What do you think?
Rate this book
Manualul întîmplărilor
Un scriitor de statura lui Stefan Agopian este stapan pe tot ce face, pe structura intregului si a partilor, pe cadenta frazelor, pe alegerea si intrebuintarea cuvintelor, pe realitati si fantasme, pe natura si functia personajelor si, fireste, pe inefabilul care face un stil si o opera. De asemenea el isi alege, de fapt, isi construieste o anume lume situata cumva in timp si apoi face cu ea ce vrea, dupa geniul sau. Face ce vrea, dar si ceva pe deasupra, de care, in mod necesar (si salutar in cazul scriitorilor mari), nu este si nu trebuie sa fie pe deplin constient. Structurile de adancime ale unei scrieri de rang inalt tin de structurile de adancime ale psihicului. Or, acestea, in taina lor, nu sunt niciodata un conglomerat de pulsiuni incongruente, sunt ceva tot atat de coerent ca un destin si transmit coerenta acestora si adancimea aceasta operei literare, constituind-o intr-o lume. (Petru Cretia) Stefan Agopian (n. 1947) a debutat editorial cu romanul Ziua maniei (Cartea Romaneasca, 1979). A Tache de catifea (Cartea Romaneasca, 1981; Ararat, 1995; Gramar, 1999; Polirom, 2004, 2012); Tobit (Eminescu, 1983; Polirom, 2005, 2014; traducere in limba germana, Kriterion, 1989; Premiul pentru Proza al Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti); Manualul intamplarilor (Cartea Romaneasca, 1984; Humanitas, 1993; Polirom, 2014; traducere in limba italiana, Felici Editore, 2012; traducere in limba germana, Verbrecher, 2018; Premiul Uniunii Scriitorilor); Sara (Eminescu, 1987; Paideia, 1991; Polirom, 2006; traducere in limba franceza, Actes Sud, 2015; Premiul revistei Amfiteatru pentru cea mai buna scriere beletristica a anului); Insemnari din Sodoma (Eminescu, 1993); Republica pe esafod (Cartea Romaneasca, 2000; Premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti); Fric (Polirom, 2003; Premiul ASPRO pentru experiment in cadrul Targului International de Carte Bookarest 2004 si Premiul revistei Cuvantul la categoria Superlativele anului 2003 ). La Editura Polirom au mai aparut volumele Opere I. Insemnari din Sodoma, Drumul, Republica pe esafod, Ziua maniei, Manualul intamplarilor, Tache de catifea (2008), Opere II. Sara, Tobit, Fric (2009) si Scriitor in comunism (niste amintiri) (2013; Premiul special al juriului USR si Premiul revistei Observator Cultural, sectiunea Memorialistica ).
130 pages, Unknown Binding
First published January 1, 1984
2 people are currently reading
185 people want to read
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 18 of 18 reviews
March 26, 2017
Fantezie şi umor. O carte cât o mie de zâmbete.
„Soarele se ridicase în creştetul lor şi mirosea bezmetic a ierburi încinse de amiază. De undeva, de departe, vîntul aduse mirosul muşeţelului în nările lor.
— Bine am făcut, bre, că ne-am aşezat un pic, ca să nu obosim prea tare. Cum a zis Platon: sufletul omului…
— Da, ştiu! spuse Ioan, Prudenţa, Tăria sufletească, Dreptatea, Cumpătarea. „Prudenţa ne arată cea dintîi Beatitudinea, iar celelalte virtuţi ne poartă ca trei drumuri asemenea, spre aceeaşi Beatitudine.“
— Stau şi mă gîndesc, bre, spuse Armeanul, de ce-o fi nevoie de patru căi, cînd una e prea de-ajuns?”
„Soarele se ridicase în creştetul lor şi mirosea bezmetic a ierburi încinse de amiază. De undeva, de departe, vîntul aduse mirosul muşeţelului în nările lor.
— Bine am făcut, bre, că ne-am aşezat un pic, ca să nu obosim prea tare. Cum a zis Platon: sufletul omului…
— Da, ştiu! spuse Ioan, Prudenţa, Tăria sufletească, Dreptatea, Cumpătarea. „Prudenţa ne arată cea dintîi Beatitudinea, iar celelalte virtuţi ne poartă ca trei drumuri asemenea, spre aceeaşi Beatitudine.“
— Stau şi mă gîndesc, bre, spuse Armeanul, de ce-o fi nevoie de patru căi, cînd una e prea de-ajuns?”
January 18, 2022
Mai rar să râzi așa, tam-nesam, citind cuminte - căci ce se poate întâmpla? - dintr-o carte.
”Dar Ioan îl opri la timp fiindcă o ureche mare se făcuse în zid curioasă. Urinară în pîlnia acelei urechi, apoi scuipară în ea și urechea se făcu iar înapoi, un zid mucezit și umed.”
Și nu te mai saturi, pentru că mai există și alte minunății.
”Nimic, bre, nu e mai folositor decît statul, după cum spunea și iezuitul Cristoval Acosta în lucrarea Drogas, în anul 1578, așa că nu înțeleg de ce nu te așezi mata, mai spuse și se uită la unterofițer așa cum te uiți la vreo plantă care a crescut lîngă tine în timp ce dormeai sau te gîndeai la altceva.”
”Suspinînd, Armeanul aruncă o privire apoasă lumii, anul acela, 1808, începu din nou atunci, mereu. ”
Cartea asta merge în raftul cărților ce ar trebui recitite, d.v.t..
”Dar Ioan îl opri la timp fiindcă o ureche mare se făcuse în zid curioasă. Urinară în pîlnia acelei urechi, apoi scuipară în ea și urechea se făcu iar înapoi, un zid mucezit și umed.”
Și nu te mai saturi, pentru că mai există și alte minunății.
