The Fall

by Albert Camus, Justin O'Brien (Translator)

Jean-Baptiste Clamence is a soul in turmoil. Over several drunken nights in an Amsterdam bar, he regales a chance acquaintance with his story. From this successful former lawyer and seemingly model citizen a compelling, self-loathing catalogue of guilt, hypocrisy and alienation pours forth.

The Fall (French: La Chute) is a philosophical novel by Albert Camus. First published in 1956, it is his last complete work of fiction. The Fall explores themes of innocence, imprisonment, non-existence, and truth. In a eulogy to Albert Camus, existentialist philosopher Jean-Paul Sartre described the novel as "perhaps the most beautiful and the least understood" of Camus' books.

Genres: Fiction, Philosophy, Classics, France, Literature, French Literature, Novels

147 pages, Paperback

First published May 16, 1956

About the author

Works, such as the novels The Stranger (1942) and The Plague (1947), of Algerian-born French writer and philosopher Albert Camus concern the absurdity of the human condition; he won the Nobel Prize of 1957 for literature.

Origin and his experiences of this representative of non-metropolitan literature in the 1930s dominated influences in his thought and work.

He also adapted plays of Pedro Calderón de la Barca, Lope de Vega, Dino Buzzati, and Requiem for a Nun of William Faulkner. One may trace his enjoyment of the theater back to his membership in l'Equipe, an Algerian group, whose "collective creation" Révolte dans les Asturies (1934) was banned for political reasons.

Of semi-proletarian parents, early attached to intellectual circles of strongly revolutionary tendencies, with a deep interest, he came at the age of 25 years in 1938; only chance prevented him from pursuing a university career in that field. The man and the times met: Camus joined the resistance movement during the occupation and after the liberation served as a columnist for the newspaper Combat.

The essay Le Mythe de Sisyphe (The Myth of Sisyphus), 1942, expounds notion of acceptance of the absurd of Camus with "the total absence of hope, which has nothing to do with despair, a continual refusal, which must not be confused with renouncement - and a conscious dissatisfaction."
Meursault, central character of L'Étranger (The Stranger), 1942, illustrates much of this essay: man as the nauseated victim of the absurd orthodoxy of habit, later - when the young killer faces execution - tempted by despair, hope, and salvation.

Besides his fiction and essays, Camus very actively produced plays in the theater (e.g., Caligula, 1944).

The time demanded his response, chiefly in his activities, but in 1947, Camus retired from political journalism.

Doctor Rieux of La Peste (The Plague), 1947, who tirelessly attends the plague-stricken citizens of Oran, enacts the revolt against a world of the absurd and of injustice, and confirms words: "We refuse to despair of mankind. Without having the unreasonable ambition to save men, we still want to serve them."

People also well know La Chute (The Fall), work of Camus in 1956.

Camus authored L'Exil et le royaume (Exile and the Kingdom) in 1957. His austere search for moral order found its aesthetic correlative in the classicism of his art. He styled of great purity, intense concentration, and rationality.

Camus died at the age of 46 years in a car accident near Sens in le Grand Fossard in the small town of Villeblevin.

Chinese 阿尔贝·加缪

Reviews

[Marius Citește]

"Oamenii se grăbesc să judece ca să nu fie judecați ei înșiși."

"Caderea" este un roman scurt, dar dens, construit sub forma unui monolog care îl transformă pe cititor în interlocutorul tăcut al lui Jean‑Baptiste Clamence, un fost avocat de succes din Paris.

În acest cadru intim, Camus explorează mecanismele vinovăției, ale autojustificării și ale judecății morale. Clamence ajunge să înțeleagă, cu o luciditate dureroasă, că nimeni nu este pe deplin nevinovat și că, înainte de a-i condamna pe ceilalți, ar trebui să ne privim pe noi insine, in adancul sufletului nostru, pe care il evitam cel mai mult.
Totul pornește de la un eveniment care declanșează căderea interioară a lui Clemence și îl obligă să-și reconsidere întreaga viață, întreaga identitate.
Camus construiește aici o confesiune fără mântuire, un discurs al unui „judecător‑penitent” care își dezvăluie ipocrizia, vanitatea și frica, dar nu caută iertare, ci complicitate. Căderea devine astfel o meditație asupra spiritului confuz al vremurilor, o radiografie a omului modern care se prăbușește sub greutatea propriei conștiințe.
Un roman tulburător, intens, care continuă să lumineze și să incomodeze cititorul.

