What do you think?
Postwar: A History of Europe Since 1945 #1-4
Postwar: A History of Europe Since 1945
Tony Judt's Postwar makes one lament the overuse of the word "groundbreaking." It is an unprecedented accomplishment: the first truly European history of contemporary Europe, from Lisbon to Leningrad, based on research in six languages, covering thirty-four countries across sixty years in a single integrated narrative, using a great deal of material from newly available sources. Tony Judt has drawn on forty years of reading and writing about modern Europe to create a fully rounded, deep account of the continent's recent past. The book integrates international relations, domestic politics, ideas, social change, economic development, and culture--high and low--into a single grand narrative. Every country has its chance to play the lead, and although the big themes are superbly handled--including the cold war, the love/hate relationship with America, cultural and economic malaise and rebirth, and the myth and reality of unification--none of them is allowed to overshadow the rich pageant that is the whole. Vividly and clearly written for the general reader; witty, opinionated, and full of fresh and surprising stories and asides; visually rich and rewarding, with useful and provocative maps, photos, and cartoons throughout, Postwar is a movable feast for lovers of history and lovers of Europe alike.
A magnificent history of postwar Europe, East and West, by arguably the subject's most esteemed historian.
A magnificent history of postwar Europe, East and West, by arguably the subject's most esteemed historian.
933 pages, Paperback
First published October 6, 2005
About the author
Tony Judt
48 books701 followersBorn in 1948, Tony Judt was raised in the East End of London by a mother whose parents had immigrated from Russia and a Belgian father who descended from a line of Lithuanian rabbis. Judt was educated at Emanuel School, before receiving a BA (1969) and PhD (1972) in history from the University of Cambridge.
Like many other Jewish parents living in postwar Europe, his mother and father were secular, but they sent him to Hebrew school and steeped him in the Yiddish culture of his grandparents, which Judt says he still thinks of wistfully. Urged on by his parents, Judt enthusiastically waded into the world of Israeli politics at age 15. He helped promote the migration of British Jews to Israel. In 1966, having won an exhibition to King's College Cambridge, he took a gap year and went to work on kibbutz Machanaim. When Nasser expelled UN troops from Sinai in 1967, and Israel mobilized for war, like many European Jews, he volunteered to replace kibbutz members who had been called up. During and in the aftermath of the Six-Day War, he worked as a driver and translator for the Israel Defense Forces.
But during the aftermath of the war, Judt's belief in the Zionist enterprise began to unravel. "I went with this idealistic fantasy of creating a socialist, communitarian country through work," Judt has said. The problem, he began to believe, was that this view was "remarkably unconscious of the people who had been kicked out of the country and were suffering in refugee camps to make this fantasy possible."
Career: King's College, Cambridge, England, fellow, 1972-78; University of California at Berkeley, assistant professor, 1978-80; St. Anne's College, Oxford University, Oxford, England, fellow, 1980-87; New York University, New York, NY, professor of history, 1987--, director of Remarque Institute, 1995--.
Awards: American Council of Learned Societies, fellow, 1980; British Academy Award for Research, 1984; Nuffield Foundation fellow, 1986; Guggenheim fellow, 1989; Pulitzer Prize in general nonfiction finalist, 2006, for Postwar: A History of Europe since 1945.
Like many other Jewish parents living in postwar Europe, his mother and father were secular, but they sent him to Hebrew school and steeped him in the Yiddish culture of his grandparents, which Judt says he still thinks of wistfully. Urged on by his parents, Judt enthusiastically waded into the world of Israeli politics at age 15. He helped promote the migration of British Jews to Israel. In 1966, having won an exhibition to King's College Cambridge, he took a gap year and went to work on kibbutz Machanaim. When Nasser expelled UN troops from Sinai in 1967, and Israel mobilized for war, like many European Jews, he volunteered to replace kibbutz members who had been called up. During and in the aftermath of the Six-Day War, he worked as a driver and translator for the Israel Defense Forces.
But during the aftermath of the war, Judt's belief in the Zionist enterprise began to unravel. "I went with this idealistic fantasy of creating a socialist, communitarian country through work," Judt has said. The problem, he began to believe, was that this view was "remarkably unconscious of the people who had been kicked out of the country and were suffering in refugee camps to make this fantasy possible."