”Nimic, bre, nu e mai folositor decît statul, după cum spunea și iezuitul Cristoval Acosta în lucrarea Drogas, în anul 1578, așa că nu înțeleg de ce nu te așezi mata, mai spuse și se uită la unterofițer așa cum te uiți la vreo plantă care a crescut lîngă tine în timp ce dormeai sau te gîndeai la altceva.”
”Suspinînd, Armeanul aruncă o privire apoasă lumii, anul acela, 1808, începu din nou atunci, mereu. ”
Cartea asta merge în raftul cărților ce ar trebui recitite, d.v.t..
Read
June 25, 2019Poate nu sunt eu familiarizată cu stilul acestui autor, dar pe mine nu prea m-a convins! Nu a fost o carte pe gustul meu, probabil dacă ar fi avut dimensiuni mai mari, chiar aș fi abandonat-o!
”Numele este o anume imitație a lucrului. Și fiind așa, nu trebuie să ne pese prea mult de ceea ce spunem sau auzim.”
”Numele este o anume imitație a lucrului. Și fiind așa, nu trebuie să ne pese prea mult de ceea ce spunem sau auzim.”
April 10, 2023
O să scriu ceva despre cartea asta când o voi înțelege suficient. Nu credeam că literatura română mă mai poate surprinde într-atât.
April 19, 2015
http://www.bookaholic.ro/recenzie-man...
Stau o vreme, beau o vreme, tac o vreme… despre Manualul întâmplărilor de Ștefan Agopian
Stefan Agopian este unul dintre cei mai fermecători inventatori de lumi din literatura română. Nevoia de evadare l-a făcut să-și proiecteze în anii comunismului narațiunile pe diferite fundaluri istorice, doar că istoria rămâne un simplu pretext. Scriitorul realizează de fapt o dislocare a acesteia, reconstituind mai degrabă lumi inventate. (Auto)referențialul este mult prea puțin, literatura sa fiind una autentic ficțională.
Publicat în 1984, după Ziua mâniei, Tache de catifea șiTobit, Manualul întâmplărilor este cartea pe care Agopian a început s-o scrie înaintea celorlalte, într-o perioadă în care era pasionat de numismatică (din vinderea colecției a făcut se pare mai mulți bani decât din cărți). Această pasiune l-a și adus în preajma lui Nichita Stănescu. Descoperind că este și scriitor, Nichita va fi primul care va citi pagini din Manualul întâmplărilor și, încântat, îi va cere să citească fragmente la el acasă, în fața prietenilor, decretându-l genial. Și avea destule motive, căci Manualul întâmplărilor rămâne, la zeci de ani de la publicare, o carte fără vârstă, care se poate citi și mai ales reciti cu o rară plăcere. Multă voluptate rafinată este de găsit în paginile sale, fie ea ghicită în spatele scriiturii, fie încercată de cititorul care, pe nesimțite, se trezește învăluit în atmosfera romanului. O voluptate a inexistentului, a misterului, a trecerii dincolo de raționalitatea realului. Voluptatea marilor povești și povestitori.
Din povestire în povestire, cu un umor rar întâlnit în literatura română, mizând pe strategii inocent-ludice, Ștefan Agopian își poartă cititorii într-un tărâm al fanteziei, alături de cei doi călători ai săi – Armeanul Zadic și Ioan Geograful. Două făpturi de mirare, cu o consistență spectrală, care hoinăresc tăifăsuind (la modul fantastic-erudit, chiar filosofic, intertextualitatea implicând aici deopotrivă cărți reale și cărți inventate), așezându-și privirile deasupra unui timp și a unui spațiu pe cât de fantasmagorice, pe atât de fireşti resimţite de ei. Lumea imaginată își creează propria realitate, în care se strecoară tot soiul de făpturi născute din neant: cacodemonul lui Cantemir, dulăul Magog, păsăroiul Ulise, drăcușorul Clausevici (ce poartă un coif pe cap și se cuibărește la picioarele oamenilor, descoperindu-i noaptea), stimfalida Diana (ținută într-un borcan), moloși care se prăbușesc în ei înşişi ca într-un gol, îngeri, oameni angajați pe post de dulău… Apar, vorbesc, se luptă și dispar dintr-o lume de început de secol XIX, bântuită, de altfel, de război, foamete și ciumă.
S-a scris deseori despre lehamitea, indiferența, lenea de factură balcanică din scrierile lui Ștefan Agopian. De fapt, în ciudatele sale personaje, care trăiesc dincolo de timpul istoric, pulsează un contagios neastâmpăr existențial care îi mută din loc în loc, căutând nici ei nu știu ce. Himere, fantasme, plăsmuiri le ies în cale. Dacă e, lehamitea lor e creatoare, se ridică peste întâmplările acestei lumi, cum se ridică soarele peste mocirla în care se trezesc ei la începutul romanului. Și nu se dezmeticesc oricum, ci în afara timpului, într-o lume care le aparține în toate nemărginirile ei:
„ – Azi o fi vreo sărbătoare, spuse Zadic, de nu ne întâlnirăm cu nimeni.
– Or fi Floriile, spuse Ioan, că anul ăsta Paștele cade devreme de tot.
– Bre, să știi că azi e chiar Paștele și noi nu știurăm deloc! spuse Zadic.
– Nu e, că, dacă era, trebuia să fi mers la Înviere aseară și noi n-am mers”.