[Andrei Tamaş]

"...Vorbești de judecata de apoi. Îngăduie-mi să râd cu respect. O aștept fără teamă. căci am cunoscut lucrul cel mai rău: judecata oamenilor. Pentru ei nu există circumstanțe atenuante și chiar în bună intenție văd o crimă..."

"Cine ar fi crezut că adevărata crimă nu e să omori, ci să nu mori tu însuți?"

[Irina Constantin]

După Ciuma și Strainul, Căderea a repezentat pentru mine a treia carte citită de Camus, recunosc că romanul mi-a dat ceva de furcă, Camus te aruncă într-o dramă a conștiinței fără rezerve.Jean- Baptiste Clemance este un avocat notoriu din Paris și foarte celebru până un eveniment neplăcut și tragic îl zdruncină, îl macină pas cu pas și-i aduce inevitabil caderea și moartea prematură, o greață evidenta planează peste existența sa, mereu febril, Jean- Baptiste atrage maleficul în viața sa mai ceva ca după o vrajă rea...Nu degeaba Jean-Paul Sartre numește Căderea cea mai bună, dar și mai puțin înțeleasă carte a lui Albert Camus... Căderea mi-a plăcut, m-a ținut în priză, nu mi-a dat voie să o las din mână, capitolele despre febra lui Jean Baptiste Clemance sunt descrise minuțios cu accente atât de realiste încât pe parcursul lecturii îmi imaginam că eu bolesc de friguri și mă vedeam în locul protagonistului bolnav căutându-și idealul printr-o piață de legume în timp ce o greață nepotolită îl cuprinde...Mai degrabă mi-am imaginat un Raskolnikov înviat din morți și iar ucis la loc, pentru că romanul lui Camus asta vrea să însemne, Jean Baptiste Clemance este un criminal până la urmă care v-a plăti cu viața sa , cu o cădere eternă, mi-a amintit de eroul de care îmi era dor cel mai mult, eroul lui Dostoievsky din Crimă și pedeapsă care nu mai are nevoie de nicio prezentare...nu mai există nico îndoială, Camus face regula, iar colecția operelor a lui Albert Camus de la Polirom e o savoare!

[Soledad]

Susțin părerea lui Sartre care a catalogat „Căderea” ca fiind „poate cel mai frumos și mai puțin înțeles” dintre romanele camusiene. Această imersiune în conștiința umană m-a copleșit pe deplin, clasându-se în topul preferințelor mele literare semnate de Camus. Este o operă filosofică care incită la reflecții referitoare la (ne)statornicia moralității omului modern în fața răului, la sinceritatea acțiunilor acestuia săvârșite în numele unor cauze nobile, și nu în ultimul rând la absurdul ce ne ghidează existența. Recomand rațional și emoțional...

📖 „Am fost întotdeauna de părere că pasiunile concetățenilor noștri sunt două: să aibă idei și să se împerecheze. Cam alandala în ambele cazuri, ca să zic așa. Dar să ne ferim a-i judeca, de fapt; nu sunt ei singurii, toată Europa e la fel. Visez câteodată la ce vor spune despre noi istoricii din viitor. Le va fi de ajuns o singură frază pentru a caracteriza omul modern: se împerechea și citea gazete. După acestă definiție puternică, subiectul va fi, aș îndrăzni să zic, cu totul epuizat.”

📖 „Ați băgat de seamă că doar moartea ne trezește sentimentele? Cât de mult ne îndrăgim prietenii care ne-au părăsit de curând, nu-i așa? Cât de mult îi prețuim pe maeștri care nu mai scot o vorbă, cu gurile pline de țărână! Omagiul se îndreaptă către ei atunci, foarte firesc, acel omagiu pe care, poate, toată viața l-au așteptat de la noi.”