Career: King's College, Cambridge, England, fellow, 1972-78; University of California at Berkeley, assistant professor, 1978-80; St. Anne's College, Oxford University, Oxford, England, fellow, 1980-87; New York University, New York, NY, professor of history, 1987--, director of Remarque Institute, 1995--.
Awards: American Council of Learned Societies, fellow, 1980; British Academy Award for Research, 1984; Nuffield Foundation fellow, 1986; Guggenheim fellow, 1989; Pulitzer Prize in general nonfiction finalist, 2006, for Postwar: A History of Europe since 1945.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 4 of 4 reviews
March 2, 2022
Nu am crezut că mai termin cartea asta, tot o citesc de vreun an și ceva încoace. De la jumătatea ei a început partea cea mai frumoasă și atrăgătoare pentru mine. Las mai jos mai multe idei extrase, fără o ordine anume, într-o editare sumară:
Am fost rasiști și înainte și după cel de-al doilea război mondial. Mai suntem și acum.
Comunismul și nazismul au fost niște dictaturi de neimaginat înainte de a se întâmpla, dar au relevat și faptul ca dacă sunt puși in niște poziții anumiți oameni, aceștia pot deveni chiar mai rai decât li se cere - feroce și sadici. Vezi Franța, cu predarea a 13000 de evrei parizieni in 1942 fără sa li se ceara asta de către naziști - și care abia in anii ‘90 au recunoscut prin Chirac participarea țării sale la Solutia finala, vezi România (cu experimentul Pitești) și exista sau cazuri ca “Germanii n-ar fi putut face ce au făcut în Norvegia, Belgia sau Olanda ocupată fără cooperarea localnicilor”. Chiar și mai târziu, masacrul de la Srebrenica - Iugoslavia.
“În socialism, poluatorul era statul. Însă cea care suferea era societatea, astfel încât poluarea era un subiect ce interesa pe toată lumea”, am poluat mai mult ca niciodată fără a ne pasa vreodată de consecințe: Celiabinsk-40 - 1957, poluarea lacului Baikal, distrugerea Marii Aral, scufundarea in Marea Barents și Oceanul Arctic a navelor cu propulsie atomică, Norilsk - poluare cu dioxid de sulf, Cernobîl - 1986 și altele.
Pentru Ceaușescu, in 1983, etnicii germani aveau doar valoare tranzacționala - solicitau 8000 mărci/persoana.
Dacă eram puțin mai la vest sau la sud, am fi avut un pic mai mult de noroc - cum ar fi Grecia sau Austria.
A fost secolul pierderii coloniilor - prea mult timp, țări ca Spania, Portugalia, Anglia sau Olanda au ținut cu dinții de niște colonii pe care mai mult le-au exploatat decât ajutat.
Bisericile Catolică și Ortodoxă și practicanții lor au avut de cele mai multe ori implicații negative asupra vieții civile - poate cu o singura excepție - vizita papei Ioan Paul al doilea in Polonia in iunie 1983, care a fost încă o scânteie la prăbușirea URSS-ului.
Spațiul Schengen rămâne încă un vis pentru România și Bulgaria, iar eu mi-aș dori însă să devină realitate, să nu ne mai simțim oameni de mâna a doua in vămi. “A fi “în” Europa echivalează cu un grad de siguranță: este granița - sau, cel puțin, promisiunea - refugiului și a includerii. De-a lungul secolelor, aceasta a devenit treptat o sursă a identității colective.”
Ne uitam cu multă admiratie la Uniunea Europeană, dar a avut și ea corupții săi, la fel ca și statele componente. In același timp, deschiderea granițelor a însemnat și înrobirea multor oameni “ un număr alarmant de moldoveni, ucrainieni sau ruși mai ales tinere femei, au încăput pe mâinile rețelelor mafiote, fiind expediați spre UE prin România și Balcani. În cel mai bun caz ei sfârșeau ca slugi cu contract în ateliere și restaurante. În cel mai rău (și cel mai frecvent) caz femeile ajungeau prostituate în Germania, Italia sau chiar Bosnia, servind o clientelă formată din soldați, administratori și “asistenți social” occidentali”.
Am găsit o mulțime de referințe faine, filme, cărți. Bibliografia de la final este superba.