Somnul, băutul, poveștile și mai ales privitul sunt catrafusele la care nu renunță cei doi în călătoria lor. Nu se grăbesc, nu simt că trebuie să ajungă nicăieri, căci: „Nu știi că n-ai unde să pleci? Peste tot e la fel”. În plus, au și conștiința ființării lor ca „actori nesăbuiți și veșnici”. Doar că vorbele lor au puterea de a se așeza peste lume, luminând-o sau mohorând-o. Nu caută pretexte să nu facă nimic, doar că nu găsesc ce să facă, deși unul dintre ei are încercate peste 100 de meserii, a căror listă este redată în roman. Erudiți, mucaliți, întorc lumea și pe față și pe dos și acționează prin contemplație și vorbă. Nemărginirea timpului se lăfăie în lumea lor. Dincolo de timp, cei doi stau o vreme, beau o vreme, tac o vreme, vorbesc o vreme… de obicei singuri la marginea dimineților: „Și, tăcând și privind, priviră. Și, privind, ziua se scurse leneșă pe lângă ei, o altă zi, la fel, făcându-se iar”. Și, mai ales, nu pierd din vedere cerul cu toate nuanțele metamorfozelor lui. Într-un timp, după un timp…
Vălmășag de real și de fantastic, de real și de vis, de istorie și de utopie, de grotesc și de sublim, de moarte și de viață, de sacru și drăcesc, Manualul întâmplărilor este o carte construită mai ales din priviri, din jocul întrepătrunderii luminii cu întunericul, a somnului cu trezia. În proza lui Agopian, lumea se lasă zărită fie cu ochi limpezi, fie cu cu ochi somoroși, niciodată de două ori la fel. Dar se lasă privită mai ales cu ochiul din frunte: „Privea nedumerit lumea cu ochiul din mijocul frunții și lumea se înfigea în ochiul lui, netrebnică, speriindu-l”. Ori prin lunetă se lasă adusă aproape, nevăzutul crescând în ochii privitorului care privește de departe și vede ca și când ar fi acolo. Fără a avea aerul, cei doi hoinari sunt niște conștiințe reflexive. Dar nu oferă decât cioburi de reflexivitate, nimic nu se întregește. Le place să se așeze, să nu cumva să obosească sufletul omului, așa cum învățaseră de la Platon. Și din statul lor se nasc vorbe. Le place să bea în tăcere și de aici se nasc alte vorbe. Iar lumea, ca tărâm de vorbe și de întâmplări în care nu se întâmplă mai nimic, își creează propria realitate.
Rafinament stilistic propriu lui Ștefan Agopian naște poezie, frazele sale sunt extrem de plastice, cuvintele se înfing în carnea realității, rezultând imagini de un uluitor lirism senzual, legate într-un năstrușnic joc al semnificațiilor:
„Se ilumina încet în sâmbăta aceea a sfinților Evsignie, Nona și Fabie, ca un tăiș știrb râcâind întunericul din jurul trupurilor noastre se arăta ziua și nevolnică. Clopotele bătură alene și o pieliță de lumină ca o scufie se așternu peste oraș. Strigoii, care or fi fost, dănțuiră pentru ultima oară, răsuflară cu îndoială din lumina lăptoasă și se așternură la drum. Un înger nevăzut ochilor lumii făcu repede ordine în grămada lor împingându-i spre altă noapte și ei, jucăușii, se duseră nepăsători într-acolo”.
„De undeva din aer se auzi un zgomot ca atunci când pui un cearceaf ud în vânt”.
„Ciorchini mari de struguri erau agățați pe o frânghie, brumării, ca niște sâni prea plini, atârnând greu și trist din alt anotimp în iarna noastră”.
„Ne-am așezat în mers ca într-o tăcere șerpoasă”.
„Într-un timp, Ioan aprinse un felinar de-l cărase după el toată vremea aproape de pomană și în noapte se făcu o gaură ca un clopot și ei intrară în gaura aia albă și rece ca într-o întâmplare dorită și preafericiți și preaînalți și veșnici”.
Dialogurile dintre cei doi mustesc de un umor răvășitor, iar pe hotarul nestatornic dintre grav şi jucăuş se înfiripă libertatea de a crea adevărul:
„ – Vom poposi aici, bre, să ne facem rugăciunile, spuse Armeanul.
– Eu o să spun alfabetul! Spuse Ioan privind apatic, căci, după cum poți afla din literatura mistică, alfabetul cuprinde toate rugăciunile, ba chiar și comunicarea cu îngerii”.
Memoria fantezistă a autorului rupe bucăți din realitatea istorică, o amestecă cu alte lumi livreşti, și îi adaugă un consistent coeficient de fantezie pură. Negânditul și imprevizibilul străbat cu măreție cartea de-a lungul şi de-a latul, susţinând mai ales așa-zisa evoluție a personajelor, ele însele nelămurite dacă sunt vii sau moarte („Bre, să știi că suntem morți dacă ni se întâmplă toate astea și nu știm”), dacă sunt făcute din carne și oase ori sunt himere ce se ridică din realitate precum aburul din bălți. Umorul celor doi picaro metafizici e pe cât de trist, pe atât de adânc răsucit în carnea lumii. Ideea că râsul ar fi proprietatea diavolilor este parcă aruncată întâmplător de autor, dar rămâne în mintea cititorului, născând întrebări. Ca și finalul, așezat sub semnul desfacerii aripilor îngerești peste lumea care se întunecă de poftele și de frica lui Ioan. Alegorie utopică sau distopică!? Nu ni se alege, dar de necontestat este farmecul scriiturii care fascinează prin spectaculosul ineditului deseori şocant, prin atmosfera grea de senzualitate și prin întorsăturile limbajului. La Ștefan Agopian, firescul fanteziei crește şi se aşază domol în umbra realității.
Ștefan Agopian, Manualul întâmplărilor, Postfaţă de Petru Creţia, Editura Polirom, 2014
Stau o vreme, beau o vreme, tac o vreme… despre Manualul întâmplărilor de Ștefan Agopian
Stefan Agopian este unul dintre cei mai fermecători inventatori de lumi din literatura română. Nevoia de evadare l-a făcut să-și proiecteze în anii comunismului narațiunile pe diferite fundaluri istorice, doar că istoria rămâne un simplu pretext. Scriitorul realizează de fapt o dislocare a acesteia, reconstituind mai degrabă lumi inventate. (Auto)referențialul este mult prea puțin, literatura sa fiind una autentic ficțională.