📖 „Ah, dragă prietene, cât de puțină inventivitate au oamenii! Cred tot timpul că te sinucizi dintr-o cauză anume. Dar poți foarte bine să te sinucizi din două motive. Nu, asta nu le intră deloc în cap. Atunci, la ce bun să mori de bunăvoie, să te sacrifici pentru ideea pe care vrei să și-o facă despre tine? Au să profite de moartea ta ca s-o pună pe seama unor motive idioate ori vulgare. Martirii, dragă prietene, trebuie să aleagă între a fi uitați, batjocoriți ori folosiți. Cât despre a fi înțeleși, niciodată.”

(Căderea / Albert Camus; trad. de Magda Răduță. - Iași: Polirom, 2021)

[Amélie]

Camus a fost subiectul lucrarii mele de licenta. Nu e greu de inteles de ce in contextul istoric a aderat cu usurinta la curentul filosofic existentialist. Si nu trebuie sa fii de acord cu ideile lui pentru a remarca genialitatea, insa aduce in prim plan framantarile si intrebarile generatiei post belice. Sunt framantarile unei fractiuni de oameni care si-a pierdut increderea in ideea de societate, de solidaritate - care nu-L mai crede pe Dumnezeu si nu Il mai vede in absolut nimic.

[Ana-Maria Bivol]

Lucrul e atât de adevărat, încât ne încredinţăm rareori tainele celor mai buni decât noi. Pe aceştia am vrea să-i ocolim. Mai degrabă le spunem ce avem pe suflet celor ce ne seamănă şi care ne împărtăşesc slăbiciunile. Nu dorim deci să ne îndreptăm, nici să devenim mai buni, căci pentru asta ar trebui în primul rând să renunţăm a mai judeca. Dar noi nu dorim decât să fim deplânşi şi încurajaţi să mergem pe drumul pe care am apucat. În fond, am vrea să nu mai fim vinovaţi şi să nu ne mai dăm osteneala de a ne purifica. Nu avem nici destul cinism, nici destulă virtute. Ne lipseşte atât energia binelui cât şi cea a răului. Îl cunoaşteţi pe Dante? Adevărat? Extraordinar! Atunci ştiţi că Dante admite existenţa unor îngeri neutri în cearta dintre Dumnezeu şi Satana. El îi aşează în limb, un fel de vestibul al infernului său. Ne aflăm în vestibul, dragă prietene.

[Ion]

Are un vibe de Însemnări din subterană - Genială, de citit și recitit.
”Iată ceva ce nu poate îndura nici un om (cu excepția celor care nu-și trăiesc viața, adică a înțelepților). Singura apărare este răutatea. Oamenii se grăbesc deci să judece pentru a nu fi judecați ei înșiși. Ce vreți? Cea mai firească idee a omului, cea care-i vine în chip naiv, ca din străfundurile propriei naturi, e ideea nevinovăției sale.”

[Ana Cretu]

Explorând tema culpabilității, conceptul acestui roman filozofic poate fi rezumat într-o singură frază: suntem cu toții responsabili pentru tot.

[Diana Hincu]

Caderea e cartea care m-a impresionat cel mai mult la Camus. Autorul foloseste aici "caderea" in sens biblic, pornind de la pacatul originar al Evei, pina la decadenta omului in general pe parcusul istoriei. Dar, puteti interpreta orice sens de fapt al caderii, daca trebaluiti prin constiinta omului, de la alunecare pina la vinovatie in sensul ei cel mai tragic.
In primul rind, structura nuvelei, e foarte deosebita. Incep eu a citi presupusul dialog - intre Clemence, naratorul cartii si un vecin de pahar - si imi apare o grija pentru interlocutor, ca nu are replici si nu reuseste sa interactioneze (din cauza egocentrismului lui Clemence). Ca sa inteleg pina la urma, ca este un monolog, o confesiune de fapt. Si atunci nu am mai vrut sa apara nici un interlocutor, eu am devenit urechea care inghiteam fiecare cuvintel al naratorului si nu vroiam sa se termine curind.E o poveste intreaga, de o viata de om, in forma unui discurs, care trece prin toate starile omenesti posibile, cu pacatele in torba, pe umar.
Limbajul cinic, incoerent la prima vedere, devine din ce in ce mai interesant. Autorul reda atit de bine dezamagirea pe care muritorul si-o descopera cind isi priveste viata cu un ochi strain, ca simti cum te ard virful degetelor, de parca pagina te face vinovat.
Mi-a ramas in gind undeva, cum Clemence compara la un moment dat, existenta asta a noastra comoda, cu un carcer - nu suficient de inalt ca sa poti merge liber, in picioare prin viata, nu suficient de lung si lat ca sa poti sta tolanit, culcat. Un carcer in care stai de-a curmezisul, nu iti poti desface madularele si respira prezentul. Si daca te opresti un pic din ritmul asta ruginit al rutinei, intelegi cit de amagitoare pot fi aparentele unei vieti comode, linistite, limitate. Desigur ca este vorba de absurdul situatiei, in care omul trebuie sa isi accepte conditia umana.
E o carte grea. Si pentru constiinta, si pentru lectura. Dar o recomand cu insistenta.
E ca un whiskey foarte bun, baut incetisor, curat, fara gheata.