România a avut cea mai violenta opresiune fata de oamenii ei din URSS. Celelalte regimuri comuniste adoptaseră modelul Ungariei - “Nici măcar nu se mai prefăceau ca încearcă să obțină loialitatea autentica a supusilor lor; cereau numai ca oamenii să adopte simbolurile exterioare ale obedienței publice”. Pare ca am vrut noi să fim mai zeloși decât ne-a cerut oricine altcineva și ne-a și reușit.
Șpaga pe care încă o mai dam azi este înrădăcinată in comunism - “Pentru a-și atinge chiar și obiectivele cele mai modeste și legitime - tratamente medicale, nevoi materiale, oportunități educationale -, oamenii sunt nevoiți să încalce legea intr-o varietate de feluri minore, dar corupte.”
Băutura pare a fi un alt efect al socialismului “Adulții aveau din ce in ce mai puțini copii, beau mai mult (in acești ani 1980, consumul anual pe cap de locuitor a crescut de patru ori) și mureau tineri.”. Gorbaciov a încercat să o dreagă printr-o lege de prohibiție, dar asta n-a făcut decât și mai mult rău.
Ne lăudam cu planuri mărețe, dar Judt zice așa “in agricultura, URSS, Ungaria și România semănau cu niște imense moșii de secolul al XIX-lea: țărani prost plătiți, fără echipament și tragere de inima făceau minimul posibil pentru stăpânii lor absenți, economisindu-și puterile pentru a munci zdravăn peticul de pământ al familiei”. Țin minte că eu credeam ca in sat la mine mai aveam cai pentru ca încă mai eram tradiționali, dar pare că s-a întâmplat asta din cauza crizei petrolului, dar și a reliefului ce nu da randament pentru tractoare și unelte agricole imense. “Consumul de benzina a fost redus la minimum: în 1986 a fost lansat un program de creștere a cailor, ca substitut pentru transportul motorizat. Căruțele au devenit principalul mijloc de transport la țară, iar recolta era strânsă cu coasa și seceta”.
Comunismul e doomed imploziei - nu știu ce tot vrea Putin să faca zilele astea - fie te împrumuți in nestire ca Polonia și Ungaria, fie te străduiești și o plătești integral, dar suferă toată populația, ca in cazul României la sfârșitul anilor ‘80. Pare ca după 30 de ani, am fi ajuns tot acolo și cu datorii și fără, așa ca Ceaușescu și-a meritat-o.
Toate statele din URSS au fost conduse de niște moșnegi bășiți, care atunci când au acaparat puterea, majoritatea au murit cu ea de gât. Pare ca un lider nu poate să fie la fel de relevant și după mai mulți ani, de aia e bine să fie și limitați la câteva mandate, cum se întâmpla într-o democrație.
Și Rusia și SUA au încercat fără prea mare succes să vâneze fantoma afganilor. Pare că acolo unde nu te pricepi, mai bine nu-ți mai bagi nasul, cu toate că a existat terifiantul eveniment din 11 septembrie.
Ce și-au dorit est-europenii in tot timpul cât au fost in socialism - stat de drept, alegeri libere, dreptate socială, un mediu înconjurator curat, un popor educat, prosperitate și întoarcerea in Europa.
Chiar dacă România a ieșit in 1989 din comunism, ea tot acolo a rămas o bună bucata de timp “cum aveau să demonstreze evenimentele ulterioare, aparatul care condusese țara sub Ceaușescu a rămas absolut intact, debarasându-se numai de familia Ceaușescu și de asociații lor cei mai vizibili.”. Judt mai punctează și următoarele “in societățile postsovietice singurii oameni care știau cum să conducă un laborator, o fermă sau o fabrică, care aveau experiență în comerțul exterior sau în conducerea unei instituții de mari dimensiuni și care știau ce au de făcut erau tot cadrele Partidului: intelighenția aparatul birocratic și nomenclatura. În mâinile acestor oameni, stăteau, după 1989 ca și înainte, destinele țărilor este europene.”
Mitterand și Franța au fost mai muiști decât am vrut vreodată să cred de-a lungul istoriei, au băgat mai mult strâmbe tuturor decât să-și vadă de treaba in continuare. Pare că și in prezent, președintele Franței a încercat să dreagă câte ceva cu Putin, dar fără niciun fel de succes. Nici cu Marea Britanie nu mi-e rușine, și în trecut și în prezent pun foarte mult accentul pe stoparea imigrației. La ei, dacă s-ar putea, să nu te duci deloc, asta pare ca își doresc.