Publicat în 1984, după Ziua mâniei, Tache de catifea șiTobit, Manualul întâmplărilor este cartea pe care Agopian a început s-o scrie înaintea celorlalte, într-o perioadă în care era pasionat de numismatică (din vinderea colecției a făcut se pare mai mulți bani decât din cărți). Această pasiune l-a și adus în preajma lui Nichita Stănescu. Descoperind că este și scriitor, Nichita va fi primul care va citi pagini din Manualul întâmplărilor și, încântat, îi va cere să citească fragmente la el acasă, în fața prietenilor, decretându-l genial. Și avea destule motive, căci Manualul întâmplărilor rămâne, la zeci de ani de la publicare, o carte fără vârstă, care se poate citi și mai ales reciti cu o rară plăcere. Multă voluptate rafinată este de găsit în paginile sale, fie ea ghicită în spatele scriiturii, fie încercată de cititorul care, pe nesimțite, se trezește învăluit în atmosfera romanului. O voluptate a inexistentului, a misterului, a trecerii dincolo de raționalitatea realului. Voluptatea marilor povești și povestitori.
Din povestire în povestire, cu un umor rar întâlnit în literatura română, mizând pe strategii inocent-ludice, Ștefan Agopian își poartă cititorii într-un tărâm al fanteziei, alături de cei doi călători ai săi – Armeanul Zadic și Ioan Geograful. Două făpturi de mirare, cu o consistență spectrală, care hoinăresc tăifăsuind (la modul fantastic-erudit, chiar filosofic, intertextualitatea implicând aici deopotrivă cărți reale și cărți inventate), așezându-și privirile deasupra unui timp și a unui spațiu pe cât de fantasmagorice, pe atât de fireşti resimţite de ei. Lumea imaginată își creează propria realitate, în care se strecoară tot soiul de făpturi născute din neant: cacodemonul lui Cantemir, dulăul Magog, păsăroiul Ulise, drăcușorul Clausevici (ce poartă un coif pe cap și se cuibărește la picioarele oamenilor, descoperindu-i noaptea), stimfalida Diana (ținută într-un borcan), moloși care se prăbușesc în ei înşişi ca într-un gol, îngeri, oameni angajați pe post de dulău… Apar, vorbesc, se luptă și dispar dintr-o lume de început de secol XIX, bântuită, de altfel, de război, foamete și ciumă.
S-a scris deseori despre lehamitea, indiferența, lenea de factură balcanică din scrierile lui Ștefan Agopian. De fapt, în ciudatele sale personaje, care trăiesc dincolo de timpul istoric, pulsează un contagios neastâmpăr existențial care îi mută din loc în loc, căutând nici ei nu știu ce. Himere, fantasme, plăsmuiri le ies în cale. Dacă e, lehamitea lor e creatoare, se ridică peste întâmplările acestei lumi, cum se ridică soarele peste mocirla în care se trezesc ei la începutul romanului. Și nu se dezmeticesc oricum, ci în afara timpului, într-o lume care le aparține în toate nemărginirile ei:
„ – Azi o fi vreo sărbătoare, spuse Zadic, de nu ne întâlnirăm cu nimeni.
– Or fi Floriile, spuse Ioan, că anul ăsta Paștele cade devreme de tot.
– Bre, să știi că azi e chiar Paștele și noi nu știurăm deloc! spuse Zadic.
– Nu e, că, dacă era, trebuia să fi mers la Înviere aseară și noi n-am mers”.
Somnul, băutul, poveștile și mai ales privitul sunt catrafusele la care nu renunță cei doi în călătoria lor. Nu se grăbesc, nu simt că trebuie să ajungă nicăieri, căci: „Nu știi că n-ai unde să pleci? Peste tot e la fel”. În plus, au și conștiința ființării lor ca „actori nesăbuiți și veșnici”. Doar că vorbele lor au puterea de a se așeza peste lume, luminând-o sau mohorând-o. Nu caută pretexte să nu facă nimic, doar că nu găsesc ce să facă, deși unul dintre ei are încercate peste 100 de meserii, a căror listă este redată în roman. Erudiți, mucaliți, întorc lumea și pe față și pe dos și acționează prin contemplație și vorbă. Nemărginirea timpului se lăfăie în lumea lor. Dincolo de timp, cei doi stau o vreme, beau o vreme, tac o vreme, vorbesc o vreme… de obicei singuri la marginea dimineților: „Și, tăcând și privind, priviră. Și, privind, ziua se scurse leneșă pe lângă ei, o altă zi, la fel, făcându-se iar”. Și, mai ales, nu pierd din vedere cerul cu toate nuanțele metamorfozelor lui. Într-un timp, după un timp…
Vălmășag de real și de fantastic, de real și de vis, de istorie și de utopie, de grotesc și de sublim, de moarte și de viață, de sacru și drăcesc, Manualul întâmplărilor este o carte construită mai ales din priviri, din jocul întrepătrunderii luminii cu întunericul, a somnului cu trezia. În proza lui Agopian, lumea se lasă zărită fie cu ochi limpezi, fie cu cu ochi somoroși, niciodată de două ori la fel. Dar se lasă privită mai ales cu ochiul din frunte: „Privea nedumerit lumea cu ochiul din mijocul frunții și lumea se înfigea în ochiul lui, netrebnică, speriindu-l”. Ori prin lunetă se lasă adusă aproape, nevăzutul crescând în ochii privitorului care privește de departe și vede ca și când ar fi acolo. Fără a avea aerul, cei doi hoinari sunt niște conștiințe reflexive. Dar nu oferă decât cioburi de reflexivitate, nimic nu se întregește. Le place să se așeze, să nu cumva să obosească sufletul omului, așa cum învățaseră de la Platon. Și din statul lor se nasc vorbe. Le place să bea în tăcere și de aici se nasc alte vorbe. Iar lumea, ca tărâm de vorbe și de întâmplări în care nu se întâmplă mai nimic, își creează propria realitate.