[Izabela]

Prin personajul lui Jean-Baptiste Clamence, Camus ne provoacă să reflectăm asupra propriilor noastre căderi morale, asupra ipocriziei și fragilității umane.

[Ioana Crețu]

Una din cărțile preferate.

„Analizându-mă îndelung, am izbutit să văd duplicitatea profundă a făpturii omenești. Am înțeles atunci, tot căutând prin amintiri, că modestia mă ajută să strălucesc, umilința să înving și virtutea să asupresc. Făceam războiul cu mijloace pașnice și căpătam, prin mijloace aparent dezinteresate, tot ce rânvneam.

Muribunzii îmi păreau uneori pătrunși cu adevărat de rolul pe care-l jucau.”

[Hanelore Herman]

Nu e genul de carte pe care o „citești” pur și simplu, esti "prins" din primele randuri intr-un dialog incomod, o crâșmă din Amsterdam, în care un necunoscut (Clamence) îți spune, de fapt, cine ești.. Albert Camus scrie aici ca un maestru al oglinzilor: nu te judecă direct, dar te pune față în față cu ceea ce încerci să eviți în tine.
Ne prezintă ipocrizia oamenilor, modul lor de a judeca, în timp ce se ascund în spatele unei moralități de fațadă:
"Dar astăzi, puteţi fi liniştit, dumnezeul lor nu se mai afla nici în pod şi nici în pivniţă. L-au cocoţat pe un jilţ judecătoresc, în adâncul inimii lor, şi lovesc, şi judecă mai cu seamă, judecă întruna, înnumele Lui. El îi vorbea Păcătoasei cu blândeţe: "Nici eu nu te osândesc!"; iar ei osândesc fără cruţare si fără alegere... În numele Domnului, iată-ţi pedeapsa! În numele Domnului?
Dar prietenul meu nu asta voia. Voia să fie iubit, doar atât. Mai sunt, bineînţeles, oameni
care îl iubesc, chiar printre creştini. Dar îi numeri pe degete. Ştiuse dinainte că aşa va fi,
căci avea simţul umorului. Petru, ştiţi doar, Petru cel fricos, se va lepăda de el: "Nu-l cunosc
pe omul acesta... Nu ştiu ce vrei să spui..." etc. Sunt vorbe care întrec orice măsură, iar el
face un joc de cuvinte: "Pe piatra aceasta voi clădi Biserica mea". Nimeni n-ar fi putut
merge cu ironia atât de departe, nu găsiţi? Şi totuşi, şi de data asta tot ei triumfă! "Vedeţi,
a spus-o dinainte! Da, a spus-o, într-adevăr, căci ştia bine cum stau lucrurile. Si apoi a
plecat pentru totdeauna, lăsându-i să judece şi să condamne, cu iertarea pe buze şi cu
osânda în inimă."

[Alin Dimache]

Căderea e o carte care pică greu la ficat. Discursul lui Clemence te face să vrei să-i zbieri în față să tacă dracului din gură și să te lase în pace. Nu e de mirare, Clemence, în narcisismul și vanitatea lui, ne pune față în față cu o latură a noastră pe care o ținem bine ascunsă prin debaralele sinelui. Reacția emoțională e absolut normală.

Căderea, ca fenomen fizic, presupune atracția gravitațională a Pământului, iar omul, în manifestarea sa fizică, reușește să se țină pe picioare folosind mecanisme complexe voluntare, el vrea să stea în picioare și prin urmare opune rezistență forței gravitaționale folosindu-și în primul rând creierul, apoi mușchii și oasele.