Oricât se scrie ca Basarabia e România, sau ah, Bucovina și Cadrilaterul nostru, acele regiuni nu mai pot fi ale noastre. Am avea totuși o șansa dacă Ucraina și Moldova s-ar alătura și ele UE și Schenghen, caz in care nu cred ca ar trebui să mai sufere nimeni pentru nimeni.
Ucraina nu e Rusia - au spus-o in data de 34 august 1991, 346 de parlamentari din 347 au votat desprinderea de Rusia, iar la 1 decembrie 1991 dintre cei 84% prezenți, 90,3% au votat și ei același lucru.
Pare ca iugoslavilor nu le-a ajuns al doilea război mondial și au mai avut nevoie de câțiva ani de răfuieli. Mai degrabă criminali, bătăuși și violatori și din nou, tot din motive etnice. De asta nici nu au intrat până acum in UE și nici nu pare ca își doresc.
Pâra și datul în gât au fost prezente in multe locuri din est. Ai spune că s-a terminat in ‘90, dar in Iugoslavia a mai durat câțiva ani până la terminarea războiului civil. Sancțiunile impuse lor atunci nu au avut vreun efect palpabil, dar să speram totuși că vor avea acum.
Când ești nepregătit și nu înțelegi cum funcționează lumea exterioară, ți-o iei după revoluția din ‘89: “Români și albanezi în căutare de profit instantaneu au fost atrași de scheme piramidale care promiteau câștiguri uriașe pe termen scurt și fără niciun risc. La apogeul său, una dintre ele (excrocheria Caritas, care a funcționat din aprilie 1992 până în august 1994 a atras circa patru milioane de participanți - aproximativ o cincime din populația României”. Ai mei n-au pierdut niciun ban cu Caritas pentru că n-au aveau bani pentru așa ceva, când tocmai se nastea soră-mea, iar eu aveam doi ani.
Cand am citit fraza următoare a fost ca și cum mi-ar fi spus - saracule, vrei să știi cât de sărac ai fost? “Spre sfârșitul anilor 1990, venitul mediu lunar în Polonia și Republica Ceha se apropiau deja de 400 $, dar în Belarus, Ucraina și România stagna în jur de 80 $, în Bulgaria era de sub 70 $ și în Moldova de 30 $ (medie înșelătoare, de vreme ce în afara capitalei Chișinău câștigurile erau și mai mici).”
Pe lângă ips Daniel care și-a încercat norocul cu adăugarea in Constituție a familiei compusă dintr-o femeie și un bărbat, la fel a încercat și în 2004 “Papa Ioan Paul al doilea să propună (fără succes) ca preambulul noului text constituțional să menționeze că Europa a fost cândva Europa creștină.”. Mai bine.
O concluzie a autorului este ca secolul XXI ar putea fi secolul Europei. Pentru intrarea in UE a fost nevoie de recunoașterea Holocaustului și a altor evenimente asemănătoare - de asta nu vor intra prea curând Serbia (razboaiele iugoslave din anii ‘90) sau Turcia (genocidul armean din 1915). Rămâne de văzut cum vor evolua lucrurile.
Am fost rasiști și înainte și după cel de-al doilea război mondial. Mai suntem și acum.
Comunismul și nazismul au fost niște dictaturi de neimaginat înainte de a se întâmpla, dar au relevat și faptul ca dacă sunt puși in niște poziții anumiți oameni, aceștia pot deveni chiar mai rai decât li se cere - feroce și sadici. Vezi Franța, cu predarea a 13000 de evrei parizieni in 1942 fără sa li se ceara asta de către naziști - și care abia in anii ‘90 au recunoscut prin Chirac participarea țării sale la Solutia finala, vezi România (cu experimentul Pitești) și exista sau cazuri ca “Germanii n-ar fi putut face ce au făcut în Norvegia, Belgia sau Olanda ocupată fără cooperarea localnicilor”. Chiar și mai târziu, masacrul de la Srebrenica - Iugoslavia.
“În socialism, poluatorul era statul. Însă cea care suferea era societatea, astfel încât poluarea era un subiect ce interesa pe toată lumea”, am poluat mai mult ca niciodată fără a ne pasa vreodată de consecințe: Celiabinsk-40 - 1957, poluarea lacului Baikal, distrugerea Marii Aral, scufundarea in Marea Barents și Oceanul Arctic a navelor cu propulsie atomică, Norilsk - poluare cu dioxid de sulf, Cernobîl - 1986 și altele.