Rafinament stilistic propriu lui Ștefan Agopian naște poezie, frazele sale sunt extrem de plastice, cuvintele se înfing în carnea realității, rezultând imagini de un uluitor lirism senzual, legate într-un năstrușnic joc al semnificațiilor:
„Se ilumina încet în sâmbăta aceea a sfinților Evsignie, Nona și Fabie, ca un tăiș știrb râcâind întunericul din jurul trupurilor noastre se arăta ziua și nevolnică. Clopotele bătură alene și o pieliță de lumină ca o scufie se așternu peste oraș. Strigoii, care or fi fost, dănțuiră pentru ultima oară, răsuflară cu îndoială din lumina lăptoasă și se așternură la drum. Un înger nevăzut ochilor lumii făcu repede ordine în grămada lor împingându-i spre altă noapte și ei, jucăușii, se duseră nepăsători într-acolo”.
„De undeva din aer se auzi un zgomot ca atunci când pui un cearceaf ud în vânt”.
„Ciorchini mari de struguri erau agățați pe o frânghie, brumării, ca niște sâni prea plini, atârnând greu și trist din alt anotimp în iarna noastră”.
„Ne-am așezat în mers ca într-o tăcere șerpoasă”.
„Într-un timp, Ioan aprinse un felinar de-l cărase după el toată vremea aproape de pomană și în noapte se făcu o gaură ca un clopot și ei intrară în gaura aia albă și rece ca într-o întâmplare dorită și preafericiți și preaînalți și veșnici”.
Dialogurile dintre cei doi mustesc de un umor răvășitor, iar pe hotarul nestatornic dintre grav şi jucăuş se înfiripă libertatea de a crea adevărul:
„ – Vom poposi aici, bre, să ne facem rugăciunile, spuse Armeanul.
– Eu o să spun alfabetul! Spuse Ioan privind apatic, căci, după cum poți afla din literatura mistică, alfabetul cuprinde toate rugăciunile, ba chiar și comunicarea cu îngerii”.
Memoria fantezistă a autorului rupe bucăți din realitatea istorică, o amestecă cu alte lumi livreşti, și îi adaugă un consistent coeficient de fantezie pură. Negânditul și imprevizibilul străbat cu măreție cartea de-a lungul şi de-a latul, susţinând mai ales așa-zisa evoluție a personajelor, ele însele nelămurite dacă sunt vii sau moarte („Bre, să știi că suntem morți dacă ni se întâmplă toate astea și nu știm”), dacă sunt făcute din carne și oase ori sunt himere ce se ridică din realitate precum aburul din bălți. Umorul celor doi picaro metafizici e pe cât de trist, pe atât de adânc răsucit în carnea lumii. Ideea că râsul ar fi proprietatea diavolilor este parcă aruncată întâmplător de autor, dar rămâne în mintea cititorului, născând întrebări. Ca și finalul, așezat sub semnul desfacerii aripilor îngerești peste lumea care se întunecă de poftele și de frica lui Ioan. Alegorie utopică sau distopică!? Nu ni se alege, dar de necontestat este farmecul scriiturii care fascinează prin spectaculosul ineditului deseori şocant, prin atmosfera grea de senzualitate și prin întorsăturile limbajului. La Ștefan Agopian, firescul fanteziei crește şi se aşază domol în umbra realității.
Ștefan Agopian, Manualul întâmplărilor, Postfaţă de Petru Creţia, Editura Polirom, 2014
Read
June 10, 2015Stau o vreme, beau o vreme, tac o vreme…
Stefan Agopian este unul dintre cei mai fermecători inventatori de lumi din literatura română. Nevoia de evadare l-a făcut să-și proiecteze în anii comunismului narațiunile pe diferite fundaluri istorice, doar că istoria rămâne un simplu pretext. Scriitorul realizează de fapt o dislocare a acesteia, reconstituind mai degrabă lumi inventate. (Auto)referențialul este mult prea puțin, literatura sa fiind una autentic ficțională.
Publicat în 1984, după Ziua mâniei, Tache de catifea șiTobit, Manualul întâmplărilor este cartea pe care Agopian a început s-o scrie înaintea celorlalte, într-o perioadă în care era pasionat de numismatică (din vinderea colecției a făcut se pare mai mulți bani decât din cărți). Această pasiune l-a și adus în preajma lui Nichita Stănescu. Descoperind că este și scriitor, Nichita va fi primul care va citi pagini din Manualul întâmplărilor și, încântat, îi va cere să citească fragmente la el acasă, în fața prietenilor, decretându-l genial. Și avea destule motive, căci Manualul întâmplărilor rămâne, la zeci de ani de la publicare, o carte fără vârstă, care se poate citi și mai ales reciti cu o rară plăcere. Multă voluptate rafinată este de găsit în paginile sale, fie ea ghicită în spatele scriiturii, fie încercată de cititorul care, pe nesimțite, se trezește învăluit în atmosfera romanului. O voluptate a inexistentului, a misterului, a trecerii dincolo de raționalitatea realului. Voluptatea marilor povești și povestitori.