Rezumând viziunea personajului, acesta e exact starea omului care nu opune rezistență, însă nu din perspectiva fizică, ci din perspectivă metafizică. Clemence nu-și asumă responsabilitatea pentru nimic decât a-și construi o imagine bună despre sine, iar atunci când nu reușește, a o revărsa asupra întregii umanități. Scena în care povestește cum a trecut pe lângă femeia ce se arunca de pe pod și pe care ar fi putut-o salva rezumă perfect condiția lui. Auzind și realizând în ce situație se află, preferă să nu facă nimic și să își dezvolte apoi o filosofie a acestei non-acțiuni în așa fel încât, chiar dacă el e socotit ca un vinovat, toată umanitatea e oricum vinovată și, deci, n-a greșit cu nimic.

Filosofia non-acțiunii și judecății e starea de cădere, nu numai a personajului, ci și a noastră, care avem câte un mic Clemence în noi, mai mult sau mai puțin și care ne trage spre cădere atunci când nu opunem rezistență.

Interpretarea e în ton și cu filosofia lui Camus ca întreg. Acesta e promotorul acțiunii voluntare, opoziției în fața absurdității vieții, această luare de atitudine fiind în sine scopul omului. Această luare de atitudine fiind, în sine, antidotul căderii în care se află și personajul și noi, în starea noastră de inerție.

[Carina Costin]

Absolut genială. Pe tot parcursul tranziției personajului principal de la omul altruist cu principii înalte, la persoana care reprezintă opusul a tot ceea ce credea în până în seara care i-a schimbat viața, este expus adevărul naturii umane, gol și fără ascunzișuri, ceea ce am apreciat cel mai mult. Also, e foarte relatable în multe aspecte și viziuni asupra vieții. A fost, foarte probabil, cea mai plăcută lectură de anul acesta.

[Larisa]

Sarte zice că romanul e "probabil cea mai frumoasă și cea mai puțin înțeleasă" dintre cărțile lui Camus. Un scriitor bun nu cred că vrea să fie înțeles, dacă i s-ar desluși întreaga ființă unde ar mai fi farmecul misterului? Un scriitor înțeles e un scriitor mort. Camus e viu și actual pentru fiecare nouă generație. Căderea mi se pare opera lui psihologică, personajul său își creează " autoportretul", iar la final îl dăruiește cititorilor drept "oglindă": ~Dar, în aceeaşi clipă, portretul pe care-l întind contemporanilor mei devine o oglindă.~

*Și apoi puțină desfătare pentru suflet:*

-Când ai meditat vreme îndelungată asupra omului, fie obligat de meserie, fie din vocaţie, ţi se întâmplă uneori să te simţi cuprins de-o adevărată nostalgie pentru primat

-Două sunt patimile de care suferă concetăţenii noştri: ideile şi desfrâul.
Dar inima îşi are memoria ei,
Uneori visez la cele ce vor zice despre noi istoricii de mâin

-"Vrei să duci o viaţă cinstită? La fel cu toată lumea?" Spui da, bineînţeles. Cum ai putea să spui nu? "Straşnic!
Vei fi înfulecat. Poftim o meserie, o familie, distracţii organizate." Şi dinţişorii se înfig în carne, până la os. Dar sunt nedrept. De ce spun organizarea lor? Căci, Ia urma urmei e a noastră, a tuturor, şi fiecare se grăbeşte să-l înfulece pe celălalt.

-Să săruţi mâna bietei femei (nevasta unui acuzat pe care l-ai salvat) şi să pleci, credeţi-mă, dragă domnule, înseamnă să te ridici mult mai sus decât ambiţiosul de rând si să atingi acea culme unde virtutea nu se mai hrăneşte decât din ea însăşi [ Naratorul folosește o tehnică prin care dă impresia unui statut umil, plasandu-se pe cea mai joasă treaptă pe scara socială față de interlocutorii săi, în realitate se simte superior ridicându-se mult deasupra lor, regăsește voluptatea în a-i privi pe alții din înălțimi imaginare]

-Dar ştiţi de ce suntem întotdeauna mai drepţi şi mai generoşi cu morţii? Pentru o pricină foarte simplă!
Nu le mai suntem datori cu nimic
Nu, în prietenul care tocmai ne-a părăsit iubim doar mortul de curând dus la groapă, moartea dureroasă, emoţia noastră, pe scurt, pe noi înşine!