Pentru Ceaușescu, in 1983, etnicii germani aveau doar valoare tranzacționala - solicitau 8000 mărci/persoana.
Dacă eram puțin mai la vest sau la sud, am fi avut un pic mai mult de noroc - cum ar fi Grecia sau Austria.
A fost secolul pierderii coloniilor - prea mult timp, țări ca Spania, Portugalia, Anglia sau Olanda au ținut cu dinții de niște colonii pe care mai mult le-au exploatat decât ajutat.
Bisericile Catolică și Ortodoxă și practicanții lor au avut de cele mai multe ori implicații negative asupra vieții civile - poate cu o singura excepție - vizita papei Ioan Paul al doilea in Polonia in iunie 1983, care a fost încă o scânteie la prăbușirea URSS-ului.
Spațiul Schengen rămâne încă un vis pentru România și Bulgaria, iar eu mi-aș dori însă să devină realitate, să nu ne mai simțim oameni de mâna a doua in vămi. “A fi “în” Europa echivalează cu un grad de siguranță: este granița - sau, cel puțin, promisiunea - refugiului și a includerii. De-a lungul secolelor, aceasta a devenit treptat o sursă a identității colective.”
Ne uitam cu multă admiratie la Uniunea Europeană, dar a avut și ea corupții săi, la fel ca și statele componente. In același timp, deschiderea granițelor a însemnat și înrobirea multor oameni “ un număr alarmant de moldoveni, ucrainieni sau ruși mai ales tinere femei, au încăput pe mâinile rețelelor mafiote, fiind expediați spre UE prin România și Balcani. În cel mai bun caz ei sfârșeau ca slugi cu contract în ateliere și restaurante. În cel mai rău (și cel mai frecvent) caz femeile ajungeau prostituate în Germania, Italia sau chiar Bosnia, servind o clientelă formată din soldați, administratori și “asistenți social” occidentali”.
Am găsit o mulțime de referințe faine, filme, cărți. Bibliografia de la final este superba.
România a avut cea mai violenta opresiune fata de oamenii ei din URSS. Celelalte regimuri comuniste adoptaseră modelul Ungariei - “Nici măcar nu se mai prefăceau ca încearcă să obțină loialitatea autentica a supusilor lor; cereau numai ca oamenii să adopte simbolurile exterioare ale obedienței publice”. Pare ca am vrut noi să fim mai zeloși decât ne-a cerut oricine altcineva și ne-a și reușit.
Șpaga pe care încă o mai dam azi este înrădăcinată in comunism - “Pentru a-și atinge chiar și obiectivele cele mai modeste și legitime - tratamente medicale, nevoi materiale, oportunități educationale -, oamenii sunt nevoiți să încalce legea intr-o varietate de feluri minore, dar corupte.”
Băutura pare a fi un alt efect al socialismului “Adulții aveau din ce in ce mai puțini copii, beau mai mult (in acești ani 1980, consumul anual pe cap de locuitor a crescut de patru ori) și mureau tineri.”. Gorbaciov a încercat să o dreagă printr-o lege de prohibiție, dar asta n-a făcut decât și mai mult rău.
Ne lăudam cu planuri mărețe, dar Judt zice așa “in agricultura, URSS, Ungaria și România semănau cu niște imense moșii de secolul al XIX-lea: țărani prost plătiți, fără echipament și tragere de inima făceau minimul posibil pentru stăpânii lor absenți, economisindu-și puterile pentru a munci zdravăn peticul de pământ al familiei”. Țin minte că eu credeam ca in sat la mine mai aveam cai pentru ca încă mai eram tradiționali, dar pare că s-a întâmplat asta din cauza crizei petrolului, dar și a reliefului ce nu da randament pentru tractoare și unelte agricole imense. “Consumul de benzina a fost redus la minimum: în 1986 a fost lansat un program de creștere a cailor, ca substitut pentru transportul motorizat. Căruțele au devenit principalul mijloc de transport la țară, iar recolta era strânsă cu coasa și seceta”.
