În timp ce citeam cartea, îmi circulau atât de multe idei prin minte încât în lăuntrul meu se dădea o luptă, fiind nevoit să discern între a lua o pauză pentru a face (de obicei nelipsitele) însemnări marginale şi a continua să citesc mai departe, prea îmbrobodit fiind de anumite detalii cărora ţin să le dau o nespusă importanţă, văzând în ele, parcă, farmecul unei întregi situaţii.
Din varii pricini, până acum mă ferisem de Drumeş. În fapt, habar nu aveam nimic de el, însă stupoarea cu care gruprui întregi îl citeau m-a făcut să mă eschivez. Mari prejudecăţi, care ar fi lipsite de însăşi esenţă lor dacă individul ar lua contact cu obiectul care este supus "analizei": mulţi dintre neo-naziştii zilelor noastre n-au întâlnit în viaţa lor un evreu, da? În fine, inocentele semi-raţiuni care au stat la baza percepţiei mele nu au nicio relevanţă. Cartea o primisem cadou de la o colegă de facultate, căreia îi promisesem că o să o citesc cu prima ocazie, însă am tot amânat-o din pricina altor aspecte care s-au impus cu prioritate. Abia acum am înţeles ce înseamnă să suferi de timp.
Pe de altă parte, subsemnatul a citit prima parte a romanului tremurând. Motivul este următorul: din prea mult fler şi în urma dezgustului resimţit ca urmare a parcurgerii câtorva cărţi din oceanul galactic(!) al marii "opere" a contemporanităţii, un inocent adolescent, care nu luase prea mult contact cu lumea din jurul său, respirând mai degrabă o mireasma veche în loc de oxigen şi hrănindu-se cu bacteriile cărţilor tipărite în era comunistă, a pus mâna pe stilou dorind să scrie, fără a avea un plan prestabilit, ci doar o seama de idei pline de răzvrătire care-i umblau alandala prin minte. N-avea nici măcar o structura, o ideologie abstractă pe care să o transpună. N-avea, deci, absolut nimic, afară de un stilou, un caiet şi propria-i imaginaţie. Şi aşa a început să scrie.
Nesuportând însă ideea imperfecţiunii, care, la urma urmei, nu e decât un construct propriu, subiectiv, şlefuia fiecare frază şi o rescria de zeci de ori, astfel încât această să sune într-un anumit fel, cu scopul de a reda cât mai fidel o anumită stare de fapt, pe care autorul ţinea cu tot dinadinsul să o exprime întocmai, fără niciun fel de distorsionare. Astfel fiind, construind un fraged personaj, care avea să ajungă, în capitolele care aveau să urmeze, la o maturitate deplină, sleiala cernelii nefiind altceva decât munca pentru un Bildungsroman imaginar, nevinovatului autor i-au luat nu mai puţin de 80 de pagini că să poată încheia doar prologul, care avea să marcheze încheierea unei prime perioade din viaţă personajului, exprimată doar fugar, pentru a constitui baza imaginii pe care potenţialul cititor avea să fie nevoit să şi-o facă despre aşa-numitul Andrei Fante.
În schimb, autorul, cum era de aşteptat, recitînd ceea ce scrisese, nu s-a împăcat cu imaginea redată (zadarnic efort de a exprima fidel o spontană imagine mentală prin intermediul unor obiecte cu desăvârşire mirene!!! Călcând pe urmele lui Faust, poate, însă autorul avea fobie de sângele său).