Din povestire în povestire, cu un umor rar întâlnit în literatura română, mizând pe strategii inocent-ludice, Ștefan Agopian își poartă cititorii într-un tărâm al fanteziei, alături de cei doi călători ai săi – Armeanul Zadic și Ioan Geograful. Două făpturi de mirare, cu o consistență spectrală, care hoinăresc tăifăsuind (la modul fantastic-erudit, chiar filosofic, intertextualitatea implicând aici deopotrivă cărți reale și cărți inventate), așezându-și privirile deasupra unui timp și a unui spațiu pe cât de fantasmagorice, pe atât de fireşti resimţite de ei. Lumea imaginată își creează propria realitate, în care se strecoară tot soiul de făpturi născute din neant: cacodemonul lui Cantemir, dulăul Magog, păsăroiul Ulise, drăcușorul Clausevici (ce poartă un coif pe cap și se cuibărește la picioarele oamenilor, descoperindu-i noaptea), stimfalida Diana (ținută într-un borcan), moloși care se prăbușesc în ei înşişi ca într-un gol, îngeri, oameni angajați pe post de dulău… Apar, vorbesc, se luptă și dispar dintr-o lume de început de secol XIX, bântuită, de altfel, de război, foamete și ciumă.
S-a scris deseori despre lehamitea, indiferența, lenea de factură balcanică din scrierile lui Ștefan Agopian. De fapt, în ciudatele sale personaje, care trăiesc dincolo de timpul istoric, pulsează un contagios neastâmpăr existențial care îi mută din loc în loc, căutând nici ei nu știu ce. Himere, fantasme, plăsmuiri le ies în cale. Dacă e, lehamitea lor e creatoare, se ridică peste întâmplările acestei lumi, cum se ridică soarele peste mocirla în care se trezesc ei la începutul romanului. (continuarea cronicii: http://www.bookaholic.ro/recenzie-man...)
Stefan Agopian este unul dintre cei mai fermecători inventatori de lumi din literatura română. Nevoia de evadare l-a făcut să-și proiecteze în anii comunismului narațiunile pe diferite fundaluri istorice, doar că istoria rămâne un simplu pretext. Scriitorul realizează de fapt o dislocare a acesteia, reconstituind mai degrabă lumi inventate. (Auto)referențialul este mult prea puțin, literatura sa fiind una autentic ficțională.
Publicat în 1984, după Ziua mâniei, Tache de catifea șiTobit, Manualul întâmplărilor este cartea pe care Agopian a început s-o scrie înaintea celorlalte, într-o perioadă în care era pasionat de numismatică (din vinderea colecției a făcut se pare mai mulți bani decât din cărți). Această pasiune l-a și adus în preajma lui Nichita Stănescu. Descoperind că este și scriitor, Nichita va fi primul care va citi pagini din Manualul întâmplărilor și, încântat, îi va cere să citească fragmente la el acasă, în fața prietenilor, decretându-l genial. Și avea destule motive, căci Manualul întâmplărilor rămâne, la zeci de ani de la publicare, o carte fără vârstă, care se poate citi și mai ales reciti cu o rară plăcere. Multă voluptate rafinată este de găsit în paginile sale, fie ea ghicită în spatele scriiturii, fie încercată de cititorul care, pe nesimțite, se trezește învăluit în atmosfera romanului. O voluptate a inexistentului, a misterului, a trecerii dincolo de raționalitatea realului. Voluptatea marilor povești și povestitori.
Din povestire în povestire, cu un umor rar întâlnit în literatura română, mizând pe strategii inocent-ludice, Ștefan Agopian își poartă cititorii într-un tărâm al fanteziei, alături de cei doi călători ai săi – Armeanul Zadic și Ioan Geograful. Două făpturi de mirare, cu o consistență spectrală, care hoinăresc tăifăsuind (la modul fantastic-erudit, chiar filosofic, intertextualitatea implicând aici deopotrivă cărți reale și cărți inventate), așezându-și privirile deasupra unui timp și a unui spațiu pe cât de fantasmagorice, pe atât de fireşti resimţite de ei. Lumea imaginată își creează propria realitate, în care se strecoară tot soiul de făpturi născute din neant: cacodemonul lui Cantemir, dulăul Magog, păsăroiul Ulise, drăcușorul Clausevici (ce poartă un coif pe cap și se cuibărește la picioarele oamenilor, descoperindu-i noaptea), stimfalida Diana (ținută într-un borcan), moloși care se prăbușesc în ei înşişi ca într-un gol, îngeri, oameni angajați pe post de dulău… Apar, vorbesc, se luptă și dispar dintr-o lume de început de secol XIX, bântuită, de altfel, de război, foamete și ciumă.
S-a scris deseori despre lehamitea, indiferența, lenea de factură balcanică din scrierile lui Ștefan Agopian. De fapt, în ciudatele sale personaje, care trăiesc dincolo de timpul istoric, pulsează un contagios neastâmpăr existențial care îi mută din loc în loc, căutând nici ei nu știu ce. Himere, fantasme, plăsmuiri le ies în cale. Dacă e, lehamitea lor e creatoare, se ridică peste întâmplările acestei lumi, cum se ridică soarele peste mocirla în care se trezesc ei la începutul romanului. (continuarea cronicii: http://www.bookaholic.ro/recenzie-man...)
September 5, 2018
Ein Riesenspaß!
Und ich kann mich nicht erinnern, etwas so herzzerreißend trauriges gelesen zu haben.
Dieses ist AUCH das beste Buch der Welt.
Und ich kann mich nicht erinnern, etwas so herzzerreißend trauriges gelesen zu haben.
Dieses ist AUCH das beste Buch der Welt.
October 17, 2022
O carte unică în literatura română, pe care chiar realist-magicienii sud-americani ar putea fi invidioși.
February 1, 2017
Restored my faith in Romanian literature... Mă mir că nu știam de Ștefan Agopian, e un autor atât de bun și de versatil. Textul acesta scurt e atât de complex (cu referințe metatextuale la Homer și la războiul troian, cu un cuplu livresc amintind de Don Quijote și de Sancho Panza, cu idei contradictorii armonizate perfect, cu jocuri de cuvinte delicioase, cu momente lirice extrem de duioase și dureroase)...e o carte perfectă, în opinia mea!