-Se plictisea, asta era totul, se plictisea, ca majoritatea oamenilor. De aceea îşi făurise cu bună ştiinţă o viaţă plină de complicaţii şi drame. Fiecare vrea neapărat să i se întâmple ceva; aşa se explică cele mai multe din legămintele omeneşti. Fiecare vrea să i se întâmple ceva, chiar dacă acel ceva înseamnă servitute fără dragoste, război sau moarte.
Trăiască, aşadar, înmormântările.

-Martirii, dragă prietene, trebuie să aleagă între a fi uitaţi, batjocoriţi sau folosiţi. Căci înţeleşi nu vor fi niciodată.

-Fericirea şi succesele nu se iartă decât atunci când consimţi să le împarţi din plin cu alţii. Dar ca să fii fericit trebuie să nu te ocupi prea mult de ceilalţi.

-Numim adevăruri elementare adevărurile pe care le descoperim în urma tuturor celorlalte.

-Ne jucăm de-a nemurirea şi, după câteva săptămâni, ne pomenim că abia ne mai putem târî de la o zi la alta.

-Uneori vezi mai limpede în cel ce minte decât în cel ce spune adevărul. Adevărul, ca şi lumina, orbeşte. Minciuna, dimpotrivă, e ca un frumos amurg, care pune în valoare fiecare lucru.

-Cu cât mă învinuiesc, cu atât sunt mai îndreptăţit să vă judec şi, mai mult decât atât, vă silesc să vă judecaţi singur, ceea ce mă uşurează într-o şi mai mare măsură.

[Codrina]

Nu am cuvinte sa recenzez in mod just acest scurt dar bumerang roman. Atat de bine a CAZUT in viata mea incat nu pot sa explic, ci doar sa folosesc acest spatiu ca sa scriu, postum, o scrisoare imaginara de dragoste lui Camus.

Draga Bertie,

Iarta-ma ca ti-am parcurs "Caderea" abia acum. Cum ai stiut tu sa slefuiesti niste idei grele si profunde in cuvinte atat de clare si la obiect incat sa ne crucifici, dar sa ne si mantuiesti cu o epifanie? Ce epifanie, intrebi, cum ar proceda Clamence al tau. Epifania unui adevar elementar. Cam tarziu cu trezirea, ai spune poate, dar cum scriai chiar tu atat de simplu si bine -"Atât doar că numim adevăruri elementare adevărurile pe care le descoperim în urma tuturor celorlalte."

Multumesc pentru oglinda. A fost teribil sa te parcurg. TERIBIL, cu ambele valente ale cuvantului. Ce bine ca ai existat.

Cu recunostinta,

[Andrei Burlica]

cazui

[Denisa Cîrstea]

3.5 ⭐

"Vedeți dragă domnule, era o frumoasă seară de toamnă, caldă în oraș, umedă deasupra Senei. Se lăsa noaptea, cerul era încă luminat la apus, dar începea să se întunece, felinarele aveau o strălucire palidă. Urcam încet pe chei, pe malul stâng al Senei, către Podul Artelor. Fluviul licărea ușor între prăvăliile închise ale anticarilor. Pe chei era lume puțină: Parisul cina la acea oră. Călcam pe frunzele galbene și prăfuite care aminteau încă de vară. Cerul se acoperea treptat cu stele, pe care le zăream doar la răstimpuri, atât cât mă aflam între două felinare. Mă bucuram de tăcerea aceasta, de blândețea serii, de orașul pustiu."

[Vlad Pîrvu]

Poți să te ascunzi, dar nu te poți ascunde. Sau, cum zice Camus: Noi avem ținută, e lucru știut. Murdăria ne ține țepeni.

[Natalia]

"Fiindcă nu puteai să-i condamni pe ceilalți fără să te judeci imediat și pe tine, trebuia să te distrugi mai întâi tu însuți ca să capeți dreptul de a-i judeca pe ceilalți."