Aspectul frapant şi, deci, causa prima a tremuriciului pe care-l amintisem mai sus, a fost constituit de similitudinea felului de a scrie al lui Drumeş cu cel al adolescentului din speţă şi -cu atât mai mult!- similitudinea dintre cele două personaje construite. De altfel, motivul pentru care subsemnatul renunţase să mai continue a scrie, aruncând foile mânjite de cerneală într-un sertar, ca amintiri pentru vremurile de mai târziu, a fost reprezentat de o veritabilă doză de surprindere care ar putea fi produsă eventualului cititor prin parcă prea văratica dezvoltare intelectuală a protagonistului care, de exemplu, în clasa a 7a îi explica profesorului său de istorie, Zaharia Rosatu, pe prispa casei (dat fiind că "veşnicia s-a născut la ţară") tezele susţinute de Schopenhauer în "Lumea ca voinţă şi reprezentare" (!). Nu a lipsit nici o prea forţată înzestrare romantică a protagonistului, care punea cele mai naive întrebări, căutând cu stupoare cele mai simple răspunsuri şi plângând pe urmă unor situaţii în aparenţă normale. Din aceste motive, deci, subsemnatul, recitînd ceea ce scrisese, abandonase fără prea multă părere de rău ceea ce scrisese.
Drumeş însă, prin forţă figurilor de stil şi prin realitate hiperbolei (care cuprinde întreaga parte a romanului în care este descrisă copilăria lui Ilarie Magheru) m-a suprins într-un mod ambiguu. Nu era nici bucurie, nici tristeţe. Era o stare contradictorie, deoarece nu ştiam ce să cred: ceea ce scrisesem eu mi se părea banal. În schimb, ceea ce a scris Drumeş, pe aceeaşi lungime de undă, mi se părea extraordinar. Şi nu e vorba de calitatea scrierii (ar trebui să mă ladud, potrivit propriei percepţii, vorbind despre acest aspect), ci de imaginea pe care eu o aveam despre mine. Lui Drumeş trebuie să-i mulţumesc, în primul rând, pentru că mi-a redat tăria de a crede în mine, în ciuda tuturor extravagantelor care îmi trec deseori prin minte şi care, la o privire retrospectivă, analitică, mi s-ar părea, dacă nu ridicole, cel puţin banale.
Despre Cazul Magheru ar fi multe de spus, însă aceste "multe" ar fi de natură să-i erodeze esenţa. Prima parte, de care vorbisem şi mai sus, e o adevărată romanţă în proză, bogată în figuri de stil şi dotată cu o puternică pregnanţă a naivităţii adolescentine. Dragostea capătă dimensiuni apologetice, concretizându-ze, la propriu, în eternitate, dezvoltându-se astfel o un dialog care, indiferent de cititor, sensibilizează.
Cazul Magheru este, de fapt, un sâmbure dostoievskian îmbrăcat în haina psihanalizei. Naraţiunea fluctuează: anumite capitole sunt scrise la persoană a IIIa, iar altele la persoană I, ceea ce dă textului o alternanţă care îl face pe cititor să privească abrupt paginile acestuia.
Atât. Despre Cazul Magheru s-ar putea scrie încă o carte, de aceeaşi dimensiune, însă pentru asta este nevoie de un critic dotat cu răbdare şi, deopotrivă, cu pluriperspective, deoarece romanul o cere.
"Altă dată, Ilarie află că un frate al învăţătorului, alergând să prindă trenul, lunecase de pe scară şi fusese tăiat de roţi.
-Cum a îndrăznit trenul să-l omoare?
[...] Îi veniră chiar lacrimile. Suferea pentru o cauza care nu era a sa."
"Inocenţa lui rănită înăspri conflictul latent cu viaţa..."
"Numai timpul, vraci infailibil, aşternu o pojghiţa peste dureroasele aduceri-aminte."
"-Boulene drag, îmi pare rău că adineori ai mâncat bătaie. Micul tău stăpân te consideră un simplu lucru, după cum văd. Deşi te naşti ca să mori, tu nu vezi trăind, nu îţi pui întrebări asupra existenţei, nu cârteşti împotriva vieţii, oricât de aspră ar fi ea cu ţine. În asemenea condiţii, eşti fericit?
-Ilius, ai căpiat? Întrebi un bou de fericire?"
"Întotdeauna s-au înălţat palate slăbiciunilor omeneşti. Imoralităţii şi amoralităţii - tribunale şi închisori; spaimei de moarte - temple şi biserici; egoismului - palate şi cazărmi... Virtuţii nu i-a rămas decât să se adăpostească în bordeie..."
Rominei, de la care am primit această carte.
8 iulie 2017