October 29, 2025
Cartea lui Agopian este precum desenul de pe copertă (care îi aparține lui Sorin Ilfoveanu). Este un roman fantastic, straniu, postmodern, care transcende orice limită - de timp, spațiu, limbaj. Neavând un fir narativ, cartea este un conglomerat de întâmplări bizare exprimate aproape poetic, iar Ștefan Agopian inventează un univers propriu, cu forme, cuvinte, norme și realități unice.
Citind-o, mi-am amintit de "Colourless green ideas sleep furiously", propoziția inventată de Noam Chomsky ca să ilustreze diferența dintre sintaxă și semantică. O propoziție care respectă normele gramaticale, dar care este lipsită de sens. "Manualul întâmplărilor" poate părea pe alocuri că aparține aceluiași registru în încercarea de a evidenția absurdul existenței.
Deși are puține pagini, cartea poate pune probleme unui cititor interesat de intrigi. Sunt însă pagini încărcate cu umor, ironie și poezie:
"Drumul se prelungi la nesfârșit printre copaci scrumiți și biserici roșietice și bălți puturoase, lenevite de lintiță și mătasea-broaștei."
"O dimineață ca de alcool ne învălui spre sfârșit, palizi și înalți stăteam în jilțurile noastre și neînduplecați. Răceala nopții și negura se adunară în orbitele ochilor noștri, fără pofte neîmplinite furăm atunci în câmpie. Păsări răcoroase și firești, gândurile nu ne mai dădură ocol buimace. Un cer siniliu ne cotropi, al altei lumi și al altei vieți și al altor întâmplări."
Citind-o, mi-am amintit de "Colourless green ideas sleep furiously", propoziția inventată de Noam Chomsky ca să ilustreze diferența dintre sintaxă și semantică. O propoziție care respectă normele gramaticale, dar care este lipsită de sens. "Manualul întâmplărilor" poate părea pe alocuri că aparține aceluiași registru în încercarea de a evidenția absurdul existenței.
Deși are puține pagini, cartea poate pune probleme unui cititor interesat de intrigi. Sunt însă pagini încărcate cu umor, ironie și poezie:
"Drumul se prelungi la nesfârșit printre copaci scrumiți și biserici roșietice și bălți puturoase, lenevite de lintiță și mătasea-broaștei."
"O dimineață ca de alcool ne învălui spre sfârșit, palizi și înalți stăteam în jilțurile noastre și neînduplecați. Răceala nopții și negura se adunară în orbitele ochilor noștri, fără pofte neîmplinite furăm atunci în câmpie. Păsări răcoroase și firești, gândurile nu ne mai dădură ocol buimace. Un cer siniliu ne cotropi, al altei lumi și al altei vieți și al altor întâmplări."
January 12, 2020
Die seltsame Geschichte von Jahreszeit zu Jahreszeit der beiden Trinker Ioan und Zadic, im beginnenden 19. Jahrhundert in der Phanariotenzeit, erzählt in mehreren skurrilen Episoden. Vom Autor wurde das Buch in den 80er Jahren dank der historischen Rahmenhandlung durch den Zensur gebracht, obgleich die Bezüge auf das Spitzelwesen, mit Ohren die aus Wänden wachsen und durchs Lande reisenden Spionen durchaus als Kritik am Ceausescu Regime leicht verstanden werden kann: Es war im Monat November, wie ich schon sagte, und noch immer ging ich umher, da sah ich und hörte, dass es sehr viele Feinde des Fürsten gibt, sodass das Aufspießen, Hautabziehen, Zungenausreißen, Handabhacken, Augenausstechen, Annageln sowie anderes, was uns vor den Feinden bewahrt, wie zum Beispiel Einsperren in die Dicke Elena, Konfiszieren des Vermögens, Ausweisung, Herabwerfen vom Turm zu Coltia, Ertränken im Flusse Bucurestoaia einmal durchgeführt werden müsse, um einigermaßen mit der Horde der Böswilligen fertig zu werden. (34)
Durch die dort erwähnten Todesarten ein wenig angedeutet, mehr noch aber durch die Referenzen auf Gog und Magog, der enzyklopädische Hund trägt diesen Namen, auf Bischöfe, Kirche und Apokryphie inmitten einer zerfallenden Welt, erscheint die Geschichte als geradezu apokalyptisch. Die phantastischen Figuren, die verschiedenen Engel, Teufel und Dämonen, die Stymphaliden aus der Mythologie, der Riesenvogel Odysseus oder auch ein kleiner in preußischer Uniform gekleidete Dämon Clausewitsch - eindeutigh der Verfasser des militärtheoretischen Werkes 'Vom Kriege' - lassen die Illusion einer stringent aufgebauten, klaren Handlung gar nicht erst aufkommen. Roman lässt es sich damit vielleicht schwer nennen - aber mit seinen zahlreichen intertextuellen Verweisen ist das Handbuch dennoch alles andere als langweilig. Am stärksten sind vielleicht die Bilder, die in ihrer Melancholie über die Horizont des trinkfreudigen Irrsinns hinauszuweisen vermögen und sich in die Ruhe jenseits der geschilderten Welt aufmachen: aber Ioan antwortete nicht, er betrachtete den Flug der Engel und freute sich wie ein Dummkopf, dort wo er war, in seinem Leichentuch. Und schweigend und schauend umfasste der Morgen nichts wie ein schlecht zugebundener Jutesack, der sich träge zur Erde neigt und verlassen in irgendeiner Scheune mit zerborstenem Dachte steht. (91)
Durch die dort erwähnten Todesarten ein wenig angedeutet, mehr noch aber durch die Referenzen auf Gog und Magog, der enzyklopädische Hund trägt diesen Namen, auf Bischöfe, Kirche und Apokryphie inmitten einer zerfallenden Welt, erscheint die Geschichte als geradezu apokalyptisch. Die phantastischen Figuren, die verschiedenen Engel, Teufel und Dämonen, die Stymphaliden aus der Mythologie, der Riesenvogel Odysseus oder auch ein kleiner in preußischer Uniform gekleidete Dämon Clausewitsch - eindeutigh der Verfasser des militärtheoretischen Werkes 'Vom Kriege' - lassen die Illusion einer stringent aufgebauten, klaren Handlung gar nicht erst aufkommen. Roman lässt es sich damit vielleicht schwer nennen - aber mit seinen zahlreichen intertextuellen Verweisen ist das Handbuch dennoch alles andere als langweilig. Am stärksten sind vielleicht die Bilder, die in ihrer Melancholie über die Horizont des trinkfreudigen Irrsinns hinauszuweisen vermögen und sich in die Ruhe jenseits der geschilderten Welt aufmachen: aber Ioan antwortete nicht, er betrachtete den Flug der Engel und freute sich wie ein Dummkopf, dort wo er war, in seinem Leichentuch. Und schweigend und schauend umfasste der Morgen nichts wie ein schlecht zugebundener Jutesack, der sich träge zur Erde neigt und verlassen in irgendeiner Scheune mit zerborstenem Dachte steht. (91)
February 23, 2017
Poate că nu a fost o idee prea bună ca al doilea roman pe care îl citesc de la acest autor să fie „Manualul întâmplărilor”, deoarece chiar dacă la prima vedere pare un text ușor de înțeles, el de fapt e mai complicat și cu un mesaj mai greu de descifrat dacă nu ești familiarizat cu stilul autorului. Într-un fel mi-a adus aminte de „Așteptându-l pe Godot”, dar fără repetițiile haotice și cuvintele fără sens din piesa franceză.
