Scrise cu remarcabil talent de povestitor, Memoriile lui Valeriu Anania acopera o lunga perioada, din anii ’30 ai epocii interbelice, cand, adolescent fiind, frecventa cursurile Seminarului Teologic Central din Bucuresti, si pana in 1993, cand este ales arhiepiscop. Avem astfel panorama unor epoci si regimuri politice diverse din istoria Romaniei, odata cu imaginea completa a biografiei autorului, de la adolescenta si tentatiile legionare conjuncturale la rolul jucat in tentativa de retragere din functie a Prea Fericitului Teoctist si alegerea lui Daniel ca mitropolit al Moldovei, in 1990. Memoriile au inserturi de jurnal si sunt redactate in doua etape: o prima parte pana la intoarcerea din SUA, in 1976, iar o a doua parte dupa 2001, cand autorul recupereaza mai vechiul manuscris.
„Tragismul vietii sale este refluxul vointei de a reuni contrariile, in pofida unei istorii care absolutizeaza partialitatea si partizanatul. Nu e de mirare ca atitudinea respectiva, ostila oricaror incadrari definitive, a provocat animozitati, acuzatii virulente sau, dupa caz, nedumeriri. Unii au interpretat-o ca pe un riscant proiect polifonic, invecinat cu spiritul faustic al modernitatii. Altii au vazut in ea proba unor ezitari esentiale. In ce ma priveste, cred ca adevarul se afla aiurea. Parintele Anania este prin excelenta un om liber, un om care a refuzat sa-si sacrifice inzestrarile pe seama modelelor ideologice, a imperativelor previzibile sau a obligatiilor circumstantiale. Vor fi fiind toate acestea semnele unui parcurs contradictoriu? Nicidecum. Descifrez in ele, dimpotriva, vocatia unei coerente paradoxale, care face din demnitate o suprema valoare si cultiva neatirnarea ca pe un superlativ al smereniei.” (Teodor Baconsky)
Valeriu Anania is a Romanian Orthodox bishop, translator, writer and poet; currently he is the Metropolitan of Cluj, Alba, Crişana and Maramureş (Bartolomeu Anania).
Trebuie să recunosc că am fost sceptică privind această carte, însă pentru că a fost o recomandare a unor prieteni de-ai mei, am acceptat să o citesc.
Am fost surprinsă să aflu diferite mărturisiri ale unui arhimandrit a cărui chemare era, nu cea a lui Dumnezeu, ci mai degrabă cea de scriitor. Niște erori din tinerețe l-au urmărit toată viața, culminând cu cei 6 ani de închisoare petrecuți în închisorile comuniste.
Am fost uimită să aflu numeroase personalități ale României, studiate de altfel la școală, perindându-se ca prieteni prin povestirile lui Anania. Simt că am devenit mai bogată și prin relatarea a diferite istorisiri despre perioada comunistă, despre biserică în acea perioadă și mai ales despre însăși viața arhimandritului Bartolomeu Anania.
Intre chinurile parca de nesfarsit ale lui Iov si fascinatia Lumii Noi, intre setea neostoita de libertate si adevar si migala muncii pline de har, descoperim un personaj fabulous care ne-a fost contemporan, fara poate s-o stim. Parintele Anania isi descrie viata de roman intr-un… roman. Fascinant, tulburator, surprinzator. O lectura care te prinde, te inspira, te intriga chiar. O intrebare, cel putin, fara raspuns. Cum ar fi aratat innoita Biserica Ortodoxa Romana daca Parintele ar fi acceptat sa-i fie Patriarh? Dar dincolo de toate, ramane peste timp si prejudecati destinul unui om aflat in paza lui Dumnezeu si inDumnezeit prin tot ceea ce a facut in viata sa omeneasca.
„Îmi umbla prin cap și schița unei comedii pe care as fi vrut să o scriu, și cred că acolo a fost singurul moment în care m-am simțit tentat să scriu o comedie. Admit că mă ajuta o mare neglijență a patronilor mei: nici unul nu se gândise să petreacă o noapte sub scara aceea înainte de a fi fost destinată să devină celulă; ar fi băgat de seamă că peretele din dreapta răspundea în biroul șefului Siguranței și că era destul de subțire ca să auzi toate convorbirile telefonice și unele conversații cu glas mai înalt. Așa am putut afla, de cum am ajuns, că fusesem arestat din ordinul partidului, căruia Gligor îi raporta că „popa e aici, l-am adus, da, tovarășe, e aici”. Și dacă, noaptea târziu, mi se strângea inima când auzeam ordine de arestare transmise telefonic la distanțe mai mici sau mai mari, în după-amieze sau seara mă amuzam copios interceptând vocabularul și înjurăturile vulgare ale aceluiași Gligor când își beștelea „băieții” întorși de pe teren cu… mâna goală, și le tot făgăduia că-i trimite nu știu unde.
Mă pipăiam pe întuneric (Doamne, ce-o fi cu mine aici?), și aș fi râs tare de tot dacă luciditatea nu mi-ar fi trezit teama că veselia poate fi un semn de nesănătate mintală. Meditam într-un coșciug.”
Mi-am dorit de mult sa o citesc si ma bucur ca am avut ocazia. Concluzia mea e ca aceasta carte nu e ceea ce pare, ea nefiind un elogiu pe carr Mitropolitul Bartolomeu si-l aduce singur si nici o scuza intarita de dovezi pentru toate falsele acuzatii care i s-au adus in decursul timpului, ci doar o varsare a sufletului unui om incercat in mai multe feluri decat ne putem noi, generatia de azi, imagina sau chiar crede. Am ajuns sa il admir si mai mult decat inainte, dar acum pe Valeriu Anania - omul pentru felul in care a stiut sa razbeasca vanturile potrivnice si sa ramana mereu ferm in credinta si credinte fara sa il indoaie nici tortura inchisorilor comuniste, nici pretentiile superiorilor.