[Anton Raul]

O analiză atât de detaliată a ceea ce este omul încât înspăimântă. Citind „Căderea”, am simțit ca sunt demascat, deconspirat, privit, descris. Nu a fost o lectură comodă, dar esențială, cu siguranță. Recomand.

[Levi Czentye]

"Vedeti dumneavoastra, mi s-a povestit cândva despre un om al carui prieten fusese bagat la închisoare, iar el se culca în fiecare seara de-a dreptul pe dusumea, nevrând sa se bucure de o bunastare de care nu avea parte cel pe care-l iubea. Cine, draga domnule, cine se va culca pe dusumea pentru noi?"

M-am uitat din nou prin randurile subliniate de mine si sunt multe "vorbe de duh" in cartea asta dar urmatorul citat a ramas cu mine:

"dar, în anumite cazuri, faptul de a continua, simplul fapt de a continua e un lucru ce întrece puterile unui om."

[Elena Neacşu]

"Atunci, plutind cu gândul peste acest continent pe care-l stăpânesc fără ca el s-o știe, sorbind lumina de absint a zorilor, beat de cuvinte veninoase, sunt, în sfârșit, fericit, sunt fericit, v-o spun, și vă interzic sa nu credeți că sunt fericit, sunt fericit de moarte!"
d e l i r i u m

[Socrate]

Pot, domnule, să vă ofer serviciile mele fără riscul de a vă stingheri? Mă tem că n-o să ştiţi să vă faceţi înţeles de prea stimabila gorilă care conduce destinele acestui local. Nu vorbeşte decât olandeză. Dacă nu mă autorizaţi să vă pledez cauza, nu va ghici că doriţi un păhărel de rachiu de ienupăr. Iată, îndrăznesc să sper că m-a înţeles; felul în care a dat din cap trebuie să însemne că argumentele mele l-au convins. Se duce într-acolo grăbindu-se cu o încetineală de înţelept. Aveţi noroc, n-a mârâit. Când refuză să servească, e de-ajuns să mârâie o dată: nimeni nu mai insistă. Numai marile animale au privilegiul de a fi, după voie, în toane bune sau rele. Dar îngăduiţi-mi să mă retrag, domnule, prea fericit că v-am putut fi de folos. Vă mulţumesc şi aş accepta dacă aş fi sigur că prezenţa mea nu-l inoportună. Sunteţi prea bun. Atunci îmi voi pune paharul lângă al dumneavoastră.

  Aveţi dreptate, tăcerea lui e asurzitoare. E tăcerea pădurilor primitive, din care pândesc mii de ochi. Uneori mă uimeşte încăpăţânarea cu care prea tăcutul nostru prieten se înverşunează împotriva limbilor civilizate. Meseria lui e să primească marinari de toate naţionalităţile în acest bar din Amsterdam, pe care l-a numit, nu se ştie de ce, „Mexico-City”. Cu asemenea îndatoriri ne putem teme — nu credeţi?

  — Că ignoranţa lui îl stânjeneşte. Imaginaţi-vi-l pe omul de la Cro-Magnon locatar al turnului Babel! Un lucru e sigur: nu s-ar prea simţi la el acasă. Dar nu, ăsta nu se simte exilat, îşi vede de treabă şi nimic nu-l scoate dintr-ale lui. Una din puţinele fraze pe care le-am auzit rostite de el sună cam aşa: Cui îi place, bine. Cui nu, tot bine. Dar ce sau cine anume putea să placă sau să nu placă? De bună seamă că însuşi prietenul nostru. Vă mărturisesc că asemenea făpturi dintr-o bucată mă atrag. Când ai meditat vreme îndelungată asupra omului, fie obligat de meserie, fie din vocaţie, ţi se întâmplă uneori să te simţi cuprins de-o adevărată nostalgie pentru primate. Căci ele, cel puţin, n-au gânduri ascunse.