Totuși, mă bucur că literatura noastră evoluează și nu rămâne blocată în perioada Marilor Clasici, deși unii cititori acolo s-au ancorat și nu vor să se mai dezlipească de Sadoveanu. Nu spun că cei vechi și clasici nu sunt buni, dar avem nevoie de puțin aer proaspăt și de o lectură care să ne dea de gândit, să ne antreneze neuronii și să ne ridice întrebări, iar din punctul meu de vedere, Ștefan Agopian reușește să facă lucrurile acestea, chiar dacă într-un mod mai bizar și neobișnuit.
Totuși, mă bucur că literatura noastră evoluează și nu rămâne blocată în perioada Marilor Clasici, deși unii cititori acolo s-au ancorat și nu vor să se mai dezlipească de Sadoveanu. Nu spun că cei vechi și clasici nu sunt buni, dar avem nevoie de puțin aer proaspăt și de o lectură care să ne dea de gândit, să ne antreneze neuronii și să ne ridice întrebări, iar din punctul meu de vedere, Ștefan Agopian reușește să facă lucrurile acestea, chiar dacă într-un mod mai bizar și neobișnuit.
May 25, 2018
Deci… ce-a fumat Ștefan Agopian, că vreau și eu?! :) Glumă, glumă, dar pe bune, cred că trebuie să fii “pe iarbă” sau bine înmuiat în vin ca să-ți iasă așa ceva!!! Dacă-mi ceri să-ți spun concret și pe scurt despre ce e cartea asta, n-am să pot. De fapt, pe scurt cred c-aș putea. Partea cu concretețea e problematică.
“Manualul întâmplărilor” este, printre altele, o carte despre lene. Jur, “respiră” personajele astea o lene atât de… densă, că simți că ți se transmite :) ! E un elogiu adus pierderii timpului, dar într-o manieră amuzantă și nemaintâlnită.
Recenzia complata pe https://anaarecarti.ro/main/manualul-...
“Manualul întâmplărilor” este, printre altele, o carte despre lene. Jur, “respiră” personajele astea o lene atât de… densă, că simți că ți se transmite :) ! E un elogiu adus pierderii timpului, dar într-o manieră amuzantă și nemaintâlnită.
Recenzia complata pe https://anaarecarti.ro/main/manualul-...
November 15, 2017
Un umorismo surreale, ironico e vagamente amarognolo pervade le pagine di queste avventure picaresche e senza senso di una coppia di clochard balcanici di primo ottocento, in bilico tra un'erudizione posticcia e un'idiozia non si sa quanto congenita e quanto indotta dal gran bere.
Il tutto raccontato da uno scrittore dalle grandi capacità affabulatorie, dalla fantasia sfrenata e di un'eleganza baroccheggiante. Per dipiù scritto ai tempi e sotto il duro regime di Ceausescu.
Il che è tutto dire.
Il tutto raccontato da uno scrittore dalle grandi capacità affabulatorie, dalla fantasia sfrenata e di un'eleganza baroccheggiante. Per dipiù scritto ai tempi e sotto il duro regime di Ceausescu.
Il che è tutto dire.
February 26, 2014
This amazing incursion into surrealism will guide you through the complexity of 18th century's eastern-european placeses and souls.
June 8, 2020
O carte bizara, cu tot felul de ecouri din epoca fanariota, credinte populare romanesti (multi draci, cacodemoni, dar si fiinte mitologice grecesti tinute in borcan- stimfalidele), umor absurd, un fel de dialog de Platon intors pe dos. Haideti la drum cu Armeanul Zadic si cu Ioan Geograful! Iata ce istorioara a povestit Zadic: "Odata am furat un butoi cu vin si ne-am ascuns in biblioteca. Ne-am imbatat asa de tare incat Ioan mi-a citit toata noaptea despre plante. Nu dupa multa vreme am publicat Catalogul plantelor din jurul butoiului, la Academia Regala Engliteriana".
January 22, 2023
Jucăușă, greu de ingerat la început dar recuperează rapid prin umor și inedit
July 5, 2013
a must-have, o bijuterie fara egal
Displaying 1 - 18 of 18 reviews