Comunismul e doomed imploziei - nu știu ce tot vrea Putin să faca zilele astea - fie te împrumuți in nestire ca Polonia și Ungaria, fie te străduiești și o plătești integral, dar suferă toată populația, ca in cazul României la sfârșitul anilor ‘80. Pare ca după 30 de ani, am fi ajuns tot acolo și cu datorii și fără, așa ca Ceaușescu și-a meritat-o.
Toate statele din URSS au fost conduse de niște moșnegi bășiți, care atunci când au acaparat puterea, majoritatea au murit cu ea de gât. Pare ca un lider nu poate să fie la fel de relevant și după mai mulți ani, de aia e bine să fie și limitați la câteva mandate, cum se întâmpla într-o democrație.
Și Rusia și SUA au încercat fără prea mare succes să vâneze fantoma afganilor. Pare că acolo unde nu te pricepi, mai bine nu-ți mai bagi nasul, cu toate că a existat terifiantul eveniment din 11 septembrie.
Ce și-au dorit est-europenii in tot timpul cât au fost in socialism - stat de drept, alegeri libere, dreptate socială, un mediu înconjurator curat, un popor educat, prosperitate și întoarcerea in Europa.
Chiar dacă România a ieșit in 1989 din comunism, ea tot acolo a rămas o bună bucata de timp “cum aveau să demonstreze evenimentele ulterioare, aparatul care condusese țara sub Ceaușescu a rămas absolut intact, debarasându-se numai de familia Ceaușescu și de asociații lor cei mai vizibili.”. Judt mai punctează și următoarele “in societățile postsovietice singurii oameni care știau cum să conducă un laborator, o fermă sau o fabrică, care aveau experiență în comerțul exterior sau în conducerea unei instituții de mari dimensiuni și care știau ce au de făcut erau tot cadrele Partidului: intelighenția aparatul birocratic și nomenclatura. În mâinile acestor oameni, stăteau, după 1989 ca și înainte, destinele țărilor este europene.”
Mitterand și Franța au fost mai muiști decât am vrut vreodată să cred de-a lungul istoriei, au băgat mai mult strâmbe tuturor decât să-și vadă de treaba in continuare. Pare că și in prezent, președintele Franței a încercat să dreagă câte ceva cu Putin, dar fără niciun fel de succes. Nici cu Marea Britanie nu mi-e rușine, și în trecut și în prezent pun foarte mult accentul pe stoparea imigrației. La ei, dacă s-ar putea, să nu te duci deloc, asta pare ca își doresc.
Oricât se scrie ca Basarabia e România, sau ah, Bucovina și Cadrilaterul nostru, acele regiuni nu mai pot fi ale noastre. Am avea totuși o șansa dacă Ucraina și Moldova s-ar alătura și ele UE și Schenghen, caz in care nu cred ca ar trebui să mai sufere nimeni pentru nimeni.
Ucraina nu e Rusia - au spus-o in data de 34 august 1991, 346 de parlamentari din 347 au votat desprinderea de Rusia, iar la 1 decembrie 1991 dintre cei 84% prezenți, 90,3% au votat și ei același lucru.
Pare ca iugoslavilor nu le-a ajuns al doilea război mondial și au mai avut nevoie de câțiva ani de răfuieli. Mai degrabă criminali, bătăuși și violatori și din nou, tot din motive etnice. De asta nici nu au intrat până acum in UE și nici nu pare ca își doresc.
Pâra și datul în gât au fost prezente in multe locuri din est. Ai spune că s-a terminat in ‘90, dar in Iugoslavia a mai durat câțiva ani până la terminarea războiului civil. Sancțiunile impuse lor atunci nu au avut vreun efect palpabil, dar să speram totuși că vor avea acum.
Când ești nepregătit și nu înțelegi cum funcționează lumea exterioară, ți-o iei după revoluția din ‘89: “Români și albanezi în căutare de profit instantaneu au fost atrași de scheme piramidale care promiteau câștiguri uriașe pe termen scurt și fără niciun risc. La apogeul său, una dintre ele (excrocheria Caritas, care a funcționat din aprilie 1992 până în august 1994 a atras circa patru milioane de participanți - aproximativ o cincime din populația României”. Ai mei n-au pierdut niciun ban cu Caritas pentru că n-au aveau bani pentru așa ceva, când tocmai se nastea soră-mea, iar eu aveam doi ani.