[Bianca18]

Prima mea întâlnire cu Albert Camus și probabil nu ultima. Un roman filosofic în centrul căruia se afla Jean Baptiste Celemnce, un judecător penitent, fiind construit sub forma unui monolog al acestuia. Personajul principal își povestește viata și parcursul profesional unui bărbat pe care l-a întâlnit în bar, adresându-i-se direct acestuia, vorbind deci direct cu cititorii lucru care mi s-a părut foarte interesant si captivant. "Caderea" subliniază dilemele morale ale personalului principal, întrebările despre viață, preocupările pentru judecată și sinucidere, precum și pentru prietenii sau relațiile cu noi înșine și cei din jur.
Un citat care mi-a plăcut (printre multe altele) : " Vorbeați de Judecata de Apoi. Dați-mi voie să râd respectuos. O aștept fără să clipesc: am cunoscut deja ce e mai rău, adică judecată oamenilor."
Este o carte ale cărei mesaje nu cred că le-am înțeles în profunzime, dar am o scuză pentru că și Jean Paul Sartre a a numit opera " poate cel mai frumos și mai puțin înțeles dintre romanele camusiene".

[Clara]

"[...] punând asemenea incidente pe seama singurei divinităţi în care poate crede bunul-simţ, adică pe seama întâmplării."

--------------------------------------------------------------------------

"Uneori, fără îndoială mă prefăceam că iau viaţa în serios. Curând însă îmi devenea evidentă lipsa de seriozitate a seriozităţii însăşi şi din acea clipă mă mulţumeam să-mi joc rolul, dar cât mai bine cu putinţă."

--------------------------------------------------------------------------

"Moartea e solitară, în timp ce servitutea e colectivă. Ceilalţi dau socoteală şi ei, şi o dată cu noi, şi ăsta-i lucrul cel mai important. Toţi împreună, dar în genunchi şi cu capul plecat."

[Patricia]

"Cel care se supune unei legi nu se teme de judecata care-l inlocuieste intr-o randuiala in care crede. Dar cel mai greu dintre chinurile omenesti e sa fii judecat fara lege. Un chin pe care trebuie, cu toate acestea, sa-l traim si noi. Lipsiti de fraul lor firesc, judecatorii, dezlantuiti la intamplare, isi pierd orice masura. Asa ca trebuie sa-ncerci sa te misti mai repede decat ei, nu-i asa? Si ce balamuc iese! Profetii si vindecatorii se inmultesc, grabindu-se toti sa vina cu o lege buna, cu o organizare fara cusur, inainte sa fie pustiit pamantul. Din fericire, am venit eu! Sunt sfarsitul si inceputul, eu vestesc legea. Pe scurt, sunt judecator-penitent."

[Iris Balan]

Eram convinsa ca o sa i dau 4 stele insa sfarsitu m a determinat sa i dau 5. O carte in care Camus isi exemplifica filosofia absurdului prin intermediul personajului Jean-Baptiste Clamence, un avocat francez ce pare a fi idealul uman, omul inocent cu bune intentii, ce ajuta nevazatorii sau bătrânii sa treaca strada. Insa, este lovit de propria sa ipocrizie cand ignora suicidul unei femei ce putea fi salvata de catre el. Acesta este un moment revelator în narațiune în care realizăm că personajul principal nu este un exemplu al altruismului, ci un om care este convins ca este superior celorlalți. Toate actele sale de ajutor sunt strict pentru a satisface "publicul".

Un must read

[Valentin Ghidici]

Ultima operă integrală a lui Albert Camus, Căderea, poartă pe umerii săi povara întregii filosofii a autorului. Aceasta dă naștere, prin monologul său adresat, unor gânduri și întrebări pe care nici cei mai bravi dintre noi nu am avea curajul să ni le atribuim. O poveste despre judecată, vină și libertate. O poveste despre oameni - O întrebare adresată vieții. Sau un răspuns? Jean-Paul Sartre spunea despre aceasta că este cea mai frumoasă și neînțeleasă operă a lui Camus. Avem oare noi puterea de a-l contrazice, sub pretextul înfăptuirii justiției?

[Mihaela Tarna]

Nu suntem toți greșitori? Și cine decide că este greșit sau corect ceea ce facem? Cine ne judecă? Dar noi nu judecăm? Nu suntem toți judecători și nu suntem toți penitenți? Avocatul autoproclamat judecător-penitent își mărturisește slăbiciunile în speranța de a fi arestat, dar nu de dragul dreptății, ci dorindu-și confirmarea poziției sale pe o treaptă deasupra tuturor. Toate in timp ce devoalează superficialitatea și egoismul din spatele actelor de bunăvoință, căutarea mulțumirii de sine și dificultatea deciziilor de viață.