe care îl predică Rampion. Iar entuziasmul și elocvența personajului mă fac să mă întreb dacă nu cumva prin ele se reflectă și viziunea lui Huxley.

Finalul romanului a fost puțin dezamăgitor pentru mine, căci toate personajele au avut de suferit ceva traumatic, exceptându-l pe Burlap, care mie mi s-a părut cel mai parșiv dintre toți. Dar poate aceasta chiar a fost intenția lui Huxley: să transmită un mesaj ironic și să sublinieze că viața nu are nicio noimă, nicio direcție și niciun favoritism pentru dreptate. În ciuda acestui lucru, am citit cu mare plăcere cartea și chiar mă gândesc să îmi adaug pe listă și alte romane de ale sale.

[Socrate]

— Ai să întârzii mult? Vocea neliniştită a lui Marjorie Carling părea că-l imploră.
— Nu, n-am să-ntârzii, răspunse Walter, cu un sentiment penibil de vinovăţie, ştiind sigur că va întârzia. Îl scotea din sărite felul ei de-a vorbi, cam tărăgănat şi mult prea afectat, dacă te gândeai la situaţia ei nenorocită.
— Nu veni mai târziu de miezul nopţii.
Ar fi putut să-i amintească de vremea când seara nu ieşea niciodată fără ea. Ar fi putut, dar n-avea de gând. Din principiu. Nu voia nici în ruptul capului să-i smulgă dragostea cu sila.
— Să zicem unu. Ştii cum sunt seratele astea.
De fapt, Marjorie nu ştia, pentru simplul motiv că, nefiind măritată cu el, nu era invitată niciodată. Îşi părăsise soţul pentru Walter Bidlake, iar Carling, cu scrupulele lui de bigot, şi poate din sadism şi dorinţă de răzbunare, refuzase să divorţeze. Se împliniseră doi ani de când Walter şi Marjorie trăiau împreună. Doar doi ani ţinuse dragostea lui. Apoi, Walter încetase s-o mai iubească şi începuse să iubească pe alta. Păcatul săvârşit de Marjorie, ca şi situaţia ei neplăcută în ochii lumii îşi pierdeau unica scuză şi consolare. Şi mai era şi însărcinată.

[Melissa]

yeah loved it ,dar nu ma intreba ce se intampla PUNCT.!

puncte in plus pentru mine ca am reusit sa citesc aceasta cartuloaie si nu m-am lasat de ea
..

[Andrei Lazar]

🤍 Huxley
Personaje atât de complexe și bogat desenate. Stil aproape baroc, greu dar îndestulător, satisfăcător și bogat în portrete psihologice de primă clasă. Te conectează instant la parfumul societății londoneze interbelice, cu straturile și tipologiile umane caracteristice.

[Maxim Dumitru]

Cred ca este una din cele mai bune carti din cate am citit vreodata. 6 stelute din 5 din partea mea.

[Oana]

Greu, greu, greu...pentru mine au fost pasaje intregi greu de urmarit..intersectate de pasaje care pur si simplu curg. Aceste pasaje curgatoare au fost motivul pentru care nu m-a lasat inima sa o las din mana..plus ca imi place foarte mult autorul...in celelalte carti :)
Dar si aici are cateva pasaje cu care am rezonat si care imi vor ramane in inima...poate si pentru ca am citit-o in acest anumit moment al vietii mele...