Cand am citit fraza următoare a fost ca și cum mi-ar fi spus - saracule, vrei să știi cât de sărac ai fost? “Spre sfârșitul anilor 1990, venitul mediu lunar în Polonia și Republica Ceha se apropiau deja de 400 $, dar în Belarus, Ucraina și România stagna în jur de 80 $, în Bulgaria era de sub 70 $ și în Moldova de 30 $ (medie înșelătoare, de vreme ce în afara capitalei Chișinău câștigurile erau și mai mici).”
Pe lângă ips Daniel care și-a încercat norocul cu adăugarea in Constituție a familiei compusă dintr-o femeie și un bărbat, la fel a încercat și în 2004 “Papa Ioan Paul al doilea să propună (fără succes) ca preambulul noului text constituțional să menționeze că Europa a fost cândva Europa creștină.”. Mai bine.
O concluzie a autorului este ca secolul XXI ar putea fi secolul Europei. Pentru intrarea in UE a fost nevoie de recunoașterea Holocaustului și a altor evenimente asemănătoare - de asta nu vor intra prea curând Serbia (razboaiele iugoslave din anii ‘90) sau Turcia (genocidul armean din 1915). Rămâne de văzut cum vor evolua lucrurile.
November 21, 2021
Am hotărât să scriu această carte în timp ce schimbam trenul la Westbahnhof, gara principală din Viena. Era decembrie 1989, un moment propice. Mă întorceam de la Praga, unde istoricii și dramaturgii din Forumul Civic al lui Václav Havel dislocau un stat polițist comunist, aruncând 40 de ani de „socialism real“ la coșul de gunoi al istoriei. Cu câteva săptămâni în urmă, Zidul Berlinului căzuse pe neașteptate. În Ungaria și Polonia, toată lumea era preocupată de dificultățile politicii postcomuniste; vechiul regim – atotputernic cu doar câteva luni înainte – aluneca în irelevanță. Partidul Comunist din Lituania tocmai se pronunțase pentru desprinderea imediată de Uniunea Sovietică și pentru independență. Iar în taxiul care mă ducea la gară am auzit la un post de radio austriac primele știri despre revolta din România împotriva dictaturii nepotiste a lui Nicolae Ceaușescu. Un cutremur politic fărâma topografia înghețată a Europei postbelice. O eră se sfârșea și o nouă Europă se năștea. Nu încăpea îndoială. Dar, odată cu apusul vechii ordini, multe dintre vechile premise urmau să fie puse sub semnul întrebării. Ceea ce păruse cândva permanent și oarecum inevitabil urma să capete un aer trecător. Războiul Rece, schisma dintre Est și Vest, întrecerea dintre „comunism“ și „capitalism“, poveștile separate și necomunicante ale Occidentului prosper și statelor-satelit din blocul sovietic – toate acestea nu mai puteau fi înțelese ca un produs al necesității ideologice sau al vieții politice, cu logica ei de fier. Erau rezultate accidentale ale istoriei, iar istoria le dădea deoparte. Viitorul Europei se anunța cu totul diferit; la fel și trecutul. Retrospectiv, anii 1945–1989 urmau să fie văzuți nu ca un prag al unei noi epoci, ci ca o perioadă
interimară; o paranteză postbelică, epilogul lung de o jumătate de secol al unui conflict încheiat în 1945. Indiferent ce formă avea să ia Europa în anii următori, povestea „călduță“ și familiară a anilor anteriori se schimbase pentru totdeauna. Am avut certitudinea, în acel decembrie înghețat din Europa Centrală, că istoria postbelică a continentului va trebui rescrisă.
interimară; o paranteză postbelică, epilogul lung de o jumătate de secol al unui conflict încheiat în 1945. Indiferent ce formă avea să ia Europa în anii următori, povestea „călduță“ și familiară a anilor anteriori se schimbase pentru totdeauna. Am avut certitudinea, în acel decembrie înghețat din Europa Centrală, că istoria postbelică a continentului va trebui rescrisă.
June 29, 2020
Magnifică întreprindere! E un fel de a umbla pe jos, cu pas destul de alert și dese opriri pentru explicații sau fotografii, prin istoria post '45 a Europei. Epuizant, recompensator.
September 14, 2022
Ce muncă titanică! Genială, fascinantă - o bucurie să învăț atât de multe date/info din perioada post war!
Displaying 1 - 4 of 4